03 iulie 2010

Germania simplă, clară şi mare




Argentina a plătit enorm pentru că a sfidat legea de bază: fotbalul, şi pe lîngă el restul lumii, au pretenţii înfiorătaore. Cer control, nu doar talent, gîndire pragmatică nu numai optimism, ştiinţă severă, nu entuziasm pur. La intrarea în teren, Argentina arăta ca o întîmplare veselă şi norocoasă, în căutarea dezastrului. După patru meciuri pe pilot automat şi după patru adversari cu existenţă incert atestată, Argentina a intrat pe culoarul nefericit al iluziei transformată în convingere. Exact ca Brazilia, Argentina a luat premizele plăcute ale primelor patru meciuri drept realitate de fond: Mondialele sînt o pîrtie convenabilă, mişcarea şi progresul curg de la sine, aduceţi următoarea echipă.

Următoarea echipă a fost Gemrania. Argentina a găsit catastrofa pe care a invitat-o insistent. Pe margine, Diego Maradona a continuat să fie cel mai bun copil de mingi din istoria Mondialelor şi a asistat fără să înţeleagă nimic, aşa cum a făcut-o încă din clipa în care şi-a încheiat cariera de jucător.

Elementar: Germania joacă cel mai simplu şi mai gîndit fotbal din lume. Numai că gîndirea germană nu e o speculaţie fără direcţie. Germania joacă distrugîndu-şi adversarul direct şi a dat acestei ocupaţii o densitate şi o precizie fără precedent. Schema germană nu e complicată. Într-un fel sau altul, ea îşi extrage ideile din cea mai modernă filozofii de joc, aşa cum a fost ea schiţată în ultimii doi ani de Jose Mourinho, spiritul tactic tutelar al acestor Mondiale plasate în umbra marelui narcisist portughez: organizare şi disciplă în jumătatea proprie, urmate de debarcări masive pe contre nemiloase. Dacă aţi observat, multă lume a învăţat să se apere supranumeric. Însă, numai Germania contraatacă supranumeric. În haită, dar cu capul sus şi pasa perfect cîntărită.

Germania care tocmai dă peste cap Cupa Mondială e produsul unei operaţii de recalibrare declanşată, la timp, acum 10 ani, în clipa în care o Federaţie foarte prietenă cu deutsch-realismul a înţeles că totul trebuie schimbat. Forţa şi insistenţa germană nu mai erau de ajuns. Iluzia marii Germanii rezultate din comasarea Vestului şi a Estului militarizat a la RDG încetase, după numai 5 ani. Federaţia a creat o reţea de 150 de centre de pregătire care au predat cu fanatismul cunsocut prin partea locului una şi aceaşi lecţie copiilor între 10 şi 17 ani: fotbalul se joacă în pase către cei ce îşi creează spaţiu de primire. A durat aproape 10 ani dar, la capătul acestei reconversii, Germania a apărut clarificată şi neînchipuit de creatoare. Aşa cum se vedea încă de la Monidalele din 2006, Germania e perfect pregătită pentru fotbalul care nu stă, nu acceptă şi nu pierde (eşecul cu Serbia spune că numai arbitrii şi penaltiurile ratate pot bate asemenea echipe).

Argentina a amuţit în primele 5 minute, pentru că a aflat, în teren, că e datoare cu un răspuns dar habar n-are ce şi cum ar trebui să joace. Complet pre-cerebrală, Argentina a sperat în miracolele locale produse de Messi dar Messi a fost aruncat de pe soclu, de organizarea germană, în propria jumătate, adică în singurul spaţiu neocupat de forţa germană. Un antrenor ar fi născocit ceva sau ar fi înţeles, măcar, cum poate limita dezastrul. Maradona, antrenorul cu 23 de meciuri şi doar 3 victorii în clipa numirii la Naţională, a rămas pietrificat, ca un analfabet aşezat în faţa computerului. Mai mult, Maradona, ar fi trebuit să realizeze că pînă şi în meciurile de paradă din prima fază, DeMichelis şi Burdisso au fost vulenrabili pe ultima linie. Dar Maradona a intrat cu o echipă neschimbată şi l-a ţinut pe bancă pe Samuel, stoperul cu un doctorat defensiv la Milano. Veron a stat deasemenea pe bancă şi Argentina a fost condamantă la o dezordine mută. În acest timp, Schweinsteiger, cel mai bun fotbalist al Mondialelor, a făcut ce a vrut între cele două careuri şi şi-a pus echipa în poziţii decisive, aproape fără efort. Nimeni n-a avut ideea să îl marcheze sau să îl ia sub supraveghere.

În consecinţă, argentinienii s-au sufocat singuri cu talentul lor. Lionel Messi a recitat, în amănunt, de la un cap la altul al meciului, drama despre căderea şi nefericirea celor ce nu ştiu că fotbalul e, cîteodată şi, mai ales, cînd trebuie, un joc de echipă cu o echipă nu numai adversă dar şi foarte inteligentă.

