28 iulie 2012


Clarificari
finale



Ce facem la referendum?


NU VOTAM! NU MERGEM LA REFERENDUM!


Orice alt mesaj e nul. USL plaseaza invitatii si
scrisori care cheama oamenii la referendum si le recomanda sa voteze in
favoarea Presedintelui Basescu.


Toate aceste chemari sint false si nu vin de
la PDL sau de la Presedintele Basescu.


Pozitia Basescu-PDL
e clara: nu mergem la referendum!


Acest mesaj
trebuie sa ajunga la cit mai multi oameni.


Simpla noastra participare se transforma intr-un
avantaj pentru adversarii democratiei.


USL stie ca nu poate provoca validarea referendumului
prin mijloace corecte. USL a pus la punct o masina nationala de furt. Nu va
lasati intimidati de stirile despre multitudinea potlogariilor regizate de USL!
Le putem face fata!


Cum?


PDL va supraveghea desfasurarea referendumului prin
reprezentanti si observatori, in toate sectiile de vot.


Ce poate face
orice alegator?


Se poate duce in Sectia de Vot de care apartine pentru
a verifica daca altcineva a votat in
locul lui. Orice alegator are dreptul legal sa faca aceasta verificare.


Pe baza Cartii de Identitate, cereti sa vi se prezinte
lista, pentru a verifica ce apare in dreptul numelui dumneavoastra.


Daca numele
dumneavoastra e incercuit sau insotit de o semnatura, atunci numele
dumneavaostra a fost folosit ilegal si cineva a votat in locul dumneavoastra.


In aceasta situatie:


a) Cereti imediat numele Presedintelui
Sectiei de Vot.


b) Intrati in contact cu reprezentantul PDL
in Sectia de Vot.


c) E
ESENTIAL sa sunati la 112!
Reclamati frauda si comunicati
numarul Sectiei de Votare.


Singura sansa a USL e furtul. Trebuie sa ii blocam.


Avem doua mijloace: 1)sa nu votam si 2)sa verificam daca
a votat altcineva in locul nostru!


03 iulie 2012

Impreuna, la miting!

Mesajul e simplu: Miting in Apararea Democratiei, joi, la ora 18, in Piata Revolutiei. Vor fi alaturi de noi toti si de libertate, Vasile Blaga si Mihai Razvan Ungureanu.
Patria in pericol!




Iata ce se intimpla:

- USL, Victor Ponta si Crin Antonescu au declansat
lovitura de stat.
- USL, Victor Ponta si Crin Antonescu au
declansat lovitura de stat transformind Parlamentul intr-un comando de soc.
- Ordinea
legala in Romania a incetat. O tara in care Guvernul refuza aplicarea legilor e
scoasa din lumea democratica. Cetatenii romani sint impiedicati de Guvernul USL
sa isi exercite drepturile
- Romania isi construieste societatea civila.
Victor Ponta si Crin Antonescu deschid calea spre razboi civil. Dorinta lor e
sa fure statul. Asa ceva nu se poate face prin lege. Asa ceva se poate numai
prin forta.
- Din acest moment, cetatenii romani si toate
organizatiile pro-democratice sint sub atac. In curind, multi ar putea fi
destituiti, dizolvati, arestati. Romanii si Romania nu vor permite abolirea
democratiei. In numele lor si in numele copiilor lor care trebuie sa traiasca
in democratie acasa, nu sa o caute in alta tara.
- Tot ce am cucerit ca romani si ca
membri ai UE e in pericol. Pierderea libertatii nu e doar pierderea legilor si
a normelor. Odata cu legile se duce dreptul de a-ti cistiga traiul prin munca
si ramine doar dreptul de a te supune intereselor sau ordinelor USL

Romanii trebuie sa isi apere tara folosind toate mijloacele
umane si democratice!

02 mai 2012


                 Numai Ponta merită guvernul Ponta





               Guvernul Ponta s-a născut fără probleme de paternitate. Oricine poate recunoaște celebra imaturitate a părinților in cusătura grotescă a noii echipe. Distribuția guvernamentală e copie leită după orginalul eșuat al cuplului Ponta-Antonescu. Puține guverne și încă mai puțini imaturi propulsați în poziții politice superioare se pot lăuda cu atîtea isprăvi imberbe dintr-un foc.


               Șirul inepțiilor e deschis maiestuos de ședința de parașutism care l-a adus pe Andrei Marga la Ministerul de Externe. Andrei Marga, fost și etern disponibil Ministru al Educației a fost redirecționat, pentru că Ministerul Educației trebuie să rezolve cum o știi problema Funeriu. Mafia Universităților de Carton trebuie reabilitată iar Bacalaureatul trebuie să fie iar prima școală de furt a națiunii. Prin urmare, Ministerul Educației a fost dat spre reeducare dnei Corina Dumitrescu, reprezentant legitim al mafiei Universităților de Carton. Rector al Celebrei fabrici de diplome universitare Dimitrie Cantemir și staroste al Asociației Universităților Particulare din România, dna Ministru combină, astfel, conflictul de interese cu o excelentă poziție în ierarhia industriei de tipărit diplome. În plus, dna Ministru poate conta pe colaborarea neutră a soțului, deputatul PSD Cristian Dumitrecu, Președinte al Comisiei de Învățămînt a Camerei. Dna. Ministru aduce cu ea și un proces intentat Ministerului pe care îl conduce. Ministerul a îndrăznit să pună capăt acreditării automate a Universităților Ștampilă îndragite de dna Ministru. Dna. Ministru va știi să îndrepte fără părtinire acest abuz.Acestea sînt împrejurările în care iscusita și inocenta numire a dnei Dumitrescu a deschis cariera diplomatică a dlui Marga. E un pas înnoitor, așa cum demult a promis Victor Ponta. Cu puțin curaj, într-o viitoare guvernare Ponta, dl. Marga poate conta pe portofoliul Apărării și Finanțelor.


               Exercițiul parașutistic soldat cu plantarea dlui Marga la Externe a forțat pînă la capăt resursele de imaturitate ale Premierului Ponta. Astfel, pus în fața întrebării "ce facem cu Titus Corlățean, omul pregătit pentru Externe?", Ponta a mutat fulgerător. Cu Marga la Externe, Corlățean a fost parașutat în altă misiune extremă, la Justiție, Minister cu care noul titular nu are nici o legătură. Important e,însă, ca s-a găsit un post de Ministru și Corlățean nu mai e inconsolabil. Singura nelămurire e de ce Justiție. De ce nu Apărare și Finanțe?


