Republica instinctelor, cultura nimănui


De unde numele foarte prost al frumosului şi despărţirea de estetica primară a armoniei, proporţiilor şi a echilibrului general? De unde contractul cu violentarea sistematică şi cu vandalismul pueril al instalaţiilor, colajelor dar şi al zaharinei pop sau al atorcităţilor arhitecturii urbane? Roger Scruton găseşte un răspuns convingător în despărţirea de pactul soildar cu natura, oepraţie îndeluing mediată de romantism, prmotorul istoric al geniului personal teribil şi exchibiţionist. Celălalt mare mediator al decuplării de frumosul „natural” e scientizarea, paradigma pozitiv-deterministă care a transformat aproape orice act de percepţie în suspiciune, în băniuala care scontează pe un raport funcţional direct, pe o cauzalitate şi, prin urmare, pe un mecanism, în toate şi în orice.

Însă „nevoia de frumos”, faimosul clişeu sentimental citat adesea cu o bunăvoinţă foarte imprecisă, nu e o chestiune strictă de filozofie înaltă sau de principialitate academică. Nevoia de frumos, dispărută catastrofal din viaţa publică, măsoară, în felul ei umil şi decisiv, impulsul uman spre ordine şi identitate. Nevoia de frumos e nevoia de ordine armonică. Astăzi, acest impuls personal, discret şi bine educat duce o bătălie în retragere şi face faţă tot mai greu asaltului purtat în numele eliberării de constrîngeri. Şi totuşi, scrie Scruton:

„This search for aesthetic order is not just a luxury; it is essential to life in society. It is one way in which we send out signals of humility, and show that we are not just animals foraging for our needs but civilised beings who wish to live at peace with our neighbours. That is why we adopt dress codes; it is why we are guided by taste in our language, in our gestures and in our ways of looking at other people and inviting them into our lives.”


Ce e dureros în această descriere ţine, pentru noi, de imaginea care stabileşte, în România, predominanţa energiei contrare. Oemnii vorbesc îngrozitor de prost şi îşi perfecţionează energic ororile lingvistice, instigaţi de mediile de informare. O oră la televizor şi o pagină de ziar pot ucide o minte şi pierde decenţa mentală a unui adolescent. Abatorul lingvistic naţional nu iartă şi n-are pauze. Vulgaritatea publică a vedetelor dar şi tinerilor aspiranţi la o poziţie socială e, deasemenea, slobodă şi omologată pozitiv. Decivilizarea şi, uneori, dezumanizarea vieţii publice româneşti prin media şi modele a trecut un prag şi domină, prin efecte, viitorul. S-a scris destul pe tema bunului gust asasinat public. Insulele de proprietate culturală sînt rare dar au defectul de a cădea în patrtea politic incorectă, „sectorul interzis” de trusturile media: Pleşu, Liiceanu, Patapievici &co. Într-un fel, nu asta e problema.

Cu adevărat gravă e automutilarea unei societăţi care a renunţat complet la cultură şi la educaţie în termenii cei mai genrali, petnru că a sucombat în faţa instinctelor. Societăţile au obiceiuri bune ( pentru posteritate) numai dacă şi după ce au asimilat valori şi sisteme supra-instinctuale: coduri morale, norme de gust, disciplină, reţinere şi forţă de discernămînt. Fără ele, cîmpul social e adjudecat năpraznic de instinctele pure: foame de parvenire, de notorietate, de actualitate forţată şi necondiţioantă. România a sosit în faţa libertăţii fără asemenea posesii. Instinctele cele mai brutale joacă şi domină fără adversar o arenă goală. Iar asta pune problema suprvieţuirii culturii autentice în cel mai grav mod cu putinţă. Republica instinctelor pregăteşte cultura nimănui.