Povestea idolilor căzuţi şi a sistemelor biruitoare a aşezat ceva ridicol pe fruntea lui Messi, Ronaldo, Rooney, Torres, Ribery şi a repetat în folosul naivilor şi exaltaţilor că nu există victorii ci numai oameni lucizi şi proşti convinşi. Germania merge mai departe şi va fi greu, probabil, imposibil de oprit. Spania şi Olanda pot opune rezistenţă. Pentru victorie au nevoie de practica şi judecata care par, în această clipă, un atribut strict german.
A pierdut Uruguay victoria Ghanei?


Uruguay, cea mai tînără echipă a Mondialelor, e în semifinale. Ghana, singura echipă africană cu valoare certă,a pierdut. Dramatic şi milimetric dar a pierdut. De ce a fost tratată Ghana, în mediile de informare britanice, franceze şi, în genere, în scriptul ofical, ca pasiune obigatorie? O prostie mai neliniştitoare e greu de închipuit în vremuri de pace şi pe teme de fotbal (jocul acela care presupune un fair-play extins de la teren spre tribune). Părtinirea „progresistă” care a trimis, prin mediile de informare, obligaţia de a iubi Ghana şi de a milita pe lîngă zei pentru victoria Ghanei a fost cu atît mai penibilă, cu cît în capul meciului a fost aşezată o mică scenetă de atitudine: căpitanii ghanez şi uruguyan au fost puşi să citească texte anti-rasiste, compuse în cea mai bună tradiţie kitsch-proletcultistă. Însă anti-rasismul presupune, parcă, o aplecare austeră şi demnă spre egalitate. Cu atît mai interesant şi jenant a fost corul pro-ghanez al comentatorilor tv şi discursul nefavorabil Uruguay-uliui. Nu e clar cu ce a greşit Uruguay-ul. Dacă vina uruguaienilor e că au învins o echipă africană, atunci ar trebui, poate, ca la ediţiile următoare ale Cupei Mondiale să se asigure o cotă de participare africcană în semifinale şi, de ce nu?, în finală.

Morala acestei semifinale memorabile prin spectacolul din teren şi prin inepţia „corectă” a mediilor de informare e, într-adevăr, neliniştitoare: valoarea şi meritul încetează să conteze, în faţa temelor de cult aprobate (în cazul de faţă, africanismul).
Uruguay e una din cele mai bune echipe ale Mondialelor. Această afirmaţie banală are o acoperire masivă şi complicată. În primul rînd, în regimul tactic de mare inteligenţă creat de Tabarez. Sistemul de joc e foarte disciplinat şi fluent. Fundaşii urcă fără să rămînă suspendaţşi „sus”, Forlan pendulează liber în 30-40 de metri şi leagă mereu cu Suarez, un vîrf de sprint şi explozie.

Ghana e o echipă la fel de interseantă şi superioară în materie de forţă de şoc. Masivi şi tehnici, ghanezii sparg în mode repetat zona mediană şi deschid breşe masive. Le lipseşte experienţa şi au o oarecare naivitate care a costat, din nou, în momentele cheie.
Tema meciului a fost fixată în ultima secundă a prelungirilor de henţul cu care Suarez a împiedicat victoria şi calificarea Ghanei. Decizia şi gestul lui Suarez sînt un caz tipic de dilemă morală extremă. Practic, Suarez a pariat, cu un coeficient de risc enorm, că mai există o şansă ca Ghana să piardă. Pariul lui Suatey a fost, însă, acontat de un sacrificiu consimţit. Suarez ştia ,desigur, că răscumpărarea pariului cîştigat e propria dispariţie din semifinala cu Olanda. Pariul a funcţionat. Şansa infimă recuperată de Suarez a readus Uruguay-ul la masa de joc. Ghanezii au ratat în ultima secundă a prelungirilor penalty-ul care putea pune tranşa tot. Eroarea ghaneză a venit din selecţia executantului, un jucător de forţă, şi din maniera execuţiei, un şut mult foţat.

Ratarea ghaneză a răsturnat complet balanţa psihică. Ghanezii au intrat în faza penaltiruilor urmăriţi de şansa piedută şi au repetat sistemtic greşelile tipice pentru echipe fără maturiate: un fundaş şi un debutnt au fost incluşi între executanţi, cu consecinţe catastrofale.
Comentatorii au revenit, după meci, cu o observaţie de bogată inepţie: ghanezii au pierdut pe nedrept. Observaţia îi scuteşte pe ghanezi pînă şi de răpsunderea de a cîştiga. Ghanezii au avut un penalty în ultima secundă a meciului. Calificarea a depins numai şi numai de ei. Ideea după care Uruguay e de vină şi că a pierdut victoria Ghanei e una din consecinţele clasice ale gîndirii silite să facă propagandă.