               Capodopera executivă continuă cu recuperarea lui Victor Alistar, de atîta vreme argat civil și mediatic în seraiul USL. Pentru dl. Alistar s-a inventat Ministerul pentru Strategii Guvernamentale, Transparență Decizională și Relația cu Societatea Civilă. Și, de ce nu?, alte frumoase țeluri printre care Conversație Comunitară, Portanță Aeriană și Evaluarea Kilogramului. Dl. Alistar le putea acoperi pe toate dar are împotrivă o decizie în justiție care îi interzice poziții publice pînă la jumătatea acestui an. Premierul Ponta se bizuie pe o altă decizie în justiție care îl găsește vrednic pe Alistar. Foarte frumos dar personajul care are un asemenea palmares polemic în justiție nu putea fi așezat tocmai la Ministerul Transparenței. Din nou, o numire la deacum rîvnitul Minister al Apărării și Finanțelor era mai nimerită.


               Cum nu se poate mai notabilă și sprinten-reformatoare e reîntoarcerea spre vatra mafiotă a domeniilor abia degresare de nemernicii de la PDL plus Băsescu. Astfel, dl Cepoi, la Sănătate, e un un vechi om al sistemlui care va face exact ce are de făcut și dna Dumitrescu la Educație.


               Evident, numirea lui Daniel Constantin la Agicultură face din Dan Voiculescu nu numai șeful lui Constantin ci și primul fermier al țării. Mircea Diaconu, la Cultură, va elimina desigur potretele lui Băsescu din toate Teatrele și va alina un ego de atîta timp neglijat.
Împrejurarea care face din Diaconu un alt personaj cercetat in Justiție nu poate fi o piedică ci doar un fericit prilej de aliniere la norma Alistar.


               La capătul unei fericite zile de creație, Premierul Ponta a adăogat o zicere etică, declarînd că noul guvern nu va mai fi condus de la Cotroceni. Într-adevăr, ar fi păcat. Guvernul e sută la sută oglinda imaturității lui Ponta și poate fi condus numai de Ponta.

28 aprilie 2012

Imaturul își declamă imaturitatea

  

           Prima declarație a Imaturului Desemnat nu putea evita imaturitatea cea mai selectă. Imediat după desemnare, Ponta a fost pus în situația de a spune ceva. Primul bilanț verbal al Premierului Desemnat Ponta vestește nepriceperea. În vreme ce Președintele Băsescu a înțeles imediat că trebuie să trimită un mesaj de siguranță spre piețe, Imaturul desmenat a ales cîteva remarci tocmai potrivite pentru o festivitate de premiere școlară.

 

              Ponta era dator să schițeze o promisiune încurajatoare pentru piețe și să anunțe, în liniile cele mai generale, intenții de politică economică pozitivă. Accentul trebuia să vină reflex și să ateste o minimă vocație profesională. În locul acestei poziționări de om politic matur a venit, însă, o poezioară fără conținut. E doar începutul.  

27 aprilie 2012


 Imaturul încoronat - modernizarea detronată












                Cum s-a ales România cu un premier de imaturitate deplină? Înainte de orice, nu prin alegeri ci printr-o suită de manevre parlamentare perfect legale dar animate de o alianță care a adus la un loc nevoia maladivă de putere a USL și deșeurile politice importate de PDL. Diferența e importantă.



                În 20 de ani de exercițiu repetat, alegătorii români au acumulat un discernămînt care i-ar fi ferit, cu sigurnață, de o asemenea eroare. În aceiași 20 de ani, sistemul politic a rămas, însă, pe loc. Relațiile între partide și relațiile din partide au reluat și dezvoltat una și aceași formulă care împinge în instituții și partide un proletariat inept, lacom și viclean. Armata incompetenților șireți secretați de centrele de putere locală e un dezastru dar un dezastru stabil. Această realitate nu poate fi îndepărtată înainte de a fi înțeleasă. Și nici măcar atunci succesul nu e sigur. În esență, mecanismul care dă formă și personal Partidelor și Parlamentului e reflectarea directă a realității istorice românești: o societate care fucționează în parametri feudali dar trebuie să se exprime în cadre democratice. Problema e rezultatul unui fals fundamental care a făcut din România moștenitoarea prezumtivă a unei revoluții care n-a avut loc. În aceste condiții, un sistem controlat la toate nivelele de zgura îmbogățită a fostului partid comunist dă media națională a noului politician: o persoană prost educată, cu formidabile reflexe de conservare și înhăitare, un oportunist fără limite care va refuza din instinct orice aplicare la interesul public și își va croi o carieră fulegrătoare canibalizînd resursele statului. Raporturile istorice în care România a învățat să se pretindă modernă vor fi greu de răsturnat, în epurării pe care numai o revoluție reală o putea aduce. Evident, nu putem face, acum, o revoluție dar, la fel de evident, vom plăti în contul acestei absențe cea mai mare datorie care apasă România, fără termen final și eșalonare favorabilă. Discuția pare deplasată dar numai o punere în termeni gravi poate răspunde fiasco-ului care a adus la putere un imatur ofensiv ca Ponta și o trupă de demagogi infernali de tip USL. A se pregăti nervii, exporta copiii și coase buzunarele, în întîmpinarea unui personaj de talia monstruosului Liviu Dragnea, satrapul rece de Teleorman. 



 

                  Traian Băsescu e primul politican român care a înțeles perfect starea de fapt dictată de raporturile istorice vicioase pe care stă politica românească și a intervenit pentru a limita alunecarea cu mijloacele limitate ale democrației. PDL nu l-a urmat pînă la capăt, pentru că partidul e, în suficientă măsură, parte a sistemului de partide analoge dezvoltate de raporturile economice și istorice fundamentale ale țării. Însă PDL poate continua, înarmat cu informația furnizată de acest proaspăt și masiv succes.



