27 martie 2009

Lumea, ca plicits românesc



Adrian Năstase face, involuntar, o observaţie importantă. Năsatse crede, după vechiul obicei local-moral al politicienilor români „iniţiaţi”, că scandalul Popoviciu e o fumigenă anti-FMI. Măreţia mediatică a ciculaţiei lui Popoviciu la şi de la DNA e proiectată srpe a camufla inepţia unui guvern care s-a făcut preş de protocol în faţa FMI şi, mai ales, nenorocirile închiriate cu această ocazie, spre cazna poporului român, de Traian Băsescu.

Într-adevăr, episodul Popoviciu a ţinut prima pagină, deşi evenimentul e banal. Nu pentru că n-ar avea potenţial, ci pentru că îi cunoaştem de pe acum destinul: reţinere preventivă - avocat - viciu de procedură - eliberare - audieri seculare - dl. Popoviciu devine bunic - noi termene - dl. Popoviciu devine străbunic - termen final - neprezentare - dl. Popoviciu, procurorii care au deschis ancheta, grefierii şi nici măcar noi înşine nu mai sîntem printre noi.

Însă, în tradiţionala lor subtilitate necurpinsă, remarcile lui Adrian Năstase dezvăluie altceva: o premiză. Mai precis, presupunerea funcţională după care presa este şi trebuie să fie o masă instrumentală, un pluton de execuţie cu arma la ochi şi urechea la dispoziţia comenzii. Culmea, diagnoza formulată implicit de Adrian Năstase e, din nou, verosimilă dar asta într-o distribuţie complet diferită de sugestiile autorului. Manipularea mediatică pro-Guvern-pro-Băsescu a acordului cu FMI e posibilă numai în condiţiile unei majorităţi de presă pro-Guvern şi pro-Băsescu. Din acest punct, n-are rost să merg mai departe cu demonstraţia.

În plus, mediile de informare nici măcar nu încearcă să aşeze aparenţa unui alibi jurnalistic la baza interesului pentru cazul Popoviciu. Ca în atîtea alte cazuri, notorietatea mediatică a acestui episod nu vine din setea profesională de informaţie a presei, ci reflectă, pur şi simplu, poziţia magnatului care conduce trustul de presă faţă de cazul aflat pe rol. Ziarele şi televiziunile nu fac operă de informare publică şi nici nu au cum să facă aşa ceva, de vreme ce sînt parte în fiecare şi în toate conflictele interne ale reţelei oligarhice de putere.

În ce priveşte soarta - sau, mai degrabă, lipsa de soartă mediatică - a Acordului cu FMI, Adrian Năstase e mult prea amabil. Acolo unde Năstase jură pe o conspiraţie politico-mediatică, e vorba de ceva mult mai simplu şi mai dezolant. Acordul cu FMI nu interesează pentru că presa nu se pricepe. Adică e ignorantă dar, fiind şi fudulă, a învăţat să declare „un plictis” orice subiect care cere ceva cap. Nivelul incompetenţei generale al presei e un spectacol palid în comparaţie cu ignoranţa feroce în materie de teorie economică elementară şi de istorie comparată a sistemelor politico-economice.

Oricum, criza financiară globală îşi permite să schimbe istoria, fără să se fi consultat anterior cu ziariştii presei deontologice române şi, în consecinţă, a pierdut partida: întrucît bancherii de pe Wall Steet n-au trecut la defenestrare în stol, ba nici măcar nu s-au apropiat de geam, nu e nimic de prezentat sau de discutat. Aşa e: lumea care taie conturul istoriei e departe de noi şi, la drept vorbind şi pălăvrăgind, nici măcar nu e chiar atît de centrală pe cît se crede. Fără îndoială, aşa cum lesne puteţi afla mînuind de voie telecomanda, Centrul Universului e înfipt regulamentar în România.

