18 martie 2009

Funcţiile Comisiei G.



PSD revine la - de fapt, continuă - jocul absurd şi periculos pe care l-a perfecţionat în timpul guvernării Tăriceanu-Geoană: duplicitatea. Mai clar: între 2007 şi 2009, PSD a jucat, din interiorul opoziţiei, ca partid de guvernare; cu începere din martie 2009, PSD joacă, din interiorul guvernării, ca partid de opoziţie. PSD continuă să deterioreze, astfel, înţelesul minim al jocului politic fundamental, într-un moment în care măcar administrarea economiei trebuie să conteze pe poziţii clare şi asumate politic.

În noua sa calitate de guvern de opoziţie aflat la guvernare, PSD critică Miniştrii (evident PD-L) ai Guvernului şi propune un Consiliu pentru Relansare Economică, alcătuit din „Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, reprezentanţi ai BNR şi alţi factori de decizie”. La ce bun încă un Comitet, Consiliu sau cum va decide Mircea Geoană, prin botez birocratic, să se numească suplimentul de înţelepciune în stat? Încă un brîu de decidenţi va consuma timp şi va produce hîrtii fără valoare, anticipînd prin inflaţie scriptică, inflaţia monetară. Dacă ideea va fi luată în serios, formarea noului organism va lua săptămîni lungi. Apoi, întrunirile dezbaterile şi deciziile noului organism vor mînca alte săptămîni.

Comisia Geoană îl va include, bineînţeles, pe Geoană, şi aici se plasează funcţia privată a proiectului. În rest, Comisia G. va dubla funcţiile Guvernului şi ale Preşedinţiei, relativizînd spaţiul de acţiune al Primului Ministru şi al Preşedintelui. Aici e de găsit singura funcţie publică a proiectului.

Mircea Geoană insistă într-o gimnastică gălăgioasă şi contorsionată, în căutare de audienţă internă (în PSD) şi externă (în electorat). Trapezismul suflecat al lui Geoană vizează direct Preşedinţia şi construieşte, ca de obicei, fără şanse, o campanie electorală sterilă. Sprijinul de partid e mult mai mic şi mai instabil decît îşi iamginează acest şef de partid tolerat şi manevrat de propriul partid. Singura victimă a iluziilor lui Geoană va fi Geoană. Asta, în plan privat. Singura victimă a iluziilor lui Geoană va fi acţiunea guvernamentală, într-un moment hipercritic pentru economie. Asta, în plan public. Aşa arată suma funcţiilor Comisiei G: un zero care bate spre minus.
Din farsă se întrupează anti-politica



Discuţia deschisă, luni, contracurentului, de Davd Aaronovitch în The Times ne priveşte. Editorialul are un titlu provocator: „ Politicians mess everything up - wrong”. Politicienii strică tot! Refrenul are o răspînidre globală iar în România e literă de lege. Esenţa textului e în ultimul paragraf:

„ So how depressing it is that there are Grand Conventions in defence of liberty and none in defence of politics; that we count cameras but won't join parties; that we obsess about biometrics and databases and refuse our support to the democratic politics that is the real safeguard against authoritarianism or chaos.”


Ideea sistemului blestemat, sau mai degrabă resentimentul anti-politic, porneşte de la o neînţelegere profundă şi se zbate cu toate puterile considerabile ale negaţiei să promoveze o aberaţie: viaţa colectivă iraţională, fie că e vorba de escapism, autoritarism sau fantezii periculoase de genul frăţiei generale a umanităţii, naturismului şi ale altor soluţii de viaţă care se încheie, de regulă, în sînge sau în anarhie. Politicienii pot exaspera, într-adevăr , ba chiar dovedesc un talent aparte în ţări ca România, unde condiţiile miminme de aşezare ale unei societăţi nu au fost rezolvate ci înlocuite de o farsă istorică. Însă politica nu are nici o vină. Politica rămîne singura formulă de viaţă colectivă organizată şi singurul mod - mereu defectuos şi mereu perfectibil - de a evita eşecul colectivităţilor. Cazul României e cu atît mai interesant.

În România, politia, mai precis rostul organizării sociale şi al instituţiilor publice, e discreditat sistematic de politicienii înşişi, de justiţie şi de mass media. În felul lor, fiecare atacă frontal temeiurile şi credibiliatea sistemului politic democratic, îl calomniază şi reduc, zilnic, la dimensiunile şi culoarea unui deşeu naţional toxic. Situaţia României nu e curioasă. E doar loigcă dar îşi ia cursivitatea dintr-o enormă pretenţie de autenticitate sprijinită pe un fals grosolan. Revoluţia anti-autoritară şi pasul spre modernizare democratică nu au avut loc, deşi au fost proclamate. Omologate în lipsă, aceste absenţe produc efecte. Ele au umplut scena politică de parlamentari şi demnitari incompetenţi sau, pur şi simplu, neinteresaţi de orice s-ar putea numi bine comun. În absenţa legii efective şi eficiente, ele au creat o structură de putere necontrolabilă. În lipsa cenzurilor şi a limitelor impuse de norme legale comune, puterea discreţionară a creat, în pauzele de bufonerie democratică, totul: Parlamentul, Justiţia şi aşa numita presă independentă.