                    Carotarea Guvernului Ungureanu redeschide discuția și dă o șansă reală de redresare. O politică de cadre cît de cît decentă și un refuz răbdător al politicii pe termen scurt sînt necesare. Din nou, idealismul nu poate ține loc de acțiune. Realitatea politică, admistrativă și electorală a României e condiționată masiv de resurse: de bani, de controlul instituțiilor locale și de rețelele de influență. Poate fi altfel? Nu, pentru că politica nu e nicăieri altfel. Cadrul e peste tot dat de relații șu resurse dar, în cazul României, valorile care animă sistemul vin din altă epocă și blochează evoluția spre o nouă epocă. În ciuda tinereții și a vocabularului, Victor Ponta e produsul unei alianțe naționale care mimează viitorul și consolidează trecutul.





                  Însă Ponta e, pînă la urmă, direcționat de o forță mult mai puternică: propria imaturitate. Primul Ministru desemnat e desmenat tocmai pentru că nu înțelege jocul în care a intrat. Lăcomia dă viteza de reacție dar eroarea lui Ponta e definită, de fapt, de ignoranță. Ceea ce n-o face mai puțin periculoasă. Un Ponta agățat de funcție fără argumente și capacitate de lucru va impune o pauză nefastă în ultimii ani de rezsitență și regenerare alimentați cu eforturi supraumane de Președintele Băsescu. Asta va fi problema românilor, deși inițial asta era doar problema lui Ponta. Imaturitatea nu îi permite Premierului desemant să înțeleagă că e eroul și victima unui episod foarte rău gîndit care își va distruge titularul. Dar discuția în jurul lui Ponta desemantul și, nu peste mult timp, rejectatul nu trebuie amplificată excesiv. În definitiv, discuția esențială privește PDL și capacitatea de inovație a singurului partid de la care pot porni lucrurile ce ne vor separa de tradiția toxică în care ne învîrtim. Mihai Răzvan Ungureanu, proaspătul ex-Prim Ministru martirizat prostește de Ponta, e un capital deschis iar lecția dezgustătoare venită de la mutanții importați nesăbuit în partid cere despărțirea PDL de metodele și persoanjele tradiționale.





                        USL - primul pas spre anarhie








               Rezultatul Moțiunii de Cenzură: dezordinea instalată. După succesul Moțiunii care a îndepărtat Guvernul Ungureanu, planificarea politică USL e un pericol imediat pentru societatea românească. Ponta , Antonescu și Voiculescu nu au idei politice propriu zise, fie ele și idei socialiste. Locul valorilor care dau profilul administrativ al unei guvernări a fost luat de un asalt care urmărește preluarea puterii cu orice preț. Acest amestec de zgomot, presiune și propagandă a făcut posibilă o mutare politică nebunească. Calea aleasă de USL e legală dar legalitatea închiriată de agitatori poate produce anarhie.





               Bilanțul impus de USL arată în felul următor: un guvern distrus în fașă, după două luni de viață, și o criză politică majoră dăruită societății cu doar o lună înainte de alegeri. Semnalul trimis în toate zările e clar: nu ne pasă de nimeni și de nimic! În acest caz, nimeni și nimic înseamnă o societate care a primit porunci de robotă pentru următoarele luni. Astfel, alegătorii vor trebui să adune cioburile, să recompună o imagine credibilă în fața observatorilor și piețelor din afara țării și să alerge la urne în baza unui calendar imprevizibil. Cu alte cuvinte, USL presupune în mod automat un electorat docil, o masă de executanți care nu-și dorește altceva decît confirmarea dorințelor nocturne ale USL și înălțarea la putere a triumviratului Ponta, Antonescu, Voiculescu.



               Întrebarea care rămîne în urma isprăvii conjugate mari oameni de stat USL - mari caractere ex-PDL e limpede: de ce a fost demis Guvernul Ungureanu? Pentru ce greșeală anume a fost curmată viața unui guvern condus de un politician atipic și popular? Nimeni nu poate susține că anihilarea Guvernului Ungureanu corespunde unui curent de mase. Nimeni nu poate reproșa în mod serios unui Guvern că nu a schimbat mersul lumii în 80 de zile. Și atunci? Rămîne setea de posesie a patrioților USL. Acest impuls agresiv nu poate da o direcție de guvernare și nu trebuie să fixeze cursul vieții publice. Deocamdată, o face, silind România la retragere, încordare și confuzie.





              Brutalitatea tembelă a USL e partea cea mai importantă a unei operații inutile pentru societate și perfect convenabilă pentru setoșii Ponta, Antonescu și Voiculescu. Dar nu singura. Potlogăria a fost posibilă cu ajutorul Departamentului Resurse Subumane din PDL. Acest grupuscul se compune din două subspecii care își arborează  mediocritatea pe două direcții: muții la adăpat și retorii la scuipat. Muții sînt formal parlamentari și practic anonimi incapabili de gînduri articulate. Cazați în funcții, scutiți de efort și liberi la trafic, acești impostori fără anvergură fac un  singur lucru: se orientează magnetic în direcția care le promite conservarea funcției și venitului. A doua specie, retorii scuipători sînt, dimpotrivă, activi și vizibili. Cei mai mulți au darul analizei polemice pe timp de pace și capacitatea revelației în vremuri grele. Dl. Croitoru , de pildă, s-a întors acasă, în PSD, după ce a fost străpuns de o revelație, chiar în timpul dezbaterii Moțiunii. Fauna migratoare care a plecat spre puțul cel mai apropiat e rezultatul unei politici de cadre commode: dacă se vinde, ia-l! PDL are, acum șansa și obligația de a arunca peste bord obișnuințele feudale.




                       Ponta curajos la adăpost



            Breaking News! Victor Ponta vorbește în Parlament și se declară gata să preia răspunderea de Prim Ministru! A devenit, brusc, Victor Ponta bărbatul politic pregătit să riște orice pentru a-și ajuta țara?


            Nu. Victor Ponta a aflat, pur și simplu, că Moțiunea nu va trece. Guvernul Ungureanu va rămîne la post și Victor Ponta la adăpost. În aceste condiții, Ponta își poate striga, mai departe, curajul. Știre veche: imaturitatea continuă!

08 aprilie 2012

Nu vleau !