Isprăvile minunate ale lui Popoviciu sau Becali, dar şi înţelepciunea vorbită de Ghişe sau Andon, sînt singurul şi adevăratul semn că lumea există şi că istoria se mişcă. Restul e secundar. Să vedem ce a fost secundar în ultimele cîteva zile. Micile evenimente care au zdruncinat din ţîţîni 200 de ani de modernitate occidentală dar n-au reuşit să-i deranjeze pe editorii români sînt catalogate şi comentate mai jos.
Fără America - nici Vest, nici Est


Ce vă spune următorul scenariu: Statele Unite dau faliment? Ipoteza e apocalipitcă şi, în acelaşi timp, verosimilă. Sursele politice şi economice ale impasului american sînt în mişcare şi converg. O cădere de sistem ar fi tot ce poate fi mai cumplit şi mai istoric pentru civlizaţia occidentului. Simpla contemplare a unei asemenea linii de şoc pare de o cutezanţă vecină cu prostia. Însă ceva gravissim se întîmplă şi, deocamdată, e de spus (şi profetizat) doar atît: reţineţi acest moment istoric - februarie-aprilie 2009. Peste cîţiva ani sau poate mai mult, cînd şi dacă vă veţi întreba cum a început lumea nouă şi cum a intrat în declin vechea aşezare a umanităţii, veţi găsi răspunsul în acest interval. Pe scurt, criza care domină Statele Unite - şi, mai departe, sistemul financiar global - aleargă spre masa critică, împinsă de două alte manifestări ale crizei umane americane.

Mai întîi, marea glaciaţiune financiară care distruge, în fiecare secundă valoarea economică pură. În al doilea rînd, paralizia cognitivă a Adminstraţiei Obama care nu înţelge natura crizei şi livrează în mod repetat -disperat remedii istovitoare şi lispite de efect ( am numit a doua manifestare – umană, politică şi culturală - a crizei americane.

Situaţia economiei, mai precis a finanţelor care intoxică şi sfîşie ţesutul economic, a trecut de la stadiul de avarie catastrofală la panică incipientă. E diferenţa între o realitate negativă dar asimilabilă raţional şi o forţă irepresibilă şi iraţională. Antecamera panicii a fost deschisă de inepţia tot mai evidentă a unei Adminsitraţii care se sprijină pe un totem publicitar şi are slabe contacte cu realitatea. Preşedintele Obama e la a treia injecţie „administrată” sistemului. Trei pachete de „stimuli” au pornit spre economie, fără rezultat. Mai întîi, 787 de miliarde, apoi 410 miliarde şi, ultima oară, 1 trilion de dolari. Cu excepţia cîtorva tresăriri de optimsim politicos, pieţele au rămas acolo unde erau: într-o depresie adîncă. Explicaţia brutală e inadecvarea diagnosticului. Sistemul financiar suferă de o boală care cere cu totul alt tratament. Această observaţie a pătruns timid în spaţiile de analiză şi comentariu ale presei americane şi se aude, mai nou, din ce în ce mai agresiv şi îngrijorat.

Paul Kurgman, ideologul economic nr 1 al stîngii americane şi partizanul declarat al candidatului Obama, a rupt rîndurile, îngrozit de ce se vede la capătul politicii financiare a Adminstraţiei. Planurile Administraţiei Obama nu reuşesc să sesiseze o situaţie elemntară: ce e falit e falit. Orice alt punct de plecare e iluzie pură

...the fact is that financial executives literally bet their banks ... that there was no housing bubble, and the related belief that unprecedented levels of household debt were no problem. They lost that bet. And no amount of financial hocus-pocus — for that is what the Geithner plan amounts to — will change that fact.

Există deja un acord îngrijorat al comentatorilor care au înţeles că Preşedintele Obama poate livra retorică, cascade de PR şi zîmbete impecabile dar nu înţelege ce se întîmplă cu economia. Rezumatul e prins într-o frază de comentariu care remarcă, în genere, lipsa de viziune şi capacitatea de auto-iluzionare care aşează Adminstraţia americană în rînd cu Argentina, Rusia şi alţi clasici -autişti ai comerţului cu iluzii:

We delude ourselves that our banks face liquidity problems, rather than deeper solvency problems, and we try to fix it all on the cheap just like any run-of-the-mill emerging market economy would try to do.

