13 septembrie 2009

Resentimentul: fabrica de istorie românească


Resentimentul e asurzitor. Nimic privat în acest secret vinovat care nu cunoaşte restrîngeri şi discreţii. Între toate pulsiunile interioare ale persoanei umane, e, probabil, greu de găsit un afect mai plin de consecinţe sociale. Resentimentul, acel sentiment care exprimă o formă extremă de admiraţie doar spre a o distruge sub o presiune care cere, urgent, îndepărtarea diferenţei, e un enorm producător de istorie. Societăţile, unele mai mult decît altele, se exprimă prin resentiment, îşi scriu istoria sau o resping sub dictarea pornirii resentimentare. Iar lumea socială şi istorică românească e un exemplu grav şi continuu de reglementare prin resentiment.
În fond, ne putem aporpia de misterul nemişcării sociale romîneşti, de toate refuzurile de modenrizare şi emancipare, de la extremismul legionar la mult mai posaca inerţie a lumii comuniste, citind în toate aceste reacţii colective cazuri de expresie resentimentară. Chiar dacă nu ne place să admitem aşa ceva, istoria modernă a României e dominată de izbucnirile periodice sau de persistenţa mocnită a resentimentului colectiv. O forţă obscură şi amplă prezidează mersul istoriei noastre contemporane iar numele acestui factor omnipotent e resentimentul.
Din acest punct de vedere, colectivitatea românească e autoarea propriei înapoieri. Iar dacă resentimentul e, prin excelenţă, resortul de bază al stîngismului, putem plasa prinicpalul sentiment politic de masă românesc, la stînga, în limitele unui gregarism abisal. Întrupările istorice ale acestui instinct s-au deplasat succesiv de la naţionalismul folcloric, la păşunismul oficial comunist, la ortodoxismul kitsch sau la mîndria demonstrativă a „sărăcismului” promovat de Ion Iliescu (părintele resentimentului contemporan, regizor şi teoretician al enormului puseu resentimentar care a măturat viaţa românească, imediat după decembrie 1989).
Reţin perfect şi nu cred că voi putea uita vreodată o scenă de resentiment pur, la care am asistat în 1990, cu cîteva zile înaintea faimoaselor alegeri din 20 mai. Bucureştiul era, încă, la ora primelor magazine cu marfă străină. Am intrat alături de o prietenă, într-un magazin de parfumuri care era, pe atunci, una din senzaţiile Bucureştiului. Era un magazin modest, lipit de Casa Filmului, lîngă Piaţa Romană. Înăuntru, multă marfă pusă alandala pe rafturi improvizate. În majoritate, cosmetice de mîna a doua sau falsuri aduse de marele val de contrafaceri turco-arabo-chineze. La ieşire, în timp ce discutam ceva cu prietena pe care o însoţisem, am notat cu coada ochiului o femeie de vreo 50 de ani care ne privea fix, ca un detectiv care înţelege, nemişcat, că a surpins făptaşul, în flagrant. Era o femeie muncită, cu o plasă mizeră în mînă. Una din milioanele de femei comune, nivelate de viaţa la bloc. S-a apopiat cu pas sigur, ne-a privit încă o clipă, după care a scuipat-o în faţă pe prietena mea. Apoi, a şuierat printre dinţi: ”Curvo!”.
A fost prima întîlnire cu resentimentul virulent şi mi-am făcut socteala că incidentul e o dereglare izolată care se leagă de viaţa chinuită a unei femei pentru care binele trăit de altcineva e insuportanbil. Nu era o greşeală. Aveam să aflu, însă, în următoarele luni ale primăverii şi verii lui 1990, la mitinguri FSN şi, apoi, odată cu prima mineriadă, că resentimentul cu care mă întîlnisem nu e nici izolat, nici individual. Aveam să înţeleg că resentimentul e o forţă colectivă formidabilă şi că acţiunea sa istorică e departe de a se fi încheiat.
Dincolo de apariţiile anecdotice, resentimentul românesc - acea capacitate de a frîna, de a ţine în loc şi de a refuza - pune probleme profunde. Aparenţele istorice ne plasează, azi, într-o epocă de „schimbare generală”. Ultimul eveniment istoric major a fost, totuşi, o ruptură decisivă de trecut şi de datele sociale ale vechii orînduiri: o Revoluţie.