Noua încercare de maturizare a lui Victor Ponta a leșinat viguros în fața unei bucăți de hîrtie. Tocmai pentru că, în inteligența sa mereu depășită, Victor Ponta a crezut că scrisoarea Președintelui Băsescu e, într-adevăr, o bucată de hîrtie. Și a rupt-o. Abia acum, cînd e prea tirziu, Ponta ar putea să-și dea seama că a rupt cu totul altceva.


Hîrtia pe care Ponta a făcut-o bucățele era o scrisoare dar în scrisoare se aflau deciziile clare și simple ale alegătorilor pe care stă o democrație. În acest caz: decizia de ajustare a unui Parlament supradimensionat. Acest ordin democratic și suveran era însoțit și întărit de propunerea lui Traian Băsescu, un Președinte gata să își ajusteze mandatul pentru a ușura ajustarea parlamentară cerută de alegători. Ponta a reușit să citească doar semnătura Președintelui Băsescu și a ignorat restul, pentru că restul i-a părut ilizibil. Analfabetismul democratic al politicianului Ponta nu e o noutate. În fond, problemele educaționale ale partidului condus de Ponta au fost limpede exprimate de opțiunea, mai veche, pentru un bacalaureat fără examinare.


Psihologia acestui gest e fascinantă. Personal, Ponta și colegul de calibru Antonescu, candidează cu îndîrjire la maturitate și, de fiecare dată, izbutesc, să-și confirme structura infantilă. Năbădăile lui Ponta au făcut bucățele scrisoarea lui Băsescu dar au dezvăluit, o dată în plus, un Manole cu probleme grave de creștere. Și ultima înălțare spre maturitate a lui Ponta s-a surpat jalnic. Pretendentul a căutat, cu o sforțare patetică, un gest de maturittae care să-l facă, măcar o clipă, compatibil cu răspunderea de lider politic și, cine știe, de Prim Ministru. Tot ce a reușit să spună Ponta cu ocazia episodului Scrisoarea-n bucăți a fost un ” Nu vleau!” copilăresc. În jur, toată audiența matură a înțeles: ”Nu pot și nu mă pricep!”.


Doi infantili derutați bat din picior, rup scrisori și vor funcții. Între ei și fixațiile lor răsfățate stau alegătorii. Prin urmare, Victor și Crin vor rămîne fără costume de marinel, Prim Ministru și Președiunte. Pînă se fac mari.

28 martie 2012

Centaurul se face puddel







Sorin Frunzăverde dă un nume prost comediei politice românești. Dl. Frunzăverde a părăsit PDL, declarîndu-se sufocat ideologic de centralism și practici polițienești. În consecință, dl Frunzăverde s-a văzut obligat să pună bazele adevăratei construcții de dreapta în România. Interesant, dl. Frunzăverde și-a început proiectul alăturîndu-se stîngii. Mișcarea are o subtilitate care scapă atît logicii, cît și bunei tradiții a clovneriei politice locale. De regulă, oportunistul român știe să-și acopere urmele. Nu e cazul dlui Sorin Frunzăverde care mizează pe ridicolul pur: la dreapta, prin alianță cu socialiștii și cu subordonații lor liberali. Urmînd același tipar, Sorin Frunzăverde ar putea să preia Tulcea, sub pretextul că ajută mai abitir Caraș Severin.





În cele din urmă, cariera unui om care a dat, vreme de 20 de ani, impresia unui centaur al dreptei s-a restrîns la pozițiia de puddel-vicepreședinte în partidul puddelilor utilizați de socialiști. Dl. Frunzăverde s-a pripit. Despărțirea de PDL putea fi fructificată incomaparabil mai vîrtos. Ca idependent, sub sigla Verde Frunzăverde, liderul de Caraș ar fi distrus șansele ecologiștilor români și ar fi lansat adevărata mișcarea naturistă națională. Fostul ideolog al doctrinei populare a decis, însă, altceva. Dl. Frunzăverde vrea să se convingă pe sine însuși că meșterește o construcție de dreapta. Faptele spun că dl Frunzăverde s-a pensionat pe motiv de feudalism. A! Și de frica poliției care îl urmărește în calitate de Centru al Universului.

14 martie 2012

Clasa de la mijloc de iluzie





Marele defect al discuțiilor pe tema vieții și suferințelor societății românești e confuzia repetată între clasa de mijloc și intelctualitate (intelighenția sau, mai larg, grupurile profesionale liberale, cu educație superioară). În lipsa unei definiții corecte și în prezența unei presupuneri complet eronate, toate aceste dezbateri care evocă, de 20 de ani, clasa de mijloc, sînt mai curînd celebrative și iluzorii. Astfel, demonstrațiile (cîte au fost), campaniile de presă și asalturile ONG sînt sistematic ridicate la rangul de dovadă a ascenisunii și revoltei noii clase de mijloc românești. Toate aceste înscrieri critice la cuvînt au meritul lor dar nu au nimic de-a face cu viața și interesle clasei de mijloc. Mai întîi, pentru că majoritatea clară a acestor purtători de mesaj critic e alcătuită din studenți, scriitori, jurnaliști și adulți cu profesii liberale. Asta îi așază într-o categorie care dă, de regulă, o parte însemnată a societății critice, peste tot în lume. Clasa de mijloc e cu totul altceva.




Ea nu se definește în funcție de accesul la educația superioară, nu e totuna cu suma deținătorilor de diplome universitare și nici măcar nu e bine articulată intelectual. Odată cu succesul clasei de mijloc vine și rafinamentul dar asta nu înseamnă că, la origni, clasa de mijloc n-a fost rău educată sau amatoare de kitsch. În definiția propriu zisă, clasa de mijloc e, mai întîi, o realitate economică. Numele real al acestui grup e burghezie și desemnează acel grup activ care are succes economic și forțează transformarea lui într-o realitate politică, adică într-o societate care permite competiția egală și protejază creativitatea. Așa ceva nu există în România, decît ca unul din travestiurile care mimează, instituție cu instiuție, sistemul democratic. Puterea economică a clasei de mijloc potențiale a fost pierdută exact acum 20 de ani de aspiranții îndreptățiți și confiscată, tot acum 20 de ani, de protejații vechiului regim politic din care s-a recrutat oligarhia. Ion Iliescu și grupul din jurul lui au știut foarte bine de ce orice șansă de afirmare economică autonomă trebuie curmată și de ce șansa economică trebuie transformată în privilegiu al oligarhiei de tip Vîntu, Patriciu, Voiculescu. În locul unei clase de mijloc ambițioase și pro-democratice, România s-a ales cu o trupă selectă de impostori care pozează în capitaliști de mare calibru. Prin urmare, criticii mai mult sau mai puțin onești ai zilei de astăzi sînt, măcar în teorie, oameni de conștiință dar nu pot fi și o forță socială îndeajuns de puternică pentru a forța un aranjament echitabil în societate. Altfel spus, România, ca și alte state est-europene, e în situația schizoidă a societății care joacă farsa democrației pentru a-și perpetua tradiția nedemocratică.




