07 ianuarie 2011

PNL - amurg fără răsărit

Nu e nimic accidental în apropierea mocirloasă a liberalilor de (scuzați expresia) conservatori. Înțelegerea Antonescu-Voiculescu e o un contract între două figuri de subsol și va fi ruptă, cu prima ocazie, după tipicul jurisprudenței subterane care leagă brute, infractori, mitomani și alte persoane neterminate uman. Adică, deîndată ce una din părți va simți miros de importanță și rost de pripășire, în altă parte. Mica înțelegere a acestor doi figuranți zgomotoși e normală. Ea constată și fixează caractere comune.

În linie politică, schema Antonescu-Voiculescu pare o repliere organizată a opoziției dar șansele de cristalizare ale acestei asocieri sînt mici, tocmai pentru că sînt minate de vidul politico-intelectual al celor două căpetenii. Oricum, nici o regrupare la stînga nu va fi funcțională fără arbitrajul și tutela PSD. Într-un fel, Antonescu și Voiculescu își permit să mimeze forța și coeziunea, cu speranța ascunsă că vor grăbi, astfel, o ofertă de parcare în spațiul social-democrat. Cu acest calcul abia ascuns, Antonescu și Voiculescu își confirmă copios submedicoritatea. PSD nu e în situația de a face strategie de alianțe și asta din două motive care se bat cap în cap dar produc aceași efect. Mai întîi, dezorientarea internă generată, în PSD, de statura sub-managerială a lui Vicotr Ponta (tot mai evident, o persoană colectoare de orgolii și nu un lider de partid). Dealtfel, pe plan personal, Ponta ar fi încăput lesne într-un triumvirat ieftin, alături de Antonescu și Voiculescu. În al doilea rînd, PSD e, cu siguranță, captivat psihologic de perspectiva unei mari restaurații socialise, după un tur de forță electoral. Iluzia Triumfului Istoric pilotează PSD spre un nou eșec în 2012. Analiza electorală PSD ignoră complet logica unei epoci de criză care își muncește amarnic alegătorii dar le consolidează, în timp, antipatia față de logoreea pro-miracol a stîngii. În orice caz, PSD nu e nici cu mintea, nici cu interesele pregătit să dea atenție gimnasticii pofticioase a PNL și PC.

În plan ideologic, discuția e și mai scurtă. PNL nu mai e un partid orientat de valori, din clipa în care s-a auo-epurat, eliminînd capetele, pentru a păstra gușile, burțile și fierea. PC n-a fost nicodată partid.

Dacă e ceva de discutat pe larg, atunci e vorba de traiectoria PNL. Primele analize au insistat melancolic și funerar pe degradarea ideii liberale care se dizolvă, după 20 de ani de oscilații și reformulări, în mahalaua politică locală. Adevărat, liberalsimul românesc ar fi trebuit să dea agenda modernizării post-comunste și să impună definitiv, în spațiul ideilor publice, în filzofia juridică și în comportamentul economic privat, o direcție autonomă și anti-etatistă. Asta numai în teorie. Din nefericire, o parte a celor ce așteaptă, încă, americanismul liberal în România au uitat să se decupleze, la fața locului, tocmai pentru a face față locului, de lectura marilor Hayek sau Von Mises.

În afara coperților de carte, liberalismul românesc a fost, de la început, contrafăcut. Ideea liberală a atras, automat, o rețea de profitori și speculanți care aveau toate motivele să se distribuie în roluri de capitalist. Mișcarea liberală putea fi salvată de cei cîțiva politicieni de reală convingere liberală conduși de Valeriu Stoica. Grupul lor a fost expulzat de pofta în creștere a majorității interne și de influența imperiaă a lui Dinu Patriciu, omul-cash, capabil să plătească prețul potrivit pentru oricine și pentru orice. Prin urmare, mișcarea liberală a devenit o umbră și, apoi, o farsă, cu mult înainte de întîlnirea Antonescu-Voiculescu. Adevărat, supremația lui Antonescu a decis soarta partidului și l-a transformat într-o organizație absolut indiferentă politic, în stare de orice viraj, orice alianță și nici o direcție. Însă, răul fusese făcut iar cei ce continuă să idealizeze liberalismul, în timp ce îi scriu necrologul, nu înțeleg că decesul a avut loc cu mult înainte, poate chiar la naștere.

Partidul Național Liberal e cea mai mare dezmăgire politică a lumii post-comuniste. Dacă, după 50 de ani de colectivism impus, obiectivul societății românești era eliberarea și evadarea spre libertatea neîngrădită, atunci în primul rînd liberalii ar fi trebuit să predice și să lucreze politic în această direcție. Eșecul lor rapid și, nu mai puțin, umilința totală de astăzi, sînt, din acest motiv, o dezmăgire fundamentală. O cădere de sistem care fortifică sistemul greșit. Căci, între alte mari delicte de ipocrizie, liberalii au asistat sau participat activ la construcția statului corupt pe care ar fi urmat să-l scoată din istorie.

Drama sau mai degrabă farsa care pune capăt, pentru mult timp, prezenței politice liberale trebuie bine înțeleasă. Snobismul, încă răspndit în afara și în interiorul partidului, reduce liberalismul la o anume ținută personală care deosebște și boierește liberalul de celelalte partide. Adevărul trebuie căutat altundeva: în necesitaea istorică pe care liberalismul a promis că o va acoperi în România. Și în eșecul grav al acestei întîlniri.