După 20 de ani de amînări şi imitaţie neconvingătoare, dificultăţile de articulare colectivă ale proiectului democratic românesc ar trebui să ne pună pe gînduri. Vechea aşezare a psihologiei colective româneşti e teafără, viaţa politică şi menatlitatea socială au regenerat şi nuanţat corupţia. Modenrizarea aşteptată febril s-a limitat, de la bun început, la vitrine şi a transformat, într-adevăr, dugheana cu parfumuri false in Romană. Atît. Instituţiile vizibile şi invizibile ale statului şi societăţii au fost conservate. În fine, mitul democratizării revoluţionare a anului 1989 a devenit, în mod clar, insuficient. E nevoie de o lectură proaspătă iar tradiţia resentimentară a lumii româneşti e în măsură să o ofere.
Ceva a fost suspect de la bun început în „coemdia” sau „farsa” revoluţionară. Într-adevăr, concluzia după care revoluţia se înscrie în vechea tradiţie a „imitaţiilor” româneşti e tot mai plauzibilă. Iar imitaţia e unul din resorturile ascunse ale resentimentului. Nu e prea mult să bănuim că, în spatele acţiunii revoluţioanre din decembrie 1989, s-a ascuns o enormă dorinţă de imitaţie şi că acest mecanism a fost pus în mişcare de resentiment. În această variantă, e de crezut că aparatul comunist a nutrit, în secret, o anume invidie admirativă faţă de puterea, libertatea de acţiune şi prosperitatea mediilor executive occidentale. De ce n-ar putea elita de partid să devină un corp economic de comandă, o colecţie de miliardari omnipotenţi? În acelaşi mod, grupul restrîns al intelighenţiei dizidente sau proto-dizidente româneşti şi-a dorit poate, cu acelaşi amestec de admiraţie şi invidie, rolul de insanţă critică influentă pe care îl joacă elita culturală în Occident. Important e că, la sfîrşitul lui 1989, suma invidiilor reunite româneşti era enormă şi unea, într-un fel, prin resentiment, ambii versanţi ai societăţii.
O analiză, organizată în jurul teoriei lui Rene Girard („dorinţa şi rivalitatea mimetică”) ar găsi, aici, întrunite condiţiile clasice ale „crizei mimetice”: un conflict provocat de intensitatea dorinţei imitative, un conflict care culeminează într-o criză toală şi se rezolvă, de regulă, printr-un sacrificiu care permite revenirea la echilibrul iniţial. Din această perspectivă, „farsa” revoluţionară română e plină de sens. Sacrificarea rapidă şi populară a lui Ceuşescu e gestul ritual care pune capăt crizei şi permite revenirea la vechea aşezare a lumii, cu diferenţa că vechiul poate fi trăit acum sub pretexte noi şi în decorul unui alibi moral superior: elita de partid devine oligarhie, intelectua, intelectualii sint o instanţă publică (ignorată dar admisă), presa poate fi abjectă în numele libertăţii cuvîntului şi toată lumea crede că participă la construcţia unei lumi „noi”. Resentimentul a cîştigat, din nou, pariul istoric. Consecinţa e o nouă repriză de nemişcare.
De ce are resentimentul o carieră atît de prodigioasă în lumea românească? Răspunsul e legat, aproape sigur, de rolul major jucat de imitaţie. Toate acele eforturi naţionale de sincronizare şi imitaţie care au făcut gloria secolului al XIX-lea sînt, desigur, paşi înainte. Nu e cazul să verdem în presiunea culturală a unui Lovinescu altceva decît un efort complex şi generos. Însă obsesia imitaţiei dusă pînă pînă la impostură spune mult mai mult. Da, oamenii îşi doresc şi aspiră la altceva, însă numai în termenii unui război personal: eu şi ai mei, peste voi şi ai voştri. De aici, sălbticia arivistă atît de frecventă în istoria socială a Româneiei. Blocată sau interzisă, aceaşi atitdine devine, în oglindă: dacă eu nu, atunci nimeni. De aici, capacitatea formidabilă de a bloca şi, chiar, desfătarea secretă în mizeria egal împărţită. Tot de aici şi scuipatul în obrazul unei femei care a cumpărat parfum, într-un meoment istoric nepotrivit. Lumea românească se menţine în orbita resentimentului. Imitaţia, falsificarea şi degradarea valorilor rămîn ocupaţii sociale masive. Societatea romînească continuă ciclul. Ea nu produce democraţie, justiţie şi prosperitate ci le imită, pentru că nu e sigură pe ea. Iar acolo unde viaţa interioară e dominată de confuzie şi nesiguranţă, lucrează, neîngrădit, resentimentul.