Evident, acest soi de a genera realitate politică aduce cu sine iradierea detaliată şi neîncetată a cinismului şi a negaţiei. Asta explică postura presei care a reuşit să devină denigratorul numărul 1 al actului politic şi tot asta explică capacitatea de redresare aprope inexistentă a societăţii prin propriile instituţii. Diagnostiul dezvoltat de Aaronovitch e exact. Iar, în România, cu mult mai exact.
Republica instinctelor, cultura nimănui


De unde numele foarte prost al frumosului şi despărţirea de estetica primară a armoniei, proporţiilor şi a echilibrului general? De unde contractul cu violentarea sistematică şi cu vandalismul pueril al instalaţiilor, colajelor dar şi al zaharinei pop sau al atorcităţilor arhitecturii urbane? Roger Scruton găseşte un răspuns convingător în despărţirea de pactul soildar cu natura, oepraţie îndeluing mediată de romantism, prmotorul istoric al geniului personal teribil şi exchibiţionist. Celălalt mare mediator al decuplării de frumosul „natural” e scientizarea, paradigma pozitiv-deterministă care a transformat aproape orice act de percepţie în suspiciune, în băniuala care scontează pe un raport funcţional direct, pe o cauzalitate şi, prin urmare, pe un mecanism, în toate şi în orice.

Însă „nevoia de frumos”, faimosul clişeu sentimental citat adesea cu o bunăvoinţă foarte imprecisă, nu e o chestiune strictă de filozofie înaltă sau de principialitate academică. Nevoia de frumos, dispărută catastrofal din viaţa publică, măsoară, în felul ei umil şi decisiv, impulsul uman spre ordine şi identitate. Nevoia de frumos e nevoia de ordine armonică. Astăzi, acest impuls personal, discret şi bine educat duce o bătălie în retragere şi face faţă tot mai greu asaltului purtat în numele eliberării de constrîngeri. Şi totuşi, scrie Scruton:

„This search for aesthetic order is not just a luxury; it is essential to life in society. It is one way in which we send out signals of humility, and show that we are not just animals foraging for our needs but civilised beings who wish to live at peace with our neighbours. That is why we adopt dress codes; it is why we are guided by taste in our language, in our gestures and in our ways of looking at other people and inviting them into our lives.”


Ce e dureros în această descriere ţine, pentru noi, de imaginea care stabileşte, în România, predominanţa energiei contrare. Oemnii vorbesc îngrozitor de prost şi îşi perfecţionează energic ororile lingvistice, instigaţi de mediile de informare. O oră la televizor şi o pagină de ziar pot ucide o minte şi pierde decenţa mentală a unui adolescent. Abatorul lingvistic naţional nu iartă şi n-are pauze. Vulgaritatea publică a vedetelor dar şi tinerilor aspiranţi la o poziţie socială e, deasemenea, slobodă şi omologată pozitiv. Decivilizarea şi, uneori, dezumanizarea vieţii publice româneşti prin media şi modele a trecut un prag şi domină, prin efecte, viitorul. S-a scris destul pe tema bunului gust asasinat public. Insulele de proprietate culturală sînt rare dar au defectul de a cădea în patrtea politic incorectă, „sectorul interzis” de trusturile media: Pleşu, Liiceanu, Patapievici &co. Într-un fel, nu asta e problema.

Cu adevărat gravă e automutilarea unei societăţi care a renunţat complet la cultură şi la educaţie în termenii cei mai genrali, petnru că a sucombat în faţa instinctelor. Societăţile au obiceiuri bune ( pentru posteritate) numai dacă şi după ce au asimilat valori şi sisteme supra-instinctuale: coduri morale, norme de gust, disciplină, reţinere şi forţă de discernămînt. Fără ele, cîmpul social e adjudecat năpraznic de instinctele pure: foame de parvenire, de notorietate, de actualitate forţată şi necondiţioantă. România a sosit în faţa libertăţii fără asemenea posesii. Instinctele cele mai brutale joacă şi domină fără adversar o arenă goală. Iar asta pune problema suprvieţuirii culturii autentice în cel mai grav mod cu putinţă. Republica instinctelor pregăteşte cultura nimănui.
Iliescu: începerea auto-urmăririi morale


Impertinenţa lui Ion Iliescu n-a fost niciodată jucată. Ea e rezultatul solid şi nemodificabil al unui eşec mizer prin semidoctism şi grandios prin baza de putere politică.