Definiția falsă cu care operăm trebuie corectată, măcar pentru a respecta adevărul socio-economic și pentru a face dreptate acelei pături subțiri care se bate pentru șansa sectorului privat în România. Nu e numai asta. Iluzia asupra clasei de mijloc ascunde un pericol pentru viitor. Intelighenția se dezamăgește ușor sau mai exact, trece rapid la resentiment. Neavînd resursele și competența economică ale clasei de mijloc, o intelighenție învinsă sau nemulțumită se refugiază în idei contestare, în radicalism și utopie. Fără excepție, ultimele două secole de eșec sau frustrare ale acestui grup dotat și sensibil s-au transformat în reacționarism stîngist. Cu alte cuvinte, pericolul care pîndește atît intelighenția cît și societatea românească e apariția albiei pentru o stîngă intelectuală, academică și militantă. Sigur, România e mult mai bine păzită de fascinația stîngii decît statele care n-au cunoscut comunismul real. Însă capacitatea memoriei sociale e, în cele din urmă, limitată. Nu contați pe ea. Viitorul administrat de un prezent trucat va fi tot mai amnezic.


Boli profesionale la autorii de manuale





A apărut, în sfîrșit, Manualul de Conducere Corectă a Romăniei, , editat, agreat și aprObat de observatori de presă independenți și competenți. Doecamdată, publicul poate consulta doar un fragment, de cea mai bună calitate, publicat de HotNews.ro, sub îngrijirea lui Dan Tapalagă. Cititorii ar putea rămîne cu impresia că Dan Tapalagă e chiar autorul acestui fragment foarte bine ales. Ar fi o eroare. Semnătura e în acest, caz, doar un mod de a certifica autenticitatea. Ea spune că Dan Tapalagă întrupează impecabil un ocean de clișee, exact în măsura în care același Dan Tapalagă renunță la propria și buna judecată.




Textul emanat de dogmele de presă în vigoare și trecut prin Dan Tapalgă se naște, bineînțeles, din clișeul fundamental al comentariatului recent: Președintele Băsescu și Primul Ministru, oricare i-ar fi numele, nu vorbesc la fel, pot fi distinși, nu se suprapun și îndrăznesc să fie două persoane diferite. De data asta, cugetarea a pornit de la un aparent defazaj Președinte - Premier, pe tema scădere CAS sau reîntregirea salariilor bugetarilor. Textul citat sugerează că valoarea acestei dileme nu are a face cu economia ci numai și numai cu psihologia abisală. Avem în față poarta de intrare în lumea interioară de tiranie necurmată a Președintelui Băsescu. De aici, întrebări de imediată relevanță (psiho)analitică:





" De ce a ținut, așadar, să-l încalece? De ce-l sufocă pe MRU, la fel ca pe Boc, cu personalitatea sa? "




Încălecătorul e, evident, Băsescu, omul în care același text descoperă, ceva mai jos, porniri voevodale de Descălecător. Așadar, de la prima atingere a unei teme de interes public, Președintele și Primul Ministru se așază într-o poziție suspectă de dominație și control autoritar. Rapiditatea necondiționată a acestei descoperiri trimite la o întrebare anume. Ea privește analiza de presă și capacitatea ei remarcabilă de face mereu una și aceași descoperire. În termenii disciplinelor psiho, această aplecare poartă un anumit nume și însoțește pacienții, capabili să descifreze poziții incitante în orice, de la ramurile de copac la mersul trenurilor.





Cu concluzia fixată de la bun început, analiza descrie, în continuare, problema Băsescu:




" Veți vedea un Traian Băsescu extrem de constant, aproape monoton, ultra-previzibil. În toate ieșirile se remarcă obsesia de a-și realiza propriul bilanț, de a-și fixa în istorie propriile fapte așa cum le percepe el că s-au întămplat, nu cum le reflectă televiziunile de stiri, de pilda."




Dar dacă vom vedea și altceva? De pildă, un nivel de analiză politică obositor de fidel obsesiei Băsescu. Și un fel de rostire publică înglodat pînă la narcisism în admirația propriei inteligențe. Asta, cu atît mai mult cu cît fila ruptă din Manualul de Conducere Corectă a României nu vrea să-și dezvăluie atuul. Astfel, analiza găsește un Președinte deficitar și încadrabil în " categoria suspecților atinși de paranoia puteri ", fără să explice sau să decidă cum anume arată Conducătorul ideal, capabil să satisfacă standardul HotNews.ro și, prin asta, nevoile României - sfera imediat subordonată de a cărei bună judecată se ocupă comnetatorii profesioniști.




Problema textului girat de Dan Tapalgă rămîne Băsescu. Meniul e fix. După atîția ani de dietă unică, nimic nu poate strica apetitul consumatorului, deși, între timp, bucatele s-au stricat. Promovînd reîntregirea salariilor bugetare, la o dată neaprobată prin editorial, Băsescu face un salt în neant. Sau mai exact:




" Acest plonjon în populismul cel mai slinos, greu de digerat pentru sectorul privat, ignorat și jupuit mai departe din calcule pur electorale, riscă să-i anuleze șefului statului, cel puțin în ochii unei părți din electorat, faptele bune pe care le tot inșiră ca mărgelele pe ața de căteva luni încoace. E de acceptat acest comportament? Se justifică el prin ceva, în afara dorinței de a salva o coaliție de care atărnă, în cele din urmă, propria salvare?
Iar toate acestea alimentează un resentiment răspăndit deja în presa și opinia publica: băsescofobia iraționala.
"





Pasajul are cel puțin două merite. Mai întîi, considerațiile de mai sus ilustrează, pentru prima oară, ce e "băsescofobia rațională". În al doilea rînd, concepte rarefiate de genul "slinos" și întrebarea finală care își conține răspunsul sugerează că autorul real al textului e mai degrabă Cristian Tudor Popescu, posibil nou mentor al lui Dan Tapalagă. Ceea ce ar trebui să fie o revelație personală nu un anunț public.