„Delusion”, termenul englez care desmenează capacitatea de a construi o realitate rivală realităţii, e cuvîntul cheie. Esenţa promoţională a Preşedintelui Obama a devenit, surpinzător de rapid, o evidenţă ( s-ar zice o „realitate”) de necontestat. Criza financiară a făcut joncţiunea cu impasul politic (generat de criza de mentalitate concetizată electoral în 2008) şi acest mix sinistru ameninţă, în cel mai bun caz, o parte a viitorului imediat american. Cazul mai rău, abia dacă mai trebuie descris. E de ajuns că ipoteza unei păbuişiri de sitem a apărut, fie şi duvbitativ

Obama şi obamismul au devenit parte a crizei (portretul acestui eşec e deja îndeajuns de clar pentru a permite o analiză amănunţită şi sistematică). Dar Obama şi obamismul, exprimate prin monotonia gigantică a politicii de stimulare fiscală, sînt un sindrom interanţional. În Anglia, singura economie structural compatibilă cu modelul amerian, pachetele de stimuli ale Prim- Ministrului Brown, au dat greş într-o manieră încă mai spectaculoasă. Datoria publică generată de aceste „bombardamente cu cash” ameninţă să oblitereze orice urmă de echilibru în sistemul finanţelor publice ale Angliei: altfel spus, Anglia plăteşte, deja, ce nu poate plăti şi îşi pune în pericol grav nervul economic central. De aici intervenţia fără precedent a Guvernatorului Băncii Angliei, Mervyn King, care i-a cerut public Prim-Ministrului să „lase banii în pace”.

Problema e capacitatea acestui impas conjugat de a se propaga. Dincolo de specificitatea anglo-americană a acestor poveşti cu trilioane, derivative şi Credit Default Swaps (faimoasele instrumente care fac din datorii toxice o valoare de joc) începe drama europeană. Vest şi est-eruopeană. Sistemul vest-european nu putea traversa turbulenţa ameicană fără să reţină, în centru, o infecţie gravă. Însă, paradoxal, nu asta ameninţă, cu adevărat, sistemul politic şi economic european. Problema e reacţia guvernelor naţionale. Atît în ce priveşte filozofia economică propriu zisă, cît şi în ce priveşte capacitatea de a concepe cu adevărat sistemul economic şi financiar ca realitate paneuropeană. Edward Lucas, unul din cei mai lucizi şi mai curajoşi analişti ai lumii est-europene, descrie foarte bine lipsa de percepţie estică a abordării vestice. Pe scurt, vestul nu percepe importanţa economiilor şi a societăilor estice. Asta, după ce, în ultimii 20 de ani:

... the ex-communist countries have played by western rules. They have stabilised, privatised, liberalised, and opened up—the kind of wrenching economic reform that is the stuff of nightmares for the cosseted workers of old Europe. True, the easterners could have gone further (especially in reforming public finances, state bureaucracy and education). With pitifully little debate, they had to swallow a colossal (and largely French-drafted) European rulebook, with an array of stupid and unpleasant rules and penalties for breaking them, on everything from sugar prices to school kitchens.

Absenţa unei politici efective de integrare a estului în strategia economică şi în universul mental al vestului nu a trecut neobservată:

...the easterners’ feel their enthusiasm and cooperativeness have met little gratitude in the west. Their occasional bouts of chippiness and clumsiness are blown out of all proportion. The failure of Romania and Bulgaria to meet anti-corruption targets has tainted the whole region’s image. The Atlanticist loyalties of the new members have been mocked and distrusted.