Singura calitate naturală a lui e abilitatea de sultan polivalent al şedinţelor şi ţi culiselor. În rest, Iliescu e un ignorant impertinent. Economia şi, în genere, orice formă de viaţă care pulsează dincolo de sala de şedinţe îi sînt străine.

Recent, Iliescu a ţinut să se manifeste analitic, înfierînd: capitalismul (care, după surse apropiate PSD, se apropie de sfîrşit), acordul cu FMI (inutil şi umilitor), guvernul Boc (o entitate nouă care a pierdut, pierde şi va pierde timp, fără contribuţia PSD). Incompetenţa lui Iliescu poate fi măsurată de cîteva împrejurări concrete şi jenante.

Iiescu analistul (nu comunistul înaripat al anilor ’50 -’70) e copilul neomarxismului sau eurocomunsimului care colora palid Italia şi Franţa, acum 30-40 de ani. Acest curent de gîndire uitat ameninţa, din rapoarte de mult casate, cu extincţia resurselor, sufocarea prin explozie demografică şi alte naivităţi pompoase. Din fericire, nimeni nu îşi mai aduce aminte de foiala teoretică a Clubul de la Roma, cu excepţia micului apostol român, Ion Iliescu. De pe aceste poziţii, orice ar avea de spus Iliescu despre capitalism sau FMI se naşte în poziţia „delete”.

În plus, Iliescu nu are deptul să vorbească despre întîrzierea României, fără să fie însoţit de un hohot de rîs. Din simplul motiv că numitul Ion Iliescu este întîrzierea Româneiei. Iliescu e omul-instituţie care a produs şi impus decalajul istoric drastic al României de astăzi. Ion Iliescu şi nu altcineva a blocat România în visul unui socialsim resuscitabil, la începutul anilor ’90. Ion Iliescu a semnat decret după decret în speranţa că va limita economia privată la „întreprinderi cu 20 de angajaţi” şi tot el a animat campania care a împiedicat „vînzarea” ţării. În acest timp, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia şi Slovacia au mers înainte, fără să se uite înapoi. Între timp, Ungaria a deraiat dar asta nu înseamnă că n-a luat un start lansat.
În sfîrşit, impertinenţa de mahon a lui Iliescu aduce remarca după care Traian Băsescu e un „personaj conflictual”. Cine spune asta? Omul care a adus România în pragul războiului civil, în iunie 90? Iliescu nu vorbeşte în cunoştinţă de cauză ci în necunoştinţă de culpă.

Iliescu e un caz psihologic şi mental clasic. Opiniile sale inepte în materie de economie, criză, globalizare etc au dimensiune: ele au dat o maculatură vastă, aşezată în volume frecvente şi ilizibile. Această revenire intensă la cîteva teme descrie un mecnaism defenisiv elementar. Ileiscu e în situaţia acelor personaje care îşi caută identitatea şi dau de complexe sau aspiraţii neacoperite. Insistînd tocmai asupra temelor pe care, în mod dureros, nu le cunoaşte, Iliescu se apără, plusînd. Aceaşi situaţie în cazul marii teme favorite a lui Iliescu: consensul, acordul negociat paşnic. Evident, Iliescu, omul violenţei politice afişate şi extreme, caută, şi aici, fără să ştie, o compensaţie, un alibi tematic în stare să îl ferească de adevăr. Şi acest comportament e defenisv. Iliescu e în situaţia personajelor dramatice şi instabile pe care politica le scuipă adesea pe scenă, în romane sau în film. Vorbind, în mod repetat pe teme care nu fac decît să îl readucă la contradicţii şi adevăruri nerezolvate, Iliescu se scuză. Şi se acuză. Protejat şi scutit de urmărire penală, Iliescu semnează, ori de cît ori are prilejul, începerea auto-urmăririi morale.

16 martie 2009

Succesul tîrziu al naţiunilor îndelung eşuate


Un eseu foarte limpede şi încărcat de sens al istoricului polonez Adam Zamoyski pune, revelator, problema istoriilor naţionale est-europene, raport cu istoria general-europenă. Zamoyski e, alături de alţi ziarişti şi istorici polonezi, un caz excepţional de promovare şi impunere a culturii naţionale prin cercetare directă, spre deosebire de expunerea patrimoniului naţional în diverse vitrine omagiale finanţate şi remorcate de instituâţiile specializate ale statului. Zamoyski & co au „afişat” Polonia în ziarele şi dezbatrerile academice occidentale. Amîndoi i-au făcut, mai întîi, loc, între subiectele legitime de meditaţie istorică majoră şi au „obligat” istoriografia occidentală să includă spaţiul polonez între verigile fără de care istoria Europei e de neconceput. Indiscutabil, succesul acestei insurecţii academice a fost mult uşurat de opera anterioară a unui mare polonist ca Norman Davies. Şi istoriografia românească s-a bucurat de buldozere externe ilustre ( Setton-Watson, Hillgruber, Durandin, Deletant) fără ca autorii români de istorie românască să le urmeze trena şi să „profite” de spaţiul de expresie şi cercetare, astfel creat. E vina exclusivă a istoriografiei şi istoricilor noştri recenţi, încremeniţi şi depăşiţi constant, de patriosime mascate sau de mimetica măruntă a „ contribuţiilor” care parafrazează metode şi unghiuri de cercetare foarte noi, fără a pune şi a-şi pune cu adevărat probleme.