13 martie 2012

Euro-carne de tun electorală






Dezbaterea pe tema site-ului olandez care încurajază denunțuri anti-esteuropene s-a încheiat în Parlamentul European așa cum era de așteptat: lăsînd la o parte cîteva sprinturi spre nebunie executate de parlamentarii extremiști, toată lumea s-a declarat indignată. Pînă și liberalii au produs zgomotul de rigoare, ferindu-se, în același timp, să își amintească, măcar în treacăt, că Primul Ministru olandez, omul care tolerează tomberonul de pe net, e liberal.




Problema nu îi privește doar pe liberali ci e, de drept și de fapt, a Comisiei Europene. Faptele sînt îndeajuns de simple pentru a îngădui, pînă și Comisiei Europene, o reacție logică: Primul Ministru olandez trăiește la guvernare agățat de tubul de oxigen pe care îl poate închide sau deschide PVV, Partidul care a lansat site-ul. Dacă PVV se supără, guvernul cade. Dacă Guvernul e cuminte și lasă PVV să-și facă numerele obscene, PVV e mulțumit și Guvernul rămîne la putere.




Ce face Comisia Europeană în această situație? Răspunsul exact e: nu face ci se face că nu pricepe. Olandezii sînt membrii de rangul întîi ai UE și nu trebuie deranjați, certați sau redresați. În consecință, Comisarul European Reding, răspunzător de Justiție, Drepturi Fundamentale și Cetățenie, uită pentru ce e responsabil, vine în fața Parlamentului și anunță că admiră indignarea parlamentarilor europeni. Mai mult: comisarul se simte mîndru de ei! Flatant dar asta nu scutește Comisia. Parlamentul poate înfiera liniștit. Doar Comisia poate pune piciorul în prag. Cum? Transmițînd un ultimatum care lasă guvernul olandez să aleagă: închide site-ul sau suferă procedura de infringement. Comisia Europeană a evitat această soluție, preferînd să cînte, în schimb, măreția Parlamentului European. În consecință, problema rămîne nerezolvată iar Uniunea Europeană găsește încă un mod de a-și diminua credibilitatea.




Ulterior, la o întîlnire cu grupul parlamentar PPE, Președintele Comisiei Europene, J.M.Barroso a fost întrebat, în mai multe rînduri, cum are de gînd Comisia să acționeze. Președintele Cmisiei a condamant din nou, după care a cerut Comisarului Reding să dea mai multe amănunte. Comisarul Reding a revenit la glorificarea Parlamentului și a adăogat că de acționat poate acționa doar guvernul olandez. Motivul: manifestările rasiste fac obiectul unei așa numite decizii cadru europene care nu poate fi aplicată decît în baza legislației și cu mijloacele executive naționale. Perfect! Asta însemană, mai departe, că guvernul olandez a primit o invitație la sinucidere, invitație care va fi refuzată cu plăcere. Dacă această cale e închisă de dorința oricărui guvern de a rămîne la putere, e de datoria Comisiei să caute acele căi de acțiune care pot fi impuse din afară. Nu se poate invoca legislația anti-rasistă? Nu-i nimic, atunci se poate invoca legislația privtoare la protecția datelor personale, așa cum au cerut mai mulți parlamentari europeni și n-a reușit să audă Comisarul Reding. Ar fi o ocazie tocmai bună pentru Comisia Europeană de a-și arăta puterea și pentru Uniunea Europeană de a-și întări credibilitatea.




Site-ul olandez și supraviețuirea lui asigurată de paralizia executivului european, sînt o continuare a formulei Schengen. Ele surpind Europa într-o poziție de slăbiciune severă, față în față cu guvernele naționale. Nu cu orice guverne naționale ci mai ales cu guvernele naționale ale clubului franco-german. Guvernele și națiunile estice se pot bucura mai departe de o piață comună foarte prezentă pe hîrtie, garantor al drepturilor europene refuzate est-eruopenilor. Între timp, Președintele Sarkozy a decis că are dreptul să dea cu capul de pereți, în fiecare seară, la televizor, tot ce mișcă, muncește și e est-european în Franța. Sarkozy e în campanie și nimic nu e mai bun de terfelit în campanie decît înaltele idealuri europene pe care tot Sarkozy le cîntă peste an. După cum spun sondajele, practica are succes. Europa în principiu și Europa de Est în practică devine astfel utile. Electoral.


07 martie 2012

Noapte bună, domană Weber!


Cîteva recente declarații ale doamnei Renate Weber anunță o răscruce de carieră profesională. Doamna Weber e pe punctul de a opta pentru profesia de stand-up comedian. Vocația e certă și primele succese sînt notabile. Cea mai reușită serie de anecdote debitate de dna Weber privește cazul Olanda - PVV - România. Faptele spun că PVV, un foarte nervos partid olandez de exremă dreapta care susține guvernul olandez al Prim Ministrului liberal Mark Rutte, și-a mutat logoreea pe net. PVV a deschis un site destinat denunțurilor, o pubelă de colectare a resentimentelor și injuriilor. Ținta: est-europenii, cu precădere polonezi, români și bulgari care muncesc în Olanda, în timp de Geert Wilders, liderul PVV, face spume iar olandezii neaoși beau bere pînă nu mai încap în moară. În acest punct, Președintele Băsescu a făcut marea eroare de a condamna potlogăria, declarîndu-se încrezător într-o rezoluție severă a Parlamentului European.

Doamna Weber a sesizat ocazia și a ajuns la următoarele concluzii: 1) situația creată de mîrlănia olandeză a fost denunțată doar de liberalii din Parlamentul European, mai precis de dna Weber care are dintotdeauna un monopol inatacabil în materie 2) Președintele Băsescu era complet pe dinafară și s-a dumirit abia după ce a fost trezit de eforturile titanice ale liberalilor întrupați în modesta doamnă Weber, 3) europarlamentarii români ai PDL știau bine care e situația dar, la presiunile, stăpînilor din Partidul Popular European, un cunoscut cuib de protofasciști, au tăcut mîlc, apoi au acceptat o dezbatere dar nu vor o rezoluție a Parlamentului European.

