(Ne)ştiinţa predicţiei



A devenit tot mai uşor, tot mai la modă şi tot mai onorabil să faci greşeli bine informate. O greşeală bine informată e, înainte de toate, foarte bine informată şi, în acelaşi timp, foarte rău gîndită. Fotbalul e ultima achiziţie în materie iar teoria centrului de gravitaţie în deplasare din Europa spre America de Sud e cel mai proaspăt exponat. După închierea Grupelor, elita presei fotbal-analitice (plus subsemnatul, în calitate de parazit observator) au descris cu încredere şi detalii credibile noua hartă a fotbalului global. În fruntea descoperirilor: America de Sud.

Cu 6 echipe sud- şi central-americane calificate din Grupe şi fără Vechea Europă a Italiei, Franţei şi Angliei, cartografia anunţa o revoluţie. Europa pierdea, dacă nu locul de pe hartă, atunci măcar întinderea continentală şi puterea imperială. Teoria a rezistat încă un tur. Central- şi sud-americanii au plasat 4 echipe în sferturi. Apoi, revoluţia sudamericană s-a dovedit o farsă iar restauraţia europeană a întors istoria şi geografia la datele lor clasice. Trei europene populează semifinalele, în vreme ce Uruguay face figură de chiriaş tolerat. Concluzia? Diagnosticul care anunţa scleroza europeană a fost pripit şi a produs o teorie complet eroantă. Consecinţele acestei noi descoperiri impun o reevalaure şi, mai departe, o a doua teorie care proclamă, mai nou, supermaţia netulburată a Europei. Adevărul e că şi această revizuire e rezultatul unei impresii pripite şi naşte, deja, supoziţii aberante.

În mod tradiţional, analiştii siliţi să găsească o trecătoare între pocăinţă şi orgoliu adoptă rapid faimoasa observaţie după care " adevărul e undeva la mijloc". Ei bine, adevărul nu e niciodată la mijloc, la extreme, deasupra sau dedesubt. Adevărul e, pur şi simplu, adevăr, numai că, pînă şi în cazurile în care obişnuieşte să se prezinte în forme elementare, sdevărul e cuprinzător şi complex. Problema diagnosticului pro-sud-american e şi problema diagnosticului pro-european. Amîndouă suferă de iluzia după care fotbalul e netransportabil şi dezvoltă stiluri sau şcoli izolate. Tot ce putem înţelege după semnalele succesive şi oraculare care au zîmbit, mai întîi, sud-americanilor şi, apoi, europenilor e că fotbalul nu a pierdut şi nu a cîştigat nimic, în regim geografic. Tot ce s-a întîmplat sau nu trebuie citit la alt nivel. Şi anume: în termenii care descriu gîndirea despre fotbal. Geografia înşală, ideile stabilesc starea de fapt.

Geografia e, aşadar, o călăuză neserioasă. Iată, de pildă, cazul marii relansări europene. Dacă aşa ceva există, atunci e de observat că aşa numita dominaţie europeană include pierderi masive. Adevărat, trei europene sînt în semifinale dar nici o echipă est-europeană n-a pătruns în Grupele Turneului final. În plus, Slovacia şi Slovenia au demonstrat că nu pot respira la o Cupă Mondială. Fotbalul european înaintează lipsit de jumătatea sa Estică iar Nordul e, deasemenea, necompetitiv (scandinavii au ratat calificarea iar Danemarca putea face acelaşi lucru, cu mari cîştiguri de imagine). Nici nucleul vestic nu e într-o situaţie ideală. Adevărat, Olanda, Spania şi mai ales Germania dau direcţia fotbalului ce vine. Însă dispariţia celor trei clasici istorici (Italia, Anglia şi Franţa) precum şi modestia oarecum provincială a Portugaliei spun că Europa de vest nu e omogenă şi sincronizată. În concluzie, supremaţia europeană e un pariu cîştigat dar nu şi un proces confirmat.