Referinţa la România şi Bulgaria e meritată şi marchează punctul real de deficienţă strucutrală al acestor state care pretind, adesea, că au probleme de orice altă natură sau că nu mai au în mod serios nimic de reformat. Însă desprinderea vestului de est, sub energia unui val de protecţionism bine camuflat retoric şi legislativ ar fi o eroare cu consecinţe grave pentru amble părţi. În fond, relaţia vest-est e biunivocă. Mult mai biunivocă decît s-ar putea bănui;

...French workers may not realise it, but the ex-communist countries are one of their country’s biggest export markets. Renault, for example, sells more than 1m vehicles in eastern Europe. In 2008, France exported €21 billion ($28.5 billion) to the new member states of the EU (compared with €23 billion to the United States).

Realitatea polului estic al Europei nu se reduce, însă, la braţe de muncă şi consum. Există o replică şi o iritare doctrinară est-europeană faţă de reţeta injecţiilor de stimului la care economiile vestice nu răspund. Primul Minsitru ceh Mirek Topolanek a căzut, dar nu înainte de a avertiza asupra acestei orgii care „ pavează drumul spre iad”, în timp ce deversează mii de miliarde fără efect. E posibil, chiar foarte posibil, ca disonanţa de percepţie să se oprească la timp. Acordurile Euro-FMI cu Ungaria, Ucraina, Letonia şi (într-o variantă incomparabil mai relaxată) cu România sînt primul semn. În fond, economia Româneiei a apărut, la consult, într-o stare net superioară (sau mai puţin toxică) decît ceilalţi clienţi de ultim moment ai FMI.

Adevărat, planurile şi prognozele au darul de a deveni imposibile, de la o săptămîna la alta, în aceste vremuri care par pregătite de răsturnări masive şi neaşteptate. Centrul magnetic al întregului sistem economic mondial se poate deregla brusc, sub presiunea unei deficienţe americane prelungite. În rest, aşa cum o puteţi afla, foarte mijlocit, din mediile de informare, totul depinde de evoluţia „live” a titanilor din talk-shaw-urile de la Bucureşti. Adică de acele cîteva televizini care au avantajul de a funcţiona în Centrul Universului.

25 martie 2009

Elemente de demonologie sovieto-rusă


Un eseu remarcabil în marginea unei cărţi remarcabile. Jonathan Brent, coordonatorul colecţiei Annals Of Communism, publicată de Yale Universitiy, a petrecut cîţiva ani tulburători, iritanţi şi, în mare parte, intraductibili, la Moscova, printre arhiviştii enigmatici sau pur şi simplu diabolici care aprobă sau refuză accesul la fondurile fabuloase de documente al erei sovietice.

Zecile şi sutele de cercetători care au sosit, după 1991, la Moscova cu speranţa naivă că totul poate fi, acum, studiat, clasat şi publicat, au scris deja istoria propriei dezamăgiri. Supremaţia KGB-FSB e intactă, iar climatul de libertate a cercetării promis de autorităţi e o iluzie. Însă Brent a reuşit să treacă de rezumatul politic previzibil al închiderii şi reînchiderii lumii sovieto-ruse. Inside The Stalin Archives e un jurnal-eseu politologic şi filozofic incomparabil. Brent descrie o experienţă exitenţială de adaptare la misterul şi mizeria mentală sovieto-rusă, aşa cum numai un american o poate trăi. Şocul e urmat de o anxietate care trece în disperarea din care se nasc competenţa şi, în cele din urmă, luciditatea. Brent ”învaţă” codurile de adîncime paleo-sovietice, aşa cum altcineva ar învaţă o limbă moartă, în prezenţa vie a defuncţilor-supravieţuitori.

Cartea lui Brent e, practic, un manual pentru uzul occidentalilor, în special universitari, care doresc, într-adevăr, să stie despre ce şi cum trebuie vorbit atunci cînd te ocupi de Rusia. De aici, numeroase pasaje amare sau furioase, de contestaţie, oarecum neputincioasă, a trend-urilor la modă în istoriografia contemporană pe teme sovieto-ruse. Dar centrul cărţii lui Brent e traducerea, necesitatea pătrunderii de-a dreptul iniţiatice a „culturii” sovieto-ruse. Cercetarea propriu-zisă a fenomenului sovieto-rus poate începe numai cu o anume umilinţă care acceptă că tiparul cultural de mare adîncime persistă, rezistă şi dictează de sub realitatea aparentă. Asta a înţeles perfect Gary Saul Morson, într-un eseu profund, dedicat cărţii şi publicat de The New Criterion (poate cea mai importantă revistă americană de cultură înaltă).

