Iliescu: începerea auto-urmăririi morale


Impertinenţa lui Ion Iliescu n-a fost niciodată jucată. Ea e rezultatul solid şi nemodificabil al unui eşec mizer prin semidoctism şi grandios prin baza de putere politică.

Singura calitate naturală a lui e abilitatea de sultan polivalent al şedinţelor şi ţi culiselor. În rest, Iliescu e un ignorant impertinent. Economia şi, în genere, orice formă de viaţă care pulsează dincolo de sala de şedinţe îi sînt străine.

Recent, Iliescu a ţinut să se manifeste analitic, înfierînd: capitalismul (care, după surse apropiate PSD, se apropie de sfîrşit), acordul cu FMI (inutil şi umilitor), guvernul Boc (o entitate nouă care a pierdut, pierde şi va pierde timp, fără contribuţia PSD). Incompetenţa lui Iliescu poate fi măsurată de cîteva împrejurări concrete şi jenante.

Iiescu analistul (nu comunistul înaripat al anilor ’50 -’70) e copilul neomarxismului sau eurocomunsimului care colora palid Italia şi Franţa, acum 30-40 de ani. Acest curent de gîndire uitat ameninţa, din rapoarte de mult casate, cu extincţia resurselor, sufocarea prin explozie demografică şi alte naivităţi pompoase. Din fericire, nimeni nu îşi mai aduce aminte de foiala teoretică a Clubul de la Roma, cu excepţia micului apostol român, Ion Iliescu. De pe aceste poziţii, orice ar avea de spus Iliescu despre capitalism sau FMI se naşte în poziţia „delete”.

În plus, Iliescu nu are deptul să vorbească despre întîrzierea României, fără să fie însoţit de un hohot de rîs. Din simplul motiv că numitul Ion Iliescu este întîrzierea Româneiei. Iliescu e omul-instituţie care a produs şi impus decalajul istoric drastic al României de astăzi. Ion Iliescu şi nu altcineva a blocat România în visul unui socialsim resuscitabil, la începutul anilor ’90. Ion Iliescu a semnat decret după decret în speranţa că va limita economia privată la „întreprinderi cu 20 de angajaţi” şi tot el a animat campania care a împiedicat „vînzarea” ţării. În acest timp, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia şi Slovacia au mers înainte, fără să se uite înapoi. Între timp, Ungaria a deraiat dar asta nu înseamnă că n-a luat un start lansat.
În sfîrşit, impertinenţa de mahon a lui Iliescu aduce remarca după care Traian Băsescu e un „personaj conflictual”. Cine spune asta? Omul care a adus România în pragul războiului civil, în iunie 90? Iliescu nu vorbeşte în cunoştinţă de cauză ci în necunoştinţă de culpă.

Iliescu e un caz psihologic şi mental clasic. Opiniile sale inepte în materie de economie, criză, globalizare etc au dimensiune: ele au dat o maculatură vastă, aşezată în volume frecvente şi ilizibile. Această revenire intensă la cîteva teme descrie un mecnaism defenisiv elementar. Ileiscu e în situaţia acelor personaje care îşi caută identitatea şi dau de complexe sau aspiraţii neacoperite. Insistînd tocmai asupra temelor pe care, în mod dureros, nu le cunoaşte, Iliescu se apără, plusînd. Aceaşi situaţie în cazul marii teme favorite a lui Iliescu: consensul, acordul negociat paşnic. Evident, Iliescu, omul violenţei politice afişate şi extreme, caută, şi aici, fără să ştie, o compensaţie, un alibi tematic în stare să îl ferească de adevăr. Şi acest comportament e defenisv. Iliescu e în situaţia personajelor dramatice şi instabile pe care politica le scuipă adesea pe scenă, în romane sau în film. Vorbind, în mod repetat pe teme care nu fac decît să îl readucă la contradicţii şi adevăruri nerezolvate, Iliescu se scuză. Şi se acuză. Protejat şi scutit de urmărire penală, Iliescu semnează, ori de cît ori are prilejul, începerea auto-urmăririi morale.