02 iulie 2010

Psihodramă braziliană



Primul meci asimetric al Mondialellor a scos Brazilia de pe linia care ducea spre titlu. Mai mult, dereglarea s-a produs, de fapt, în repriza a doua, pe parcursul a 15 minute de mare turbulenţă. Luat în totalitate, meciul a fost departe de profilul clasic pe care îl anunţa afişul. Un meci modest sau cel mult decent din punct de vedere tehnic. Însă, psiho-drama a fost extraordinară şi explică enorm.

Brazilia a început în coordoantele cunsocute şi, pînă acum, cîştigătoare: cu baza în defensivă şi cu 3 mijlocaşi de lansare-control (Silva, Alves şi F.Melo) aşezaţi între compartimente. Partitura s-a derulat în mod aproape automat şi Brazilia a dictat toată prima repriză. Olanda, limitată sever de dispozitivul central brazilian, a căutat, fără şansă, diagonalele Sneijder-Robben. Secţionaţi de linia mediană braziliană, olandezii au jucat oarecum întîmplător. Robben a fost uşor izolat la pătrunderile pe interior în căutarea şutului pe picorul stîng. Sneijder a ocupat o poziţie de adîncime prea mare iar Van Bommel şi de Jong au fost sechestraţi de perspectiva contrelor, mai ales după ce brazilienii au înscris cu o angajare drecctă iniţiată din linia a doua de Melo. Olanda s-a aflat 45 de minute în incapacitate de exprimare, asta presupunînd că olandezii aveau, cu adevărat, ceva de spus. Meciul părea, practic, jucat, pentru că nimic, nici un element tactic sau individual, nu puteau sugera o răsturnare de raporturi. Tocmai această lipsă de alterantivă şi pericol a contribuit, în secret, la psiho-cocteilul care a anihilat Brazilia.

După pauză, Brazilia a reluat fără griji, firul început în prima repriză. Acest scenariu de certitudine aprope letargică a fost aruncat în aer la prima apariţie a elementelor dictate de întîmplare sau erori personale. O centrare bine plasată de Sneijder a fost urmată de o ieşire stupidă a lui Julio Cesar şi de ciocnirea aeriană cu Felipe Melo. Golul a venit din nimic, întocmai un şoc neprovocat. Brazilia a intrat instantaneu în derută. De ce?
Tocmai pentru că formula Dunga a funcţionat fără perturbări şi fără examene , din primul minut al Mondialelor. Brazilia a jucat o serie de meciuri foarte asemănătoare, cu adversari la rîndul lor asemănători în lipsa de relief. Brazilia s-a acomodat perfect cu ideea că Mondialele sînt omogene şi neproblematice, asta cel puţin pînă la mult scontata finală cu Argentina. În consecinţă, la prima ciocnire cu neprevăztul, Brazilia a reacţionat dezastruos. Luciditatea şi buna aşezare în teren s-au evaporat.

După încă 15 minute, la o fază fixă, care cerea, din nou, rigurozitate, defensiva imeidată s-a prăbuşit şi Brazilia a intrat în picaj. Brazilia s-a de-structurat la prima încercare şi la prima situaţie problematică. În ultimă instanţă, asta spune că Brazilia a fost un caz tipic (şi, pînă la declanşarea crizei, nedectat) de optimism delusional.
Explicaţia suferă de un psihism excesicv dar e adecvată, dat fiind rolul minor jucat de elementul pur fotbalistic. Atîta vreme cît a depins de fotbal, Brazilia-Olanda a fost un meci la discreţia brazilienilor. Excluzînd insistenţa, Olanda n-a arătat nimic nou sau remarcabil. Olandezii n-au căzut la 0-1 şi asta a fost deajuns, din clipa în care meciul a devenit o chestiune de moral. În rest, prestaţia olandeză a fost de-a dreptul jenantă, culminînd cu o înduioşătoare lipsă de tehnică pe parcursul cîtorva miuţe cu apărarea braziliană complet depăşită. Olanda va juca, mai departe, o semifinală uşoară dar e pîndită de riscuri majore oricare ar fi semifinalista.

Brazilia e victima falselor certitudini şi asta înseamnă, mai departe, că dilema braziliană continuă: talent pur sau organizare? Dunga a încercat consolidarea unei echipe prea „mecanice” pentru gustul şi tradiţia braziliană. Problema proiectului Dunga pare, acum, lipsa de control şi siguranţă care decurg din chiar caracterul brazilian. Aici e, în fond, diferenţa între Brazilia lui Dunga şi Interul lui Mourinho. Sistemele puse la punct de Dunga şi Mourinho ţintesc aceaşi soluţie: contralovitura din adîncime. Deosebirea vine din materialul de construcţie. Argentinienii fundamentali pentru Mourinho au o „răutate” pragmatică la care poezia braziliană n-are acces. S-ar putea, dealtfel, ca semifinala Brazilia-Olanda să fi făcut Argentina campioană mondială.