Morson urmăreşte drama cognitivă care îl copleşete pe Brent, în timpul anilor petrecuţi la Moscova, pe măsură ce istoricul înţelege că esenţa lumii sovieto-ruse e intactă şi, practic, incompatibilă cu mentalitatea curentă a liberalismului occidental, cu presupunerea generoasă care pleacă de la ideea că, în definitv, democraţia a devenit noua condiţie a Rusiei, exceptînd episoadele dureroase, dar normale, de creştere. Brent rezumă exasperat tensiunea şi camuflajul care separă realitatea de aparenţă:

„While supposedly living in a market economy, today’s Russians understand making money by stealing, but not by producing. Efficiency remains a foreign concept. One scholar remarked that Russian spirituality allows people to deal with abstractions but leaves them unable to repair an elevator or television. Brent stayed in an apartment where “it seemed as if none of the objects … had ever been new but had come into the world already used and broken.”

Recunoaşteţi tabloul? Nu vă grăbiţi. Rusia e răspunsul corect şi, totodată, insuficent. Asta pentru că răspunsul complet nu identifică o ţară, ci o cultură, o structură ambiguă şi eficientă care defineşte realitatea politică şi mentală a Rusiei, dar şi a României. De aici înainte, cel ce vrea să cunoască nu poate face altceva decît să se îmbăieze în subtilităţile mentale, stilistice şi verbale
ale conglomeratului social rus sau ucrainian, bulgar, român etc. Treptat, ochiul filozofului şi percepţia cunoscătorului de culturi încep să vadă împreună şi să identifice punctele, altfel banale şi invizibile, prin care respiră şi sufocă acel ceva care s-ar putea numi „civilizaţia” comunistă. Brent, explicat de Morson:

„Russia has progressed from totalitarian terror to Mafia-like thuggery, but, except for pockets of obscene wealth, it remains, as Herzen and Dostoevsky had feared, the land of eternal shabbiness.”

Improvizaţia, ponderea fundamentală a lui „merge şi aşa”, absenţa impulsului reparatoriu şi a obligaţiilor igienice ale existenţei, toate acele aproximări acceptate, suportate stoic sau folosite cu o viclenie fără seamăn. Iată de pildă, pasajul în care Morson deduce excelent consecinţele politice ale acestei aplecări perfecte spre ipocrizie, atunci cînd descrie întîlnirea lui Brent cu Alexandr Yakovlev, marele cercetător al esenţei istoriei violenţei sovieto-ruse:

„Brent agrees with Yakovlev that, today, corruption serves the role that terror played for Stalin. It is not, as Westerners presume, a threat to the state but “the very means by which the central government further destroys the rule of law and thereby can gain indisputable power for itself. The rule of law is a much greater enemy than [the oligarchs] Khodorovsky and Berezovsky.”

Aşadar, statul însuşi e adversarul fundamental al justiţiei. Puterea arbitrară şi numai puterea arbitrară au sens în această lume şi din acest motiv crucial, arbitrariul e îngrijit, ocrotit şi perpetuat legal. În lipsa lui, sistemul cade. Ecuaţia e ameţitoare: corupţia e bunul indispensabil al acestui tip de societate, iar această ciudăţenie a forţat, peste tot în Occident, o înţelegere parţială sau greşită. Corupţia nu e o provocare antistatală, ci tocmai soma, suflul intern al statului. Corupţia e practic succesorul terorii şi, la fel ca violenţa ubicuă a comunismului clasic, e agentul de administrare al societăţii. Corupţia nu e o tehnică delincventă ,ci fosta violenţă de stat, pacificată şi transformată în cultură unică. Arheologia infernală a omului şi culturii comuniste nu se opreşte aici.