Zamoyski constată în eseul care descrie faza de pregătire a unei noi ediţii a excelentei sale cărţi din 1983 , existenţa unuii fals paradox istoric european susţinut de cîteva clişee persistente: Polonia împărţită periodic, desfinţată statal în mod repetat şi dezordonată din interior de propria nechibzuinţă:


“In contrast to most of the states deemed worth studying at the time, Poland, though a nation-based polity, had throughout the middle ages and early modern period shown a remarkably casual attitude to the possession of its historic lands and the harnessing of its resources, human or material. It had not built up institutions of central government, created organs of control, invested in infrastructure, armed itself or taxed its citizens to any significant degree. When describing the Polish state in the 18th century, foreign observers would use the word "anarchy", in its original sense of absence of government.The Poles themselves were proud of this state of affairs. Polska nierz dem stoi (Poland's strength lies in the absence of government) was a rallying-cry of the political majority.”



În ciuda acestei slăbiciuni istorice primordiale - observă Zamoyski, - Polonia a supravieţuit şi a consolidat un stat coerent care contrazice în cel mai concret mod cu putinţă antecedentele istroice ale naţiunii politice poloneze. Iar acest paradox e cu putinţă doar pentru că observatorii au văzut (sau, mai degrabă, auzit) în sonoritatea anarhică a experienţei poloneze singurul element de expresie naţională a polonezilor,. Ce n-au văzut sau au omis, din motive mai mult sau mai puţin suspecte, istoricii?


“History throws up more questions than answers. But one lesson to be learnt from the past couple of centuries is surely that European Christian humanist civilisation, with its fruits of democracy, civil liberty and all the rest, is in itself a very powerful weapon. Whether one agrees with the late Samuel Huntington's vision of a clash of civilisations or not, it cannot be denied that what preserved the Poles in the face of immeasurably superior odds and unspeakably ghastly ordeals were those very values. And sometimes it is necessary to lose a battle or two in order to win a war.”


Adevărul, nu întotdeauna enunţat, e că marele succes al istoriei eruopene post-comuniste e Polonia: un stat stabil, bine restructruat economic şi, ca urmare, mai puţin atins de criza ecoomică şi financiară care a găsit complet epuizate sau nepregătite majoritatea statelor est-europene (cu excpţia suplimentară a Cehiei şi Sloveniei).
Zamoyski observă că două din naţiunile cele mai defăimate de percepţia istoriografică şi populară curentă sînt, de fapt, state de succes, mai precis state îndelung şi aparent eşuate care „reapar” în istorie ca poveşti de mare succes:


„When I was writing my book in the 1980s, the states deemed successful were those, such as Russia and Prussia, that had shown themselves capable of mobilising their resources into building up a developed and powerful state and playing a significant role on the international scene. Yet (…) the story of Prussia is that of an ambitious dynasty caught in a 300-year-long struggle for survival through dominion that came to grief in 1918, leaving a toxic legacy that would poison the world for much of the 20th century. Russia's history is hardly less unhappy - it is a story of largely pointless expansion unattended by any contingent benefit, which fell apart in the most humiliating manner in 1989. Both ventures inflicted human suffering on an unprecedented scale, on their own people as well as on their neighbours. It is now clear that in the long term those countries, such as Italy and Poland, traditionally dismissed as basket-cases, have been far more successful than either.”

Observaţiile lui Zamoyski fac o corecţie importantă: istoria nu e dată de suma faptelor atestate( anarhia poloneză a avut loc, într-adevăr) ci de convergenţa culturală şi etică pe care aceste fapte o ascund (anarhismul polonez a distrus şansele istorice ale colectivismului). Polonia nu şi-a scris istoria atît prin evenimentele istorice care i-ar fi făcut, dealtfel, cadou un dezastru insurmontabil ci printr-o constantă culturală şi religioasă care a deziminţit toate catastrofele înregistrae în tratate de istorie şi în gropi comune.
Dizidenţii şi rebelii „absurzi” ai Europei au cîştigat pariul istoric, în baza unui dogmatism vital şi pozitiv.
Clientelism, globalism, fatalism?