America de Sud a fost retrogradată, după colapsul fratern, al Braziliei şi Argentinei. Revizuirea e gratuită. În fond, America de Sud a făcut o Cupă Mondială remarcabilă, mai ales pentru că s-a despărţit de "modelul bipolar", cu Brazilia şi Argentina în postură de puteri eterne. Uruguay, Paraguay şi Chile au forţat vechiul aranjament sud-american şi au fost la un pas de ultimele faze ale Turneului Final. Nici aici, însă, concluziile colorate geografic nu sînt utilizabile. Pentru că, plutonul sud-american a ilustrat la Cupa Mondială 2010 o europenizare tactică masivă. În mod paradoxal, fotbalul clasic sud-american a fost absent de la o Cupă Mondială pe care multă lume a crezut-o, la un moment dat, "sud-americană". Argentina, singura echipă care a păstrat cu fidelitate datele originare ale sud-americanismului s-a prăbuşit, trădată de propria lipsă de maturitate tactică (despre care poate da relaţii complete, acel personaj scund şi rotund care a impresionat pe tuşă, în calitate de şef serviciu repunere a baloanelor în joc).

O certitudine, la sfîrşitul acestei incursiuni printre impresii, clişee şi profetisme ratate: pentru prima oară în istoria Cupei Mondiale, o echipă Europeană va cîştiga titlul, jucînd în afara Europei. Asta, în termeni statistici. În plan mult mai general dar şi mai important: fotbalul de mare densitate tactică, iniţiat în Europa de Jose Mourinho şi Inter Milano, a fixat o direcţie globală. Toată lumea joacă o variantă sau alta a acestui sistem de organizare defensivă amfibie (cu trecerea instantanee din regim de apărare în expanisune pe contre). Aici e noutatea, nu în profilul geografic al performanţei.

Discuţia prelungită şi obositoare pe tema Europa sau America de Sud a mascat aproape în întregime, ascensiunea solidă a fotbalului asiatic. Japonia şi Coreea de Sud au făcut nu numai un Turneu foarte bun dar au şi anunţat integrarea în sistemul pretenţios al fotbalului de mare performanţă.

Cupa Mondială se va încheia, foarte probabil, cu o nouă serie de meciuri de mare calitate, după ce monotonia din Grupe a fost măturată de explozia declanşată în sferturi.
Alte certitudini: favorita personală - Olanda, pe motive care ţin de istoria frustrată şi fenomenală a şcolii olandeze, cea mai bună echipă - Germania, în ciuda antipatiei de rigoare şi, în principal, pe bază de Schweinsteiger, cea mai uitlă lecţie - fiasco-ul analiştilor profesionişti. Prognozele au oscilat nepermis între două formule de mare nesiguranţă sau, dacă vreţi, ignoranţă: cartea sud-americană şi cartea europeană. Nu e surpinzător. Ştiinţa predicţiei a reintrat pe scena mare, remorcată de avalanşa teosofico-literară consacrată crizei economice. Figuri de guru economici au devenit brusc autori de best-seller. Editorialele care prevăd viitorul apocalips sau, dimpotrivă, reîntoarcerea în paradis sînt citie cu dezamăgire sau speranţă înaintea şedinţelor de Guvern. Majoritatea acestor eseuri care susţin că aduc precizie dar promovează diverse nuanţe de obscurantism scientist se hrănesc din prejudecţi majore. Înainte de toate, din aplecarea spre exotism şi din ideologie pură. Obsesia chineză e produsul combinat al acestor tendinţe care mărturisesc atît fascinaţia depărtării, cît şi plictisul în faţa "limitelor" democraţiei occidentale.
În fotbal, aceaşi inflaţie teoretică şi manie predictivă tind să complice inutil lucruri simple. Dar asta nu e vina jocului. E vina şi mania celor ce încearcă să facă din joc o oglindă şi se silesc să vadă în ea exact ce îşi doresc.