Brent a înţeles ceva de neînţeles iar eseul lui Morson reuşeşte să reia forte bine demonstraţia: vioelnţa, la fel ca, mai tîrziu, corupţia sînt consecinţa unei apocalipse ideologice rezumată de ideea după care individul, persoana umană autonomă, trebuie anihilate. Înţelesul măcelului comunist şi al violenţei aparent arbitrare a sistemului trece de distrugerea fizică şi urmăreşte des-fiinţarea individuală a omului. Într-o succesiune satanică de eveninmente, Buharin, ideologul condiţionării absolute a omului „prin mediu” şi deci al plasticităţii persoanei umane, a înţeles perfect rolul terorii comuniste. Scriind în arestul NKVD, cu cîteva zile sau ore înainte de a fi executat, Buharin omagia geniul lui Stalin, creatorul terorii care va inculca în societate „neîncrederea eternă” şi va furniza Partidului „ o garanţie deplină”. Cu observaţia că Partidul însuşi a fost înlocuit de statul „democratic” rus, dar această modificare e minoră în faţa remanenţei culturale totale.
Adolescenţi şi veterani înfrăţiţi static



Redescoperirea statului merge înainte, progresînd înapoi. E un paradox, dar nu o noutate. Capacitatea de regresie, nostalgia după paradisuri administrative sau tărîmuri de magie extra-politică sînt două din cele mai frecvente stări psiho-istorice ale grupurilor şi societăţilor. Paradoxală, în această credinţă mereu reînoită, e capacitatea de a confisca şi unifica extremele. Adolescenţii militanţi „anti-globalizare” şi veteranii irecuperabili ai marxismului „umanitar” converg. Diferenţa între sentimentele politice puerile ale rebelilor tineri şi paralizia mentală a profesioniştilor politici maturi e uluitoare. Ce poate face, pînă la urmă, legătura între un surclasat al istoriei ca Mihail Gorvaciov şi noul şic anti-capitalist? Evident, teroia conspiraţiei, acea scurtătură victorioasă care duce în toate direcţiile, lăsînd minţilor debutante impresia criticii penetrante şi minţilor copate impresia Înţelepciunii finale.

Un articol de atitudine, semnat de Mihail Gorbaciov în International Herald Tribune, ajunge în timp record la teroia conspiraţiei. Aşadar, ce se ascunde în spatele criticii capitaliste a etatismului?

“Yet there was something else behind the criticism of government. The hidden agenda reflected the interests of those who, while promising that "the rising tide would lift all boats," were more concerned with giving free rein to big corporations, releasing them from important obligations to society and dismantling the social safety net that protected workers.”

20 de ani de istorie est-europeană non-comunistă au trecut fără să îl atingă pe Gorbaciov. Mai gravă decît incapacitatea lui Gorbaciov de a acorda capitalismului merite e orbirea în faţa eşecului complet al statului rus. Nu e clar cum poate vorbi Gorbaciov de „planul acuns” al criticii capitaliste (de fapt liberale) a statului, fără să ţină cont de experienţa devastatoare a statului construit, tocmai în numele ordinii şi autorităţii naţionale, de Vladimir Putin.

Gorbaciov - încă locuitor al unei capitale obişnuite cu asasinatele de presă şi cetăţean al statului mafiot rus - perseverează incredibil:

„This weakening of the state allowed the wild wave of financial fraud and corruption to rise. It was responsible for the invasion of organized crime into the economies of numerous countries and for the disproportionate influence of corporate lobbies, which have grown into gigantic nongovernmental bureaucracies with enormous funds and political leverage. This has distorted the democratic process and severely damaged the social fabric.”

Corupţie, fraudă, crimă organizată, birocraţie? Toate sînt rezultatul diminuării rolului statului sub presiunea lobby-ului doctrinar pro-capitalist. Iar demonstraţia definitivă a acestei realităţi vine, desigur, din Rusia, unde statul a recucerit poziţiile pierdute şi asigură acum: corectitudinea generală, pacea străzilor şi încrederea în autorităţi.