(Acest text a fost scris la invitaţia amabilă a lui Vladimir Tismăneanu şi inclus într-o excelentă dezbatere, publicată de Vladimir pe blogul personal. Îi mulţumesc şi semnalez cititorului textele reunite în dezbatere)
Dreapta, în chiria stîngii


Candidatura lui Jose Manuel Barroso se clatină. Votul decisiv va avea loc, aproape sigur, săptămîna viitoare, în sesiunea de la Strasbourg a Parlamentului European. Calculele iniţiale sugerează că Barosso e într-o situaţie-limită. Însă, dincolo de discuţia tehnică asupra manevrelor şi amplasamentelor de vot, candidatura lui Barroso pune o problemă de bază. Ea poate fi formulată în chipul cel mai simplu: la ce bun?
Barroso e, nominal, liderul dreptei europene. Realegerea lui ar împiedica, tot nominal, apariţia unei figuri socialiste în fruntea complexului european şi, probabil, aici e de găsit valoarea efectivă a opţiunii pentru Barroso. În rest, discuţia e mult mai complicată şi mai puţin convingătaore.
Am participat la cîteva din dezbaterile în care Barroso şi-a prezentat proiectele şi a cerut susţinerea Popularilor (Creştin-Democraţilor) europeni. Impresia finală a confirmat declinul european al identităţii politice de drepta.
Barroso s-a mişcat, indiferent de tema de dezbatere, în cercul conceptual prescris de noua ortodoxie socialistă. Viziunea lui Barroso porneşte, foarte nimerit, de la observaţia după care problema fundamentală a lumii contemproane e „criza valorilor”. Însă discursul critic al lui Barroso se opreşte în acest punct. Analiza nu urmează direcţia enunţată în titlu ci se refugiază imediat în cîteva generalităţi neutre: libertate (într-o definiţie lipistă de criterii) şi solidaritate (prin care Barrsoso înţelge, după propriile explicaţii „ justiţie socială”- un concept împrumutat, cu totul, din retorica neo-socialistă). Barroso susţine, deasemenea, că economia şi statul „ nu mai pot fi concepute separat”, aliniindu-se astfel consesnsului economic de centru-stînga şi corului anti- sau post- capitalist. Interesant e şi argumentul cu care Barroso crede că răspunde criticilor „declinului european”. Barroso răspunde arătînd spre Barak Obama şi adăogînd că Statele Unite au preluat, practic, politici demult activate în Uniunea Europeană. Argumentul e dubios: Barak Obama e cccriticat, de la dreapta, tomcai pentru introducerea „socialismului” importat din practica Uniunii Europene. Prin urmare, Barroso nu are cum să pledeze pentru dreapta folosind exemple pe care dreapta le critică pentru stîngism de import european.
Barroso vorbeşte, alături de o mare parte a reprezentanţilor dreptei nominale europene, de „econoimia socială de piaţă”, acolo unde, pînă acum 10-15 ani, trona conceptul nemijlocit de „economie de piaţă”. În sfîrşit, explicaţiile oferite de Barroso confirmă opţiunea pentru regelemtarea economiei, adică pentru revenirea la imixtiunea instituţiilor politice în dinamica pieţei. Adevărat, Barroso susţine că e partizanul „reglemntării inteligente” dar asta e totuna cu a spune că eşti partizanul unui abuz limitat. Diferenţa între agenda Socialiştilor şi Programul susţinut de Barroso e din ce în ce mai neclară. Ea se reduce la nunaţe şi iniţiative timide, rostite cu o prudenţă panicată, atunci cînd, de pildă, acelaşi Barroso se pronunţă pentru imigraţie, cerînd, aproape umil, noilor sosiţi un efort minim de integrare în societăţile occidentale.
