Prima de automutilare
- continuăm? -


Nu ne vom mai întîlni vreodată cu acest adevăr: România se îneacă sub propia apăsare. În termeni economici, asta înseamnă că schema noastră de viaţă arată în felul următor: nu producem nimic, nu plătim nimic pentru viitor şi încasăm tot ce se poate, în prezent. Practic, bugetul statului a încetat să aibă înţeles ca expresie a avuţiei naţionale şi a şanselor pe care le construim în folosul generaţiilor vitoare. Bugetul de stat a devenit o alcătuire de uz imediat, o troacă sub asalt sau, pur şi simplu, un fond de subvenţii care întreţine, fără să ceară nimic, oameni, categorii sociale, profesionale şi de vîrstă. România trăieşte din buget, fără să contribuie la buget. Acest adevăr apare o singură dată şi cere soluţii. În ciuda speranţelor ascunse şi a obişnuinţelor împărtătşite pe faţă de nenumăraţi români, acest adevăr nu aşteaptă şi nu se arată de două ori. În cazul în care nu se schimbă nimic, următoarea întîlnire cu acest aranjament e totuna cu prăbuşirea, cu "distrugerea României", după spusele Preşedintelui Băsescu.

E uimitor cît de puţin au de-a face declaraţiile Preşedintelui cu persoana, ideile sau temperamentul Preşedintelui. Ca să înţelegem bine momentul în care ne aflăm şi, la fel de bine, inexistenţa în care ne poate arunca momentul următor, ar trebui să acceptăm că situaţia descrisă de Preşedinte nu e o interpretare sau un argument polemic. E starea de fapt. Singura şi ultima realitate pe care o mai putem îndrepta. Adevărul s-a concentrat la maximum şi a atins o simplitate care îşi imploră viitoarele victime să se salveze cît mai e timp. Ca orice maladie cu vocaţie fatală, situaţia în care ne aflăm e elementară. Ea nu admite comentarii ci reclamă operaţia. "Cancerul bugetar" de care a vorbit Preşedintele Băsescu e secretul malign pe care România l-a ţinut la sîn, de la bun început, în loc de muncă şi curaj.

Salariile plătite de stat pentru a garanta lipsa de productivitate a forţei de muncă sînt prima treaptă a acestui cuprinzător proces de autoanihilare economică. Schema are aparenţele cele mai rezonabile şi a transformat "slujbuşoara la stat" ironizată de Caragiale, într-un motor generator de faliment sistematizat. A doua şi cea mai perfidă componentă a procesului e aria cheltuielilor sociale acoperite din bugetul de stat. Asistaţii sînt categoria cu cea mai agresivă expansiune într-o societate care vorbeşte, altfel, de performanţă şi inteligenţă naţională. Rezultatul acestei bejenii generale spre binefacerile bugetului e indolenţa dublată de indiferenţă.

În plus, tendinţa naţională spre consum de resurse bugetare a fost transformată în politică de stat, de acţiunea comună PNL-PSD, pe vremea nenorocitului lor raid electoral tutelat de Guvernul Tăriceanu. Sumele colosale aruncate spre electorat într-o perioadă în care Guvernul trebuia să pună banii la treabă nu la adunat voturi sînt echivalentul românesc al aşa numitei crize "subrpime", care a distrus sistemul de credit ipotecar şi a antrenat în cădere cîţiva din pivoţii sistemului bancar american. Munţii de bani cheltuiţi şi scoşi din circualaţia fianciară pozitivă, de tripleta Tăriceanu-Vosganian-Geoană au consolidat prejudecata dreptului la binefacere bugetară şi au oficializat iluzia prosperităţii spontane, libere de răspundere şi efort individual.
Dar marea problemă care subîntinde impasul finanţelor româneşti e boicotul naţional al productivităţii. Ideea după care viaţa are calitatea sau lipsa de calitate hotărîte de merit şi de muncă a pierit, îngropată de succesul sinistru al indolenţei de birou, al comenzilor de stat şi al speculei mascată în import-export.

Prima victimă a acestei conspiraţii împotriva producţiei pozitive e minusculul sector real privat românesc. Alături, într-o poziţie nu mai puţin comatoasă: mentalitatea generală. De ce şi la ce bun efortul, cînd avem statul? Răpsunsul e tot o întrebare: la ce bun statul dacă nu pentru a ne întreţine? Numai că traducerea acestei întrebări perverse e o tragedie internă românească. Redus la funcţia sa de bază, acest proces tragic ne asigură autodevorarea şi încurajază un concurs naţional de delapidare purtat cetăţean contra cetăţean şi societate contra societate.

La capătul foarte apropiat al acestui drum nu ne aşteaptă doar declasarea economică. Rezulatatul e mult mai complex, pentru că va asigura un eşec detaliat. Toate procesele declanşate, cu mai puţină sau şi mai puţină convingere, în 1989 vor fi compromise. Sentinţa generică a acestui soi de nechibzuinţă va condamana România la fiasco democratic în prezenţa formală a democraţiei. Cu alte cuvinte, România va fi redusă la propria realitate: o farsă cu două şi numai două personaje. Mai întîi şi degeaba, o populaţie inertă, complet subjugată şi dependentă de următoarea sursă de subvenţii. Apoi, o clasă superpotentă de gangsteri, pe post de elită capitalistă. O omenire trasă la polizor în pulbere tăcută şi o reţea de impostori care maimuţăresc frazele, ideile şi instituţiile ce ar fi trebuit să ne dea alt viitor.

Am ajuns în punctul care ne obligă la o decizie definitivă. Încă un pas şi intrăm pe panta fără întoarcere. O nouă serie de împrumuturi care pun sarcina subzistenţei naţionale în poala FMI sau încă o manevră care extrage bani fără a reduce narcoza bugetară va "distruge", în cuvintele preşedintelui Băsescu, viitorul. Nici o idee şi nici un artificiu nu pot recupera prezentul sau salva viitorul, atîta vreme cît păstrează intact sistemul bugeto-centrist pe care România l-a folosit doar pentru a-şi acorda prime de automutilare.