Şansă olandeză, coeziune germană, orgoliu spaniol



O semifinală mediocră dar instructivă. Olanda a eliminat logic, Uruguay - o echipă limitată la presing avansat şi culoare de şut pentru Forlan. Dincolo de randamentul constant (5 victorii în 5 meciuri), Olanda a arătat cîteva fisuri notabile: o metodă prudentă pînă la static şi o rată de eroare peste norma naturală. Olanda e, totuşi, cea mai plauzibilă finalistă, pe partea ei de tablou şi nu trebuie subestimată. Potenţialul olandez a devenit palpabil, după o primă repriză în care echipa a fost redusă la lovitura balistică a lui Van Bronkhorst. O singură mutare a schimbat datele de circulaţie şi ritm ale olandezilor: De Zeeuw a fost înlcouit cu Van der Vaart şi Olanda a început să se mişte mult mai liber.

Există deja o discuţie destul de insistentă despre "norocul" olandezilor şi mai ales despre legăturile lui Sneijders cu şansa favorabilă. Adevărat, (demi)golurile lui Sneijders în meciurile cu Brazilia şi Urugauy pot fi puse în seama erorilor sau a întîmplării dar asta numai dacă tăiem din film fazele premergătoare, bine construite de mişcarea colectivă a olandezilor.

Cealaltă finalistă? După consistenţa de joc şi după calitatea atitudinii, indiscutabil Germania - echipa pe care toaă lumea o urăşte cu o admiraţie secretă. Spania nu e, însă, un outsider fără şansă şi calificarea în finală se va juca în cu totul alţi termeni decît cei fixaţi de semifinala Olanda -Uruguay. Orgoliul spaniol e uşor şifonat şi, în asemenea situaţii, nu e exclusă o explozie imprevizibilă.

Argumentul pro-german e susţinut de elemente solide: o reconstrucţie internă exemplară, în utlimii 10 ani, cu obligaţii impuse foarte deutsch tuturor cluburilor din primele două divizii (centre de copii şi juniori, plus program de reeducare în direcţia fotbalului combinativ). Naţionala germană e un produs natural şi exultă o coeziune internă fără rival. S-ar putea să fie suficient, într-un Turneu marcat de orgolii şi idoli în picaj.