Programul lui Barroso a lăsat mereu impresia unui adaos care solicită timid marelui consens socialist cîteva conesii formale. Barroso nu e o excepţie ci un adevărat lider de opinie al unei drepte europene, paralizată de supremaţia publică a ideilor socialiste. Discurul lui Barroso şi linia generală a dreptei bifează, acum, toate temele posibile, de la protecţie socială şi compasiune, la schimbarea climatică şi imnigraţie, fără să stabilească o direcţie anume. În cele din urmă, discursul general al dreptei nu mai are valoare conceptuală ci doar funcţie de întrebuinţare. Discursul dreptei nu mai afirmă o identitate distinctă ci se adaptează la majoritatea ideologică şi mediatică neo-socialistă.
Dacă e de discutat o „criză”, atunci e mai degrabă vorba de criza de gîndire a unei drepte care a învăţat să îşi interzică propriile convingeri sau le-a uitat, sub presiunea oportunismului politic. Parctic, stînga îşi permite, mai nou, o facţiune de dreapta care dă impresia că face eforturi stăruitoare pentru a se face tolerată şi pentru a învăţa limba ideologică oficială. E vorba de fosta dreaptă europeană, transformată de cedări şi adaptări succesive, într-o subcontractoare a stîngii.
Din acest punct de vedere, realegerea lui Barroso e irelevantă. Ea poate împiedica totuşi apariţia oficială a stîngii în fruntea Comisiei Europene şi e, prin urmare, necesară.
Ce rămîne cu adevărat important din această coamasare spre stînga a valorilor politice europene se va vedea în problemele evoluţiei viitoare ale Uniunii. Alinierea generală a valorilor politice în limitele consensului socialist explică, poate, de ce procesul de aderare la UE a devenit, treptat, o asociere la sursele de finanţare europene şi nu o deplasare de regim spre democraţie, drept şi capitalism. Dispariţia pasiunii democratice a devenit cel mai frapant simptom european. Cazul ultimelor admiteri în Uniune poate fi judecat foarte bine din această perspectivă. Uniunea nu mai impune presiunea valorilor democratice fundamentlae ci, mai degrabă, ia în chirie state care ştiu că pot dezvolta pe plan intern corupţie şi injustiţie. Cazul Româneiei e marcant.

(Acest text e reprodus de pe blogul TRU găzduit de Radio Europa Liberă)
Etica, înaintea şi deasupra politicii


Comisia Europeană s-a blocat într-un discurs fără soluţii, perfect util regimurilor de stat campioane la încălcarea drepturilor omului. Adevărul central al oricărui discurs pe tema drepturilor omului e etic. În lipsa unui fond etic ireductibil, adică a unei convingeri profunde care depăşeşte orice alte considerente, politica drepturilor omului rămîne o altă variantă a politicii generale şi, deci, o formulă coruptibilă, incompletă sau, pur şi simplu, declarativă. Exact asta scapă Comisiei Europene şi tocmai din această insuficienţă vine catalogul de umilinţe repetate care însoţeşte iniţiativele europene de politică externă.
Cu o săptămîna în urmă, l-am auzit pe Reprezentantul Comisiei Europene în Comisia pentru Drepturile Omului a Parlamentului European (DROIT) declarînd senin că sesizează un „curent democratic„ în evoluţia istorică a Iranului. Conform Reprezentantului Comisiei această mică dar salutară deplasare spre democraţie ar fi intervenit odată cu revoluţia Islamică (1979) şi ar înregistra progrese pe care UE e datoare să le încurajeze. În spatele acestui sofism rudimentar stă teoria după care orice alegeri (inclusiv alegerile măsluite) sînt un pas înainte. Am reîntîlnit acest argument, în următoarea sesiune DROIT, în timpul discuţiilor asupra abuzurilor grave ale regimului militar din Birmania şi a detenţiei prelungite a liderului pro-democratic Aung Saan Suu Kyi.