Bineînţeles, Gorbaciov şi, alături de el, noii adepţi ai etatismului, vor invoca mereu alt stat şi vor desena, în subtext sau explicit, feeria politică a statului ideal. Curios, din acest punct de vedere, statul are dreptul la recurs nelimitat şi idealitate perpetuă. Piaţa liberă: nu. Mîna invizibilă a lui Adam Smith trebuie să sufere de paralizie, în vreme ce himera statului ideal are imunitate istorică totală. Milenii de experienţă statală catastrofică şi milenii de perisitenţă accidentată dar fertilă a pieţei par un amănunt neglijabil. Anistorismul acestei viziuni e revelator. Marii determinişti materialist istorici sînt, în adevărata lor consistenţă politică şi filozofică, tot ce poate fi mai an- şi anti-istoric. Eric Voegelin, unul din cei mai mari şi mai necunoscuţi gînditori ai secolului trecut, avea dreptate: marximul e o formă radicală şi modernă de gnosticism. Un cult para-ştiinţific.

Senectutea deplorabilă a lui Gorbaciov descrie perfect prizonieratul auto-impus al atîtor reformatori comunişti, dogmatismul ireductibil al unor oameni care au observat , cîndva, că regimurile comuniste nu funcţionează, dar nu au înţeles nimic din această demonstraţie istorică. Există un grad de intoxicare mentală, impus, cel mai adesea, cîndva în prima tinereţe, care nu mai poate fi recuperat. Purtătorii acestei modificări cerebrale nu mai pot depăşi iluzia abisală a comunismului. Ion Iliescu e exemplarul naţional român şi asemănările de discurs sînt frapante: aceeaşi insistenţă îmbîcsită în clişeele şcolare ale marxismului, aceeaşi rugină intelectuală şi aceeaşi speranţă în revenirera la certitudinile vieţii statice şi de stat.

22 martie 2009

Mass media crinolatră



Nu e limpede cum reuşesc societăţile să livreze figuri politice inepte sau periculoase, exact atunci cînd au mai multă nevoie de lideri pragmatici şi puternici.

Există însă cîteva indicii şi unul din ele e proeminenţa bruscă a limbajului, a discursului care tinde să ia locul acţiunii politice propriu zise. Un gongorism lozincard trece drept viziune şi promite lucruri vagi, într-o cacofonie ramifcată după puterile vorbitorului. Politicienii încep, dintr-o dată, să sufere, senin, de o limbuţie avîntată în gol. Mediile aşa zis educate încep să creadă, supus şi solemn, cu o admiraţie cucernică, în puterile aproape magice ale marii schimări de limbaj. Retorica devine, atunci, conţinutul politicii goale. Aici şi numai aici e de găsi, într-adevăr, o asemănare între fenomenul Obama şi mica şedinţă de exchibiţionism oratoric a lui Crin Antonescu.

România repetă sau îşi ia elanul necesar pentru e repeta acest soi de eroare indusă prin mass media. Deşi, pentru exactitate politică şi personală, trebuie spus că Dinu Patriciu se pregăteşte iar Crin Antonescu îşi ia elanul verbal necesar.

Nou alesul Preşedinte al PNL nu e mai mult decît un fel de a vorbi. Mediile de informare, şi în special Realitatea TV cu al ei profund şi îndelung meditat ”Crin Antonescu, un Barak Obama al României”, au trecut la treabă: al doilea mandat al lui Băsescu trebuie compromis, toxificat în avans. E o greşeală catastrofală dar mediile de informare sînt, la rîndul lor, informate de interesele domnilor care le-au creat şi le plătesc. Aşa încît interesul public e ultima lor grijă şi temă de lucru.