Poate face faţă administraţia americană turbulenţei economice globale pe care, în parte, a declanşat-o? Nu economia, nu bursele ci băncile ci administraţia, structura birocratică federală. Răspunsul e mult-mult mai important decît s-ar putea crede şi calcula în termeni economici. În primul rînd, tocmai pentru că reacţia pe care America o va articula sau nu, succesul sau eşecul, rezistenţa la presiunile anti-market sau alianţa cu ideologia economică etatistă vor dicta, în mare parte, cursul istoriei viitoare. Finalizarea testului ameican are o putere simbolică practic nelimitată şi e aşteptată, în toată lumea, cu o anticipaţie psihologică pe care o solictă, probabil, doar marile revelaţii religioase. Cu alte cuvinte, redresarea sau griparea economiei americane va exporta, automat, redresarea sau griparea tuturor economiilor.

Mega deversările de cash dinspre Trezoreria ameriană spre sistemul bancar nu au dat, pînă acum, rezultate. S-ar putea să fi asistat la primul pas spre o eroare de proporţii istorice sau s-ar putea, la fel de bine, să asistăm la o reîntoarcere lentă, ca orice manevră de dinozaur, în direcţia bună. Nu ştim. Un singur lucru e limpede, reţeta Keynes e pusă din nou la lucru. Adminstraţia Obama a adoptat soluţia duşului de cash şi a podului de investiţii la scară mare, exact aşa cum a fost ea proiectată de Keynes şi apliată de New Deal-ul lui Roosevelt, în tetnativa de a stăvilii Marea Criză declanşată în 1929. Şi, cu asta, am intrat în uriaşa dezbatere economică alimentată de apariţia actualei crize. Istoricii - cei cîţiva care au curajul să o facă - spun că New Deal-ul coordonat de Roosevelt pe baza sugestiilor lui Keynes nu a avut succes. Însă nimeni nu cunoaşte altă reţetă şi, de la Berlin, la Paris, Washington şi (mai ales) Londra, toată lumea imaginează şi pompează pachete financiare incandescente, după care aşteaptă dezgheţarera circuitelor. La un nivel evident mai mic, Guvernul şi Preşedintele României au procedat la fel.

Ştim puţin şi, în comensaţie, ne imaginăm sau sperăm mult. Însă cîteva lucruri vor condiţiona, în mod vizibil şi direct, prestaţia autorităţilor federale americane. Mai întîi, capacitatea administrativă. Capacitatea „cleircală” a noii adminsitraţei Obama e, deocamdată, mediocră.
Noua Admisnitraţie a început ezitant şi a trebuit să revină asupra cîteva numiri importante. Mult mai gravă şi mai puţin cunoscută e o altă problmeă, mai puţin comentată şi complet lipsită de panaş mediatic. O problemă pe care, în sfîrşit!, o împărţim cu sistemul politic american: patronajul sau, cu o vrobă mai cunsocută la noi, cleinetlismul. O spune foarte direct şi clar, într-o intervenţie pe blogul din Financial Times, Willem Buiter, fost memebru al Comisiei de Politică Monetară a Băncii Angliei. Buiter porneşte de la decalraţiile exasperate ale părţii britanice, după cîteva tentative de a stabili , alături de noua administraţie americană, un circuit clar de coordonare anti-criză:


„Since the Obama administration took over on January 20, the US Treasury has effectively been out to lunch. As widely reported (see e.g. this account in the Financial Times), Sir Gus O’Donnell (as cabinet secretary the top UK civil servant) has attacked the “absolute madness’ of the US spoils system, where a new Federal administration replaces the entire top stratum of the civil service with new officials possessing the right political connections and leanings. Quite a few of these top officials need to be confirmed before they can start working. This can take months. Many of the new officials have no political, government or administrative experience and spend most of their first months in office trying to figure out where the washroom is instead of designing and implementing policy.”


