Clientelism, globalism, fatalism?


Poate face faţă administraţia americană turbulenţei economice globale pe care, în parte, a declanşat-o? Nu economia, nu bursele ci băncile ci administraţia, structura birocratică federală. Răspunsul e mult-mult mai important decît s-ar putea crede şi calcula în termeni economici. În primul rînd, tocmai pentru că reacţia pe care America o va articula sau nu, succesul sau eşecul, rezistenţa la presiunile anti-market sau alianţa cu ideologia economică etatistă vor dicta, în mare parte, cursul istoriei viitoare. Finalizarea testului ameican are o putere simbolică practic nelimitată şi e aşteptată, în toată lumea, cu o anticipaţie psihologică pe care o solictă, probabil, doar marile revelaţii religioase. Cu alte cuvinte, redresarea sau griparea economiei americane va exporta, automat, redresarea sau griparea tuturor economiilor.

Mega deversările de cash dinspre Trezoreria ameriană spre sistemul bancar nu au dat, pînă acum, rezultate. S-ar putea să fi asistat la primul pas spre o eroare de proporţii istorice sau s-ar putea, la fel de bine, să asistăm la o reîntoarcere lentă, ca orice manevră de dinozaur, în direcţia bună. Nu ştim. Un singur lucru e limpede, reţeta Keynes e pusă din nou la lucru. Adminstraţia Obama a adoptat soluţia duşului de cash şi a podului de investiţii la scară mare, exact aşa cum a fost ea proiectată de Keynes şi apliată de New Deal-ul lui Roosevelt, în tetnativa de a stăvilii Marea Criză declanşată în 1929. Şi, cu asta, am intrat în uriaşa dezbatere economică alimentată de apariţia actualei crize. Istoricii - cei cîţiva care au curajul să o facă - spun că New Deal-ul coordonat de Roosevelt pe baza sugestiilor lui Keynes nu a avut succes. Însă nimeni nu cunoaşte altă reţetă şi, de la Berlin, la Paris, Washington şi (mai ales) Londra, toată lumea imaginează şi pompează pachete financiare incandescente, după care aşteaptă dezgheţarera circuitelor. La un nivel evident mai mic, Guvernul şi Preşedintele României au procedat la fel.

Ştim puţin şi, în comensaţie, ne imaginăm sau sperăm mult. Însă cîteva lucruri vor condiţiona, în mod vizibil şi direct, prestaţia autorităţilor federale americane. Mai întîi, capacitatea administrativă. Capacitatea „cleircală” a noii adminsitraţei Obama e, deocamdată, mediocră.
Noua Admisnitraţie a început ezitant şi a trebuit să revină asupra cîteva numiri importante. Mult mai gravă şi mai puţin cunoscută e o altă problmeă, mai puţin comentată şi complet lipsită de panaş mediatic. O problemă pe care, în sfîrşit!, o împărţim cu sistemul politic american: patronajul sau, cu o vrobă mai cunsocută la noi, cleinetlismul. O spune foarte direct şi clar, într-o intervenţie pe blogul din Financial Times, Willem Buiter, fost memebru al Comisiei de Politică Monetară a Băncii Angliei. Buiter porneşte de la decalraţiile exasperate ale părţii britanice, după cîteva tentative de a stabili , alături de noua administraţie americană, un circuit clar de coordonare anti-criză:


„Since the Obama administration took over on January 20, the US Treasury has effectively been out to lunch. As widely reported (see e.g. this account in the Financial Times), Sir Gus O’Donnell (as cabinet secretary the top UK civil servant) has attacked the “absolute madness’ of the US spoils system, where a new Federal administration replaces the entire top stratum of the civil service with new officials possessing the right political connections and leanings. Quite a few of these top officials need to be confirmed before they can start working. This can take months. Many of the new officials have no political, government or administrative experience and spend most of their first months in office trying to figure out where the washroom is instead of designing and implementing policy.”