Crinomania s-a născut din nimic. O adulaţie care duce la comparaţia cu Barak Obama după exact un discurs nu e credibilă. E ridicolă. Sau, mai precis, e, pur şi simplu, reclamă. Nu e nici o desoebire între publicitatea tv care proclamă apariţia detergentului suprem şi campania care anunţă apatiţia detergentului verbal care va curăţa România de Băsescu.

Crinolatrii au un singur argument şi îl repetă la nesfărşit: Crin Antonescu vorbeşte altfel . Într-adevăr, Antonescu vorbeşte diferit dar tocmai asta e problema. Vorbeşte înaripat de prost şi fără să aibă ceva de spus. Noutatea discursului nu este, în cazul lui Antonescu, decît noutatea minoră care vine din curajul foarte aprope de impertinenţă al imitaţiei. Crin Antonescu s-a împăturit în ambalajul oratoric de tip Tony ( Blair) şi Obama (Barak). Ce trebuie, deci, înţeles din capul locului e că „noul” Crin Antonescu nu vorbeşte altfel ci vorbeşte ca altcineva. Ceea ce e cu totul altceva. Nefiind purtătorul propiului mesaj, Antonescu e epuizat de atenţia pe care o datorează propriului discurs. Antonescu e foarte atent la cum vorbeşte dar nu ştie despre ce vorbeşte. „Noul” Crin e „vechiul” demagog. De sub faldurile nesigure ale discursului se aude foarte bine pliscul vechii „dăscălimi” - coloana caragialescă de limbuţi şi demagogi a căror putere nu vine din idei ci din aspiraţia febrilă la zgomot şi parvenire prin zgomot. Asta e tot sau ar trebui să fie tot, dacă apariţia procesată de mass media a noului retor naţional, n-ar fi o pacoste în plus, într-un moment de criză care va lua, foarte probabil, dimenisunile unei epoci de haos economic îndîrjit.

Mobilizarea poltică pe care a fi presupus-o un răspuns responsabil la agresivitatea crizei se reduce la o glumă. Cine sînt contracandidaţii lui Băsescu? Întrebarea trebuie pusă, pentru că, dincolo de opţiunea pro- sau anti-Băsescu, ea ar fi trebuit să măsoare capacitatea sistemului politic de a genera lideri şi soluţii. Iată lista: Geoană, Antonescu, Duda, Năstase. E o glumă, de fapt, o glumă proastă în serie, adică nici măcar o farsă. Iar numele farselor care nu reuşesc să îţi susţină puterea de a glumi e bine cunoscut: eşec.

Apariţia sau semiapariţia acestui gen de contracandidaţi dovedeşte două lucruri: mai întîi, degenerarea continuă a sistemului politic (prin care se înţelege, în acest caz, reluarea în cerc a un necontenit şi foios avort de personal politic), În al doilea rînd, incapacitatea istorică a statului şi a societăţii de a formula răspunsuri de sistem, în momente de criză. Intersant,asta ne apropie de o înţelegere mai exactă a fenomentului Băsescu. Apariţia lui Băsescu e tot un răspuns personal (şi anume răspunsul corect) căci Băsescu nu e produsul unei şcoli politice. Dimpotrivă, e creatorul ei, în măsura în care PD-L şi zona de valori din jurul PD-L vor reuşi să păstreze şi să dezvolte punctele cheie ale viziunii lui Băsescu.

Crin Antonescu şi restul distribuţiei de pe precara listă anti-Băsescu sînt, mai curînd, repetatarea reacţiei politice naţionale clasice, în situaţii de creiză: vîrfuri de egomanie pe post de soluţie raţională.
Şi încă un lucru: sărmanii redactori ai Realităţii TV habar n-au că augusta comparaţie cu Obama e din ce în ce mai puţin augustă. Holywood- haloul Preşedintelui american e testat şi avariat agresiv de un vid de competenţă şi de acţiune din ce în ce mai coroziv. Dar despre asta va fi vorba mult timp de aici înainte. Nu aşteptaţi o discuţie solidă la Realitatea TV. Dînşii sînt în concediu de revelaţie.