La capătul acestor observaţii care l-ar zgudui pe Tocqueville, cred că toate clintelismele politice au fost şi sînt greşit înţelese. Presa vede în ele, adesea, o formă sistematizată de corupţie. Evident că e aşa şi evident că nu e numai atît. E mult mai grav şi mai complicat. Orice clientelism reflectă un tribalism politic ireversibil. Administraţiile se schimbă şi îşi dau birocraţia în arendă de clan, nu numai pentru că nepoţii trebuie hrăniţi şi finanţatorii răsplătiţi ci şi pentru că neîncrederea în “ ceilalţi” e totală. Clientelismul e reflectarea administrativă a unui tribalism care refelctă, la rîndul lui,o diviziune ideologică şi socială completă şi cumplită. Cum se spune, “naţiunea e ruptă în două”. Aşa cum sugerează şi Buiter, asemenea rupturi sînt legate de un eveniment traumatic, de un punct istoric de sciziune. În cazul Statelor Unite, anii ’60 şi războiul din Vietnam au sfîşiat consensul şi au desăvîrşit polarizarea. Fractura internă americană are atît dimenisuni “elitare”, cît şi o largă bază “populară”( aşa cum s-a văzut clar, în ultimele 3 campanii electorale prezidenţiale). Aceast din urmă divorţ timite la rădăcinile adînci ale sciziunii. Separaţia e aproape automată şi întrucîtva “inconştientă”( în sensual de: neprogramată). Ea fortifică două opâiuni care descriu două prize de viaţă distincte. O fractură gravă care rezultă, practic, într-o singură federaţie şi două culturi.
În România, polarizarea a fost, de fapt, prima realitate a lumii post comunistă. În fond, istoria anilor de după 1989 e istoria poziţiei restului lumii (politice) româneşti faţă de grupul Iliescu. Însă ,în cazul României, moravurile corupte au însoţit şi dezvoltat filonul politic al clientelsimului. De unde vine această trăsătură de caracter incoulată în practica politică? Cine vreă să găsească explicaţia într-un punct al istoriei româneşti va observa că punctul se retrage tot mai adînc. Înaintînd în căutarea lui, vom găsi mentalităţi şi practici care ne spun că problema e veche şi încă mai veche. Pînă unde putem înainta? Greu de ştiut. Zorii feudalismului? N-are rost. Mai important e altceva. Toate societăţile au traversat, într-un fel sau altul, asemenea crize în care binele politic comun a fost condiţionat şi redus de clientelism ( evergetismul roman teoretizat de Paul Veyne nu e altceva).Însă, la un momet dat, societăţi stimulate revoluţionar şi etico-religios au pus capăt acestor practici de diviziune. Se modernizează. Devin post-tradiţionale şi supra-tribale. Cu adevărat naţionale. Ori, asta e problema istorică de bază a României. Formulată sumar, ea spune că modernizarea României nu s-a încheiat. Ceea ce înseamnă, mai departe, un impas continuu. Căci modernizarea parţială sau nînchieată nu e o fracţiune sau o promisiune de împlinire ci absenţa de facto a modernizării. Asta decuplează România (şi alte state est-europene de mare densitate tradiţională) şi o aşază în limitele unui proiect care nu mai încetează să se proiecteze şi reproiecteze cu fiecare ciclu politic şi adminsitrativ.
Pînă aici despre clientelism, originile şi funcţiile lui comparate. Al doilea factor care condiţionează cheia americană a crizei globale e încrederea celor ce finanţează şi ar putea finanţa, mai departe, deficitele trilionare americane ale următooirlor ani. Cu alte cuvinte, vor persista, în primul rînd, China şi, apoi, state ca Arabia Saudită? Vor cumpăra ele, mai departe, bonuri de trezorerie americane, finanţînd, în acest fel, deficitul şi programele de redresare aemricane? Sau vor decide că pragul a fost trecut şi piaţa americană nu mai prezintă încredere?

Comentatorii au pariat, pînă acum cîteva săptămîni, pe logica imabtabilă a puterii finale şi a stabilităţii fiscale americane. Altfel spus, Statele Unite sînt cea mai mare putere a lumii iar promisiunea reziduală pe care o conţine această realitatea economică şi extra-economică va atrage, în continuare, banii guvernelor chinez sau saudit. În al doilea rînd, sistemul fiscal american era, în continuare, conisderat „cel mai sigur cash flow cunoscut în istorie” şi această constantă era un atu suplimentar în optica externă pozitivă asupra achiziţiei de bonuri amicane.
Ceva s-a clătinat în această percepţie. Primul Ministru chinez s-a declarat „îngrijorat” de perspectivele financiare ameicane. Nu e, încă, un refuz de finanţare dar e, în orice caz, un dubiu complet articulat şi neaşteptat. Însă situaţia e exttrem de complxă. Căci semnalul chinez nu e, pur şi simplu, o reţienere care poate complica, pe gratis, problemele americane, în vreme ce aduce avantaje sistemului politic şi economiei chineze. Reţinerea chineză e sau poate deveni o dramă. China şi ceilalţi mari cumpărători de datorii americane ştiu că nu există şi nu pot exista zone de plasament mai bune decît pieţele americane. Propriile pieţe nu pot sau nu au calităiţe de bonitate necesare pentru a înghiţi asmenea sume. Un tsunami de cash aşteaptă să fie canalizat iar dacă scurgerea e blocată, excesul de lichidităţi riscă să înece pieţele şi economiile loclae. Imapsul american, urmat de un refuz de finanţare chinez, se va întoarce rapid asupra Chinei, declanşînd o criză internă de mari porporţii. Anunţul Primului Minsitru chinez nu e un avertimsent iritat şi nici o formă de sfidare. E, mai degrabă, un strigăt care camuflează o stare încă nedeclarată de teroare psiho-politică. Nu e greu de bănuit că statul chinez ştie foarte bine ce urmează. Un refuz de achiziţie a datoriei americane poate fi urmat, fulgerător, de închiderea pieţelor americane iar asta ar aduce colosalul agregat chinez la un pas de colaps. Războiaele protecţioniste deschid de regulă războaie de altă natură. Încet- încet, temerile abia schiţate de comentatori care au evocat premizele economice ale conflictelor miliare nu mai par pură fantezie.
Revenind la anliza detaliată a lui Willem Buiten, un expert carre nu obiţşnuieşte să se piardă în retorisme:


„These are not tales to frighten the children. I am deeply concerned that, when the US Federal government starts to run Federal budget deficits of 14 percent of GDP or over, the markets will get spooked and will simply refuse to fund the US authorities at any interest rate. Summers’ naive proposal for expansion now, virtue later, is simply not credible given the political economy of the US budget, now and in the foreseeable future.
Educaţie comunistă: şcoală fără gîndire


O trimitere plină de consecinţe, într-un eseu dedicat de Christopher Hitchens , re-actulizării (legitime sau artificiale) a lui Marx şi a criticii marxiste a capitalismului. Hitchens însuşi a fost un tînăr marxist militant (de fapt, un troţkist entuzisat, aşa cum au rămas mulţi dintre duşamnii săi din presa de stînga). Însă Hitchens a urmat traiectoria clasică a „iluminaţilor” convertiţi ai dreptei. După o adolescenţă mentală marxistă, a urmat o opţiune doctrinară completă de dreapta. În umra acestei experienţe, Hitchens a rămas în posesia cîtorva sechele extrem de utile: o bună cunoaştere a literaturii marxiste clasice şi o excelentă orientare între mişcările de pe scena stîngii teoretice contemporane. Eseul lui e o punere calmă şi argumentată a problemei create de re-angajarea lui Marx, pe post de papă al socialismului post- capitalist- post-comunist.

Trimiterea la Rudolf Bahro, un teoretician fost funcţionar al statului comunist est-german, scoate la suprafaţă o observaţie extrem de utilă pentru discuţia unei probleme pe care (nici) România nu reuşeşte să o depăşească: de ce a fost socialismul rău dacă sistemul de educaţie socialist a fost bun şi anume mai bun decît sistemul educaţional al zilei de faţă? Această dilemă nerezolvată duce în mod repetat, în România, la observaţia după care nu toate faptele şi instituţiile socialismului au fost detestabile. Arguemntul e mai răspîndit decît s-ar crede şi face, chiar, o vogă neaşteptată în occident, unde documentare tv şi lucrări de istorie populară cochetează tot mai insistent cu ideea după care e „ceva”( şi anume, destul) de recuperat din „lumea pierdută a comunismului”.

Nu cred că există vreun dubiu în materie: sistemul şcolar comunist, deşi nu întotdeauna şi nu opeste tot, a pregătit riguros, a dat „ştiinţă de carte” şi a instatlat, în genere, acea „cultură generală” pe care românii au învăţat să o compare exasperaţi cu ignoranţa agresivă a studenţilor occidentali şi, mai les, cu stupiditatea dezinovltă a genraţiei postcomuniste, în România. „ Sub comunişti, s-a făcut carte, nu glumă!” - spune, pe bună dreptate, multă lume, fără să poată duce mai departe observaţia. Să îl ascultăm pe Bahro, citat de Hitchens:


„ In my opinion, therefore, the most powerful Marxist book of the past four decades was Rudolf Bahro’s The Alternative, which showed how and why the East German state and economy were certain to implode. Communism, said Bahro—one of its former functionaries—was compelled to educate and train people up to a certain level. But beyond that level, it forbade them to think, or to inquire, or to use their initiative. Thus, while it created a vast amount of “surplus consciousness,” it could find no way of employing this energy except by squandering and dissipating and ultimately repressing it.”