Doamna Weber se califică astfel între personajele care trebuie neapărat apărate de principiul libertății de expresie, așa cum se răsfrînge el asupra comedienilor cu treabă pe scenă. În viața reală și incomodă, e de notat că: 1) inițiativa de dezbatere și textul Rezoluției aparțin europarlamentarului Marian Jean Marinescu, membru PDL, 2)Președintele Băsescu poate publica un volum de declarații pe tema bunei creșteri europene a autorităților olandeze, 3) propunerea de dezbatere și textul rezoluției au fost inițiate de Partidul Popular European, încă de acum 3 săptămîni, iar decizia finală va fi luată de așa numita Conferință a Președinților mîine, joi, 8 martie 2012.

Nu mai puțin notabile sînt o serie de alte detalii care spun, de pildă, că Primul Ministru olandez e liberal sadea și s-a aliat cu extrema dreaptă, probabil în speranța că va fi denunțat de dna Weber. Deocamdată, radarul anti-extremist al dnei Weber nu a detectat isprava. La fel de instructiv, dna Weber și colegii ei liberali din Parlamentul European s-au ferit să îl invite pe Primul Ministru olandez pentru a da explicații. Această onoare a fost rezervată doar Primului Ministrul maghiar Viktor Orban, pe care liberalii l-au convocat și împroșcat, după plac, în Parlamentul European. Greșeala de bază a dlui Orban e că nu e liberal sau socialist. Din acest punct de vedere, Primul Ministru olandez e în regulă, ba mai mult are voie să guverneze cu sprijinul extremei drepte care e, altfel, inamicul de moarte al dnei Weber. O altă defecțiune de radar a oprit-o pe dna Weber să se pronunțe asupra tîmpeniilor expuse alert de Dan Șova, fost purtător de cuvînt PSD. În ambele cazuri, regula spune că, atîta vreme cît ești liberal sau aliat socialist al liberalilor, poți fi frate cu extremiștii, anti-semit sau nătărău - cu voie de la dna Weber.

Așadar, dezbaterea și proiectul de rezoluție a Parlamentului European vor fi, foarte probabil, aprobate mîine și programate pentru sesiunea de săptămîna viitoare a Parlamentului European, la inițiativa PPE și pe baza textului redactat de Marian Jean Marinescu, europarlamentarul PDL invizibil pentru dna Weber. Pînă mîine, noapte bună, doamnă Weber!

29 februarie 2012

Europa e grea






Locul Serbiei e în Uniunea Europeană, cu tot cu minorități. Ceea ce presupune două lucruri compatibile și complementare: un stat sîrb apt de practică europeană și minorități respectate. Destulă lume crede că statutul de candidat la admitere și, mai apoi, admiterea în UE sînt formalități automate. Ideea e falsă, deși, uneori, un anume suflu german a permis Croației și Serbiei să parieze pe apariția unei scurtături care lasă în beznă corupția sau tratamentul minorităților. Cine crede în continuare europenizarea unui stat e o chestiune festivă poate întreba România.



Pe parcurusl unei lungi istorii de neînțelegeri și acomodări, România a învățat să accepte și să respecte constrîngeri în care a descoperit, treptat, avantaje. Mecanismul de Cooperare și Verificare nu e o fericire dar o instalație de îndreptare mai bună nu vom găsi. Dosarul Schengen e, deasemenea, în felul lui, un bun preparator, deși manualul de utilizare e scris doar în olandeză și conține mari erori de ortografie. Recent, un ex-diplomat olandez a conchis că tot ce e viu și îmbrăcat între Balcani și Prut nu e om. N-are rost să ne pierdem umorul. Avem zăcăminte masive în materie, comparativ cu Olanda care e, din acest punct de vedere, un pustiu. Putem conchide, la rîndul nostru, că nici diplomații nu mai sînt ce erau. Putem adăoga, deasemenea, că Europa e un sistem de conviețuire extrem de complex și, în nici un caz, un concubinaj în care partenerii își iartă reciproc viciile.



Cine insistă, totuși, pentru relații suplimentare, poate trece la Țările Baltice, obligate de norme europene să acorde drepturi greu justificabile rusofonilor lăsați în urmă de armata de ocupație sovietică. Locul natural al problematicii baltice e colonialismul. Dacă nu era vorba de Rusia, chestiunea ar fi fost tratată cu vehemența aplicată fostelor puteri coloniale occidentale. Fiind vorba de Rusia, chestiunea s-a politizat iar balticii au trebuit să accepte consensul european. Și Ungaria poate da relații. Recenta retragere de fonduri europene de coeziune a fost aplicată din rațiuni inexplicabile economic și pe deplin explicabile politic. Ungaria e prea de dreapta pentru lumea bună a Europei și, în acest caz, dublul standard devine o practică oficială.




Așadar, Serbia n-are de ce se plînge. Disputa cu România nu e altceva decît salutul de bun venit în antecamera europeană. Și, încă, Serbia are parte de un tratament rezonabil. Astfel, autoritățile sîrbe nu pot susține că află abia acum de problema minorității românești. În primul rînd, pentru că s-au ocupat activ de dezbinarea zisei minorități de un car de vreme. În al doilea rînd, pentru că au pe birou un kilometru de dosare remise, de acleași car de vreme, de autoritățile române. În plus, rezolvarea problemei nu cere eforturi faraonice și nu poate strivi bugetul de stat sîrb. Românii din Serbia sînt o minoritate modestă cu cerințe modeste. Adevărat, palmaresul istoric sîrb tinde să rezolve asemenea probleme prin cu totul alte mijloace dar abia aici e șansa. Căci vocația europeană a Serbiei poate fi demonstrată tocmai prin capacitatea de a rezolva chestiuni minoritare în termeni opuși balamucului și balcanismului.