Reprezentantul Comisiei Europene a intervenit, atrăgînd atenţia asupra alegerilor pe care dictatura militară birmaneză a promis că le va organiza, anul viitor. Deşi s-a declarat convins că alegerile vot fi falsificate, Reprezentantul Comisiei a adăogat că vede semne de progres. Schimbarea pozitivă ar consta, conform Reprezentantului Comisiei, în deplasarea de la „conducerea directă” la „conducerea indirectă”. Cu alte cuvinte, dictatura mlitară nu va mai opera frontal ci se va ascunde după un Parlament pe care a avut grijă, mai întîi, să-l compună prin alegeri falsificate. Mai mult, Reprezentantul Comisiei a vorbit de „multitudinea de puncte de vedere” pe scena politică birmaneză şi şi-a îndatorat audienţa aducîndu-i la cunoştinţă existenţa unui curent pro-guvenramental şi a unuia anti-guvernamental. Evident, această mostră de diversitate politică, împiedică formularea unui punct de vedere tranşant al Comisiei. În traducere, atîta vreme cît există o mişcare de protest în Birmania, Comisia e datoare să se abţină de la presiuni pro-democraţie şi să se menţină într-o echidistanţă exemplară. Argumentul are rolul de a justifica lispa completă de acţiune a Comisiei.
Ce ar fi putut şi trebuit să facă, demult, Comisia a explicat în detaliu Emanouil Athanasiou, de la Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului. Athanasiou a cerut, încă o dată, Comisiei să facă presiuni pentru blocarea conturilor deschise de generalii birmanezi la bănci occidentale şi pentru interzicerea sau limitarea prezenţeiei companiilor economice occidentale în Birmania. Dealtfel, Atahansiou a remarcat că reprezentantul Comisiei continuă să vorbească de „guvernul” Birmaniei, deşi regimul de stat birmanez e o juntă militară în toată regula.
Impasul e, la fel ca în cazul politicii Comisiei faţă de Iran, rezultatul ciocnirii între interesele economice, adesea legitime, ale Occidentului şi valorile politico-morale pe care se sprijină democraţia. Ideea după care Occidentul nu are interese economice covărşitoare e una din exagerările naive ale unui anumit gen de activism democratic. Europa (de Vest şi de Est) are interese economice vitale şi nimic nu poate micşora importanţa acestei dimenisuni. Problema securităţii enrgetice europene nu e o născocire. Rusia şi Iran sînt furnizori cheie de energie pentru Europa, aşa cum Birmania e unul din marii furnizori de gaze ai Indiei şi ai Chinei. Europa nu poate, pur şi simplu, renunţa la nevoile energetice şi nu îşi poate anunţa populaţia că trebuie să accepte restricţii, de dragul democratizării Rusiei, Iranului sau Birmaniei. Însă problema drepturilor omului nu se opreşte la această observaţie. Imperativul etic e obigatoriu pentru statele sau organizaţiile care susţin că au o politică în materie de drepturile omului. Cu alte cuvinte, nimic nu trebuie să împiedice statele şi organizaţiile respective să urmeze, pînă la capăt, o politică onestă şi coerentă în materie de drepturile omului. Problema consecinţelor economice ale acestei atitudini trebuie însă rezolvată în prelalabil, printr-o politică externă şi comericală activă şi preventivă. Dacă s-ar fi ferit, de la bun început, de dependenţa de resursele energetice ruseşti, Europa nu s-ar mai fi aflat, astăzi, în situaţia de a formula singură scuzele de care au nevoie regimurile autoritare rus sau iranian. Iar asta ar fi presupus, tot de la bun început, plasarea principiului etic în fruntea politicii externe europene. În anii ’70 a existat o dezbatere pe marginea branşării Europei la pîlnia energetică rusească. Atunci, oponenţii acestei soluţii au pierdut. Astăzi ştim că aveau dreptate.
Etica şi economia sînt numai aparent un dublet contradictoriu în relaţiile dintre state. Cine are curajul şi tăria de a face politică externă morală poate pierde pe termen scurt dar cîştigă pe termen lung. Altfel, ajunge în situaţia de a improviza, din compromis în compromis, degradînd treptat marile principii etico-politice ale democraţiei.
(Acest text e reprodus de pe blogul TRU găzduit de Radio Europa Liberă)