Într-adevăr, în comunism, sistemul şcolar a eucat viguros şi, dacă lăsăm la o parte dozele masive de îndoctrinare care au compromis istoria şi filozofia predate în licee, a construit prmizele omului educat. Aşa cum observă Bahro, în pasajul de mai sus, tot comunismul a împiedicat sistematic premizele să ajungă la maturitate şi exercitare efectivă. Într-un fel, comunismul a fost depăşit de propriul program sau, mai exact, a fost complet nepregătit să accepte propriul program. Ca şi în alte domenii(în primul rînd în politică şi în presă) comunismul nu a putut rezolva dilema libertăţii. Comunismul a promulgat şi impus prin violenţă „libertatea” pentru a o distruge imediat, de la bun început. Primul deret semnat de Lenin, în clipa în care revoluţia bolşevică părea, încă, să elbereze societatea rusă, a fost ucazul de suprimare a presei libere. Discuţa e mult mai amplă şi trece, în teritoriul filozofiei politice, acolo unde comunismul e, în esenţă şi ireductibil, o încercare de a proclama libertatea şi de face, simltan, din această revelaţie un adevăr unic, obligatoriu şi indiscutabil( Leszek Kolakowski a scris paginile definitive pe această temă). Revenind la problema bunei educaţii comuniste, diferenţa esenţială e diferneţa între instrucţia permisă şi gîndirea autonomă. Sistemul de educaţie comunist a instruit bine, uneori foarte bine, dar a interzis , gîndirea, complet şi întotdeauna. Revenind la Kolakowski, traducerea magistralei Istorii a Marxismului e un eveniment fundamental, susţinut excelent de ICR şi de participarea, la Bucureşti!, ale unor Roger Scruton, H.R. Patapievici, V.Tismăneanu şi C. Avramescu.
A fost Năstase grobian? Băsescu e de vină!


Pare un episod meschin (şi mediile de informare s-au străduit, bineînţeles, să bagatelizeze anecdotic evenimentul). Însă intervenţia prin care Adrian Năstase a constatat sentenţios şi viril, vis a vis de Roberta Anastase, că „ frumuseţea trece iar prostia rămîne” e un exemplu clasic de erupţie a conţinuturilor inferioare. Realitatea TV a adus imediat în studio echipajul de resuscitare morală a lui Năstase. De serviciu; Mădălin Voicu şi Codrin Ştefănescu. Ordinul de zi: Năstase a fost provocat şi, orice s-ar zice, Anastase e o debutantă şi, anume, o debutantă stîngace în demnitatea de Preşedintă a Camerei.

În mod normal, primul lucru pe care trebuia să-l facă Năstase era să se abţină. Nu voluntar şi programatic, nu printr-o opintire de voinţă care ar fi biruit greu reto-băşcălia. Nu. În mod normal, Năstase nu trebuia să poată concepe o asemenea replică. Aşa cum tratamentul jurnalistic al incidentului trebuia să plece de la observaţia că, în acest caz, Anastase şi Năstase nu sînt politicieni PD-L respectiv PSD. Dar Năstase poate concepe atît replica în cauză cît şi întregul discurs sistematizat ironic pe care „prietenii” dar şi destui oameni obişnuiţi îl echivalează cu „spritul” şi inteligenţa lui Năstase. Problema e tocmai acest gen de echivalare care e demult un contract funcţional în retorica publică sau stradală românească. Femeile sînt proaste sau, dacă nu sînt, dau excepţiile prin care se manifestă o inversiune hormonală: femeile deştepte sînt bărbaţi onorifici sau bărbaţi decăzuţi sau bărbaţi fără noroc.

Argumentaţia dezvoltată de Ştefănescu şi Voicu, sub supravegherea amabilă a moderatoarei Creţulescu (în calitatea ei de bărbat norocos de vecinătatea celor două capacităţi amintite) a stabilit că Anastase e practic vinovată. De două ori. Mai întîi pentru că refuzînd să stea în Cameră alături de Năstase a comis o provocare. Într-adevăr, provocarea lansată de Roberta Anastase cerea o replică. Nu o replică mitocănească.
Ştefănescu şi Voicu, alături de companioana lor de sistem etic, nu pot face diferenţa între o replică şi o insultă. Esenţa insultei e tocmai deraierea în umor sau vulgaritate, adică incapacitatea de a urmări, prin argument, mersul unei controverse. Cine înţelege asta va înţelege imediat că discursul general al lui Adrian Năsatse nu e o probă de inteligenţă ci, tocmai, o fugă constantă de argument şi inteligenţă. Din acest punct de vedere, Năstase e, într-adevăr şi din păcate, purtătorul de valori şi discurs al unei mulţimi politice majoritare.

Bineînţeles, orice discuţie pe această temă e adusă imediat la referinţa Băsescu. Aşa a procedat şi echipa de întreţinere a imaginii lui Năstase din studioul Realităţii TV. De acord: Băsescu are adesea replici dure, nedelicate sau furioase. E o slăbiciune sau, mai degrabă, acea fisură în imaginea publică prin care răzbate, uneori, temperamentul individual. Însă Băsescu a dovedit, demult şi masiv, că e omul argumentului politic şi al discursului public raţional. Băsescu a răspuns dur provocărilor lipsite de obiect şi onestitate şi are, uneori, un umor insuficient alăptat de aroganţă ironică. Însă discuţia e abusrdă şi nu face decît să prelungească jocul pe care l-au pus în scenă cei trei de la Realitatea TV: a fost Năstase grobian? E vina lui Băsescu!