La capătul acestor observaţii care l-ar zgudui pe Tocqueville, cred că toate clintelismele politice au fost şi sînt greşit înţelese. Presa vede în ele, adesea, o formă sistematizată de corupţie. Evident că e aşa şi evident că nu e numai atît. E mult mai grav şi mai complicat. Orice clientelism reflectă un tribalism politic ireversibil. Administraţiile se schimbă şi îşi dau birocraţia în arendă de clan, nu numai pentru că nepoţii trebuie hrăniţi şi finanţatorii răsplătiţi ci şi pentru că neîncrederea în “ ceilalţi” e totală. Clientelismul e reflectarea administrativă a unui tribalism care refelctă, la rîndul lui,o diviziune ideologică şi socială completă şi cumplită. Cum se spune, “naţiunea e ruptă în două”. Aşa cum sugerează şi Buiter, asemenea rupturi sînt legate de un eveniment traumatic, de un punct istoric de sciziune. În cazul Statelor Unite, anii ’60 şi războiul din Vietnam au sfîşiat consensul şi au desăvîrşit polarizarea. Fractura internă americană are atît dimenisuni “elitare”, cît şi o largă bază “populară”( aşa cum s-a văzut clar, în ultimele 3 campanii electorale prezidenţiale). Aceast din urmă divorţ timite la rădăcinile adînci ale sciziunii. Separaţia e aproape automată şi întrucîtva “inconştientă”( în sensual de: neprogramată). Ea fortifică două opâiuni care descriu două prize de viaţă distincte. O fractură gravă care rezultă, practic, într-o singură federaţie şi două culturi.
În România, polarizarea a fost, de fapt, prima realitate a lumii post comunistă. În fond, istoria anilor de după 1989 e istoria poziţiei restului lumii (politice) româneşti faţă de grupul Iliescu. Însă ,în cazul României, moravurile corupte au însoţit şi dezvoltat filonul politic al clientelsimului. De unde vine această trăsătură de caracter incoulată în practica politică? Cine vreă să găsească explicaţia într-un punct al istoriei româneşti va observa că punctul se retrage tot mai adînc. Înaintînd în căutarea lui, vom găsi mentalităţi şi practici care ne spun că problema e veche şi încă mai veche. Pînă unde putem înainta? Greu de ştiut. Zorii feudalismului? N-are rost. Mai important e altceva. Toate societăţile au traversat, într-un fel sau altul, asemenea crize în care binele politic comun a fost condiţionat şi redus de clientelism ( evergetismul roman teoretizat de Paul Veyne nu e altceva).Însă, la un momet dat, societăţi stimulate revoluţionar şi etico-religios au pus capăt acestor practici de diviziune. Se modernizează. Devin post-tradiţionale şi supra-tribale. Cu adevărat naţionale. Ori, asta e problema istorică de bază a României. Formulată sumar, ea spune că modernizarea României nu s-a încheiat. Ceea ce înseamnă, mai departe, un impas continuu. Căci modernizarea parţială sau nînchieată nu e o fracţiune sau o promisiune de împlinire ci absenţa de facto a modernizării. Asta decuplează România (şi alte state est-europene de mare densitate tradiţională) şi o aşază în limitele unui proiect care nu mai încetează să se proiecteze şi reproiecteze cu fiecare ciclu politic şi adminsitrativ.
Pînă aici despre clientelism, originile şi funcţiile lui comparate. Al doilea factor care condiţionează cheia americană a crizei globale e încrederea celor ce finanţează şi ar putea finanţa, mai departe, deficitele trilionare americane ale următooirlor ani. Cu alte cuvinte, vor persista, în primul rînd, China şi, apoi, state ca Arabia Saudită? Vor cumpăra ele, mai departe, bonuri de trezorerie americane, finanţînd, în acest fel, deficitul şi programele de redresare aemricane? Sau vor decide că pragul a fost trecut şi piaţa americană nu mai prezintă încredere?

Comentatorii au pariat, pînă acum cîteva săptămîni, pe logica imabtabilă a puterii finale şi a stabilităţii fiscale americane. Altfel spus, Statele Unite sînt cea mai mare putere a lumii iar promisiunea reziduală pe care o conţine această realitatea economică şi extra-economică va atrage, în continuare, banii guvernelor chinez sau saudit. În al doilea rînd, sistemul fiscal american era, în continuare, conisderat „cel mai sigur cash flow cunoscut în istorie” şi această constantă era un atu suplimentar în optica externă pozitivă asupra achiziţiei de bonuri amicane.
Ceva s-a clătinat în această percepţie. Primul Ministru chinez s-a declarat „îngrijorat” de perspectivele financiare ameicane. Nu e, încă, un refuz de finanţare dar e, în orice caz, un dubiu complet articulat şi neaşteptat. Însă situaţia e exttrem de complxă. Căci semnalul chinez nu e, pur şi simplu, o reţienere care poate complica, pe gratis, problemele americane, în vreme ce aduce avantaje sistemului politic şi economiei chineze. Reţinerea chineză e sau poate deveni o dramă. China şi ceilalţi mari cumpărători de datorii americane ştiu că nu există şi nu pot exista zone de plasament mai bune decît pieţele americane. Propriile pieţe nu pot sau nu au calităiţe de bonitate necesare pentru a înghiţi asmenea sume. Un tsunami de cash aşteaptă să fie canalizat iar dacă scurgerea e blocată, excesul de lichidităţi riscă să înece pieţele şi economiile loclae. Imapsul american, urmat de un refuz de finanţare chinez, se va întoarce rapid asupra Chinei, declanşînd o criză internă de mari porporţii. Anunţul Primului Minsitru chinez nu e un avertimsent iritat şi nici o formă de sfidare. E, mai degrabă, un strigăt care camuflează o stare încă nedeclarată de teroare psiho-politică. Nu e greu de bănuit că statul chinez ştie foarte bine ce urmează. Un refuz de achiziţie a datoriei americane poate fi urmat, fulgerător, de închiderea pieţelor americane iar asta ar aduce colosalul agregat chinez la un pas de colaps. Războiaele protecţioniste deschid de regulă războaie de altă natură. Încet- încet, temerile abia schiţate de comentatori care au evocat premizele economice ale conflictelor miliare nu mai par pură fantezie.
Revenind la anliza detaliată a lui Willem Buiten, un expert carre nu obiţşnuieşte să se piardă în retorisme:


„These are not tales to frighten the children. I am deeply concerned that, when the US Federal government starts to run Federal budget deficits of 14 percent of GDP or over, the markets will get spooked and will simply refuse to fund the US authorities at any interest rate. Summers’ naive proposal for expansion now, virtue later, is simply not credible given the political economy of the US budget, now and in the foreseeable future.