Succesul tîrziu al naţiunilor îndelung eşuate


Un eseu foarte limpede şi încărcat de sens al istoricului polonez Adam Zamoyski pune, revelator, problema istoriilor naţionale est-europene, raport cu istoria general-europenă. Zamoyski e, alături de alţi ziarişti şi istorici polonezi, un caz excepţional de promovare şi impunere a culturii naţionale prin cercetare directă, spre deosebire de expunerea patrimoniului naţional în diverse vitrine omagiale finanţate şi remorcate de instituâţiile specializate ale statului. Zamoyski & co au „afişat” Polonia în ziarele şi dezbatrerile academice occidentale. Amîndoi i-au făcut, mai întîi, loc, între subiectele legitime de meditaţie istorică majoră şi au „obligat” istoriografia occidentală să includă spaţiul polonez între verigile fără de care istoria Europei e de neconceput. Indiscutabil, succesul acestei insurecţii academice a fost mult uşurat de opera anterioară a unui mare polonist ca Norman Davies. Şi istoriografia românească s-a bucurat de buldozere externe ilustre ( Setton-Watson, Hillgruber, Durandin, Deletant) fără ca autorii români de istorie românască să le urmeze trena şi să „profite” de spaţiul de expresie şi cercetare, astfel creat. E vina exclusivă a istoriografiei şi istoricilor noştri recenţi, încremeniţi şi depăşiţi constant, de patriosime mascate sau de mimetica măruntă a „ contribuţiilor” care parafrazează metode şi unghiuri de cercetare foarte noi, fără a pune şi a-şi pune cu adevărat probleme.

Zamoyski constată în eseul care descrie faza de pregătire a unei noi ediţii a excelentei sale cărţi din 1983 , existenţa unuii fals paradox istoric european susţinut de cîteva clişee persistente: Polonia împărţită periodic, desfinţată statal în mod repetat şi dezordonată din interior de propria nechibzuinţă:


“In contrast to most of the states deemed worth studying at the time, Poland, though a nation-based polity, had throughout the middle ages and early modern period shown a remarkably casual attitude to the possession of its historic lands and the harnessing of its resources, human or material. It had not built up institutions of central government, created organs of control, invested in infrastructure, armed itself or taxed its citizens to any significant degree. When describing the Polish state in the 18th century, foreign observers would use the word "anarchy", in its original sense of absence of government.The Poles themselves were proud of this state of affairs. Polska nierz dem stoi (Poland's strength lies in the absence of government) was a rallying-cry of the political majority.”



În ciuda acestei slăbiciuni istorice primordiale - observă Zamoyski, - Polonia a supravieţuit şi a consolidat un stat coerent care contrazice în cel mai concret mod cu putinţă antecedentele istroice ale naţiunii politice poloneze. Iar acest paradox e cu putinţă doar pentru că observatorii au văzut (sau, mai degrabă, auzit) în sonoritatea anarhică a experienţei poloneze singurul element de expresie naţională a polonezilor,. Ce n-au văzut sau au omis, din motive mai mult sau mai puţin suspecte, istoricii?


“History throws up more questions than answers. But one lesson to be learnt from the past couple of centuries is surely that European Christian humanist civilisation, with its fruits of democracy, civil liberty and all the rest, is in itself a very powerful weapon. Whether one agrees with the late Samuel Huntington's vision of a clash of civilisations or not, it cannot be denied that what preserved the Poles in the face of immeasurably superior odds and unspeakably ghastly ordeals were those very values. And sometimes it is necessary to lose a battle or two in order to win a war.”


Adevărul, nu întotdeauna enunţat, e că marele succes al istoriei eruopene post-comuniste e Polonia: un stat stabil, bine restructruat economic şi, ca urmare, mai puţin atins de criza ecoomică şi financiară care a găsit complet epuizate sau nepregătite majoritatea statelor est-europene (cu excpţia suplimentară a Cehiei şi Sloveniei).
Zamoyski observă că două din naţiunile cele mai defăimate de percepţia istoriografică şi populară curentă sînt, de fapt, state de succes, mai precis state îndelung şi aparent eşuate care „reapar” în istorie ca poveşti de mare succes:


„When I was writing my book in the 1980s, the states deemed successful were those, such as Russia and Prussia, that had shown themselves capable of mobilising their resources into building up a developed and powerful state and playing a significant role on the international scene. Yet (…) the story of Prussia is that of an ambitious dynasty caught in a 300-year-long struggle for survival through dominion that came to grief in 1918, leaving a toxic legacy that would poison the world for much of the 20th century. Russia's history is hardly less unhappy - it is a story of largely pointless expansion unattended by any contingent benefit, which fell apart in the most humiliating manner in 1989. Both ventures inflicted human suffering on an unprecedented scale, on their own people as well as on their neighbours. It is now clear that in the long term those countries, such as Italy and Poland, traditionally dismissed as basket-cases, have been far more successful than either.”

Observaţiile lui Zamoyski fac o corecţie importantă: istoria nu e dată de suma faptelor atestate( anarhia poloneză a avut loc, într-adevăr) ci de convergenţa culturală şi etică pe care aceste fapte o ascund (anarhismul polonez a distrus şansele istorice ale colectivismului). Polonia nu şi-a scris istoria atît prin evenimentele istorice care i-ar fi făcut, dealtfel, cadou un dezastru insurmontabil ci printr-o constantă culturală şi religioasă care a deziminţit toate catastrofele înregistrae în tratate de istorie şi în gropi comune.
Dizidenţii şi rebelii „absurzi” ai Europei au cîştigat pariul istoric, în baza unui dogmatism vital şi pozitiv.