E România nedreaptă? Dacă e așa, atunci consecvența e nedreaptă. România acceptă rigori europene și se așteaptă ca rigorile europene să fie o normă comună. De aici pînă la șantaj mai e cale lungă. Mai precis, distanța între metrul etalon și topografia care folosește, după caz, piciorul, stînjenul, mila, versta, nodul și, chiar, kilogramul.




Unificarea și armonizarea criteriilor sînt fundamentale în spațiul european. Dar și în afara lui, unde PSD a ratat, încă o dată, opinia comună. Acum cîteva săptămîni, PSD se bifurca pe tema Pactului fiscal european. Năstase și Iliescu erau împotriva, Ponta era aproape de acord. Acum e invers. Ponta afurisește atitudinea guvernului român față de Serbia, Năstase o aprobă. Știm, deci, că în orice privește Europa, PSD funcționează ca două partide care își împart prin rotație puterea și opoziția. Jocul e interesant și util pentru gimnastică internă a partidului. Pentru România, nu. România nu poate fi simultan în interiorul și în afara Europei, după cum cade mai bine uneia sau alteia din aripile PSD.

Cea mai utilă lege inutilă






Adoptarea Legii Lustrației e o surpriză, aproape un șoc, chiar la 22 de ani de la înlocuirea regimului comunist. De unde caracterul neașteptat al acestui act mult întîrziat? Răspunsul e de găsit în cuvîntul care definește, pînă la urmă, cel mai exact așa numita Revoluție anti-comunistă din România: înlocuire. Nu desfințare sau eliminare ci înlocuire. Dictatura comunistă a fost înlocuită de un regim incomparabil mai bun dar nu străin de regimul anterior. După 20 de ani studii, teorii și dezbateri, problema revoluțiilor care au pus capăt comunismului în Estul Europei poate fi redusă la cîteva realități simple: comuniștii nu au fost radiați din istorie - după modelul revoluțiilor radicale, ilustrat, în primul rînd, de bolșevism - ci îndepărtați de la conducere. În diverse modalități și cantități. În cazul României, schimbarea a fost, mai curînd, rodul unui mecanism de sucesiune. Violent dar în familie și, prin asta, profund ipocrit.



Prima și cea mai durabilă consecință a acestui proces istoric, în care se ghicește o catastrofă internă totală, a fost protejarea foștilor demnitari comuniști. După executarea rituală a cuplului Ceuușescu - necesară pentru a mima fondarea unei noi ordini - aparatul de partid a fost, aproape fără excepție, protejat. Accesul la probele care ar fi permis inculparea în masă sau individual a fost blocat. Dosarele Securității române au fost închise și, din cînd în cînd, folosite exclusiv pentru compromiterea adversarilor sau a aliaților rebeli. Justiția a ocolit sau n-a avut ce judeca.



La rîndul lui, Parlamentul a intrat în cea mai lungă și mai puțin sesizată grevă de funcție pe care a traversat-o pînă la năbădăile lui Ponta și a evitat sau tergiversat adoptarea legislației care ar fi permis excluderea foștilor demnitari din funcții publice. Protestele segmentului militant al societății au fost ignorate sau reprimate, sub pretextul dreptului la justiție democratică (amînată pepetuu de guverne întotdeauna legate de interesele fostului regim). Mai mult, partidele socialiste sau social democrate care au preluat o parte a personalului comunist au știut, de la bun început, să preia și electoratul fix sau involuntrar al comuniștilor - acea masă adesea majoritară care s-a identificat existențial cu formula comunismului de stat. Asta a pus bazele politicii electorale colectiviste și pro-socialiste, în interiorul noului decor democratic. Se poate înțelege de aici cît de restrîns e, de fapt, spațiul de decizie democratică în state care au dat, altfel, impresia unei erupții prodemocratice zdrobitoare în 1989-1990. În aceste condiții, amînarea legii lustrației nu poate mira. Dimpotrivă, apariția ei tîrzie e o mare surpriză.




Parlamentul României a reușit să treacă legea, în absența socialiștilor și a aliaților lor liberali. Ambele grupuri sînt prea ocupate cu jocuri diversioniste care caută răsturnarea, înainte de alegeri, a guvernului de centru dreapta. Aflați în grevă parlamentară, socialiștii și falșii lberali care îi sprijină au aflat că Legea Lustrațeiei a trecut în absența lor. Prin urmare, din punct de vedere procedural, adoptarea legii e un accident norocos. Din punct de vedere politic, legea e o victorie pentru reformismul anti-comunist pragmatic lansat de Președintele Băsescu, odată cu prezentarea Raportului Comisiei Prezidențiale asupra regimului comunist, în 2006. E de notat că Raportul a fost primit cu o ploaie de insulte și violențe, într-o ședință de amintire funestă a Parlamentului. Aplicarea recomandărilor Raportului a fost aproape complet blocată ultoerior. La rîndul ei, Legeea Lustrației nu va produce, probabil, efecte. Blocarea accesului demnitarilor comuniști la funcții publice va fi ori imposibilă, dată fiind absența din viața publică a unor persoanje trecute de 70 de ani, ori blocată de justiție. În România regimului politic de succesiune comunistă, justiția e o stație defensivă de filtrare. Și stația își va face treaba, ca deobicei, ferindu-și patronii politici de pericolul transformării decorului democratic în realitate.





Adoptarea Legii Lustrației nu mai poate provoca, deci, cutremurul-epurare pe care l-ar fi putut genera în anii '90. Pe de o parte, pierderea e uriașă, pentru că, fără activul comunist reinstalat prin revoluție, România ar fi evitat stagnarea gravă cu care au început timpurile de denominație democratică. Faimoșii 7 ani pierduți atunci (1989 - 1996) au cîntărit enorm, poate decisiv, pentru o țară care a pierdut, practic, startul și e de atunci încoace, în situația de a recupera, de a se redresa sau de a se alinia. Din acest punct de vedere, regimul imediat postrevoluționar poartă o răspundere gravă pe care o tratează, în continuare, cu un cinism respingător. Poziția standard a fost repetată, imediat după adoptarea Legii Lustrației, de Ion Iliescu, fost Președinte al României și, pe mai departe, titular al unei ipocrizii fundamentale. În cuvintele lui Ion Iliescu:



"Ar fi fost oarecum rațional să se discute despre o asemenea lege în primii ani de după căderea dictaturii, după 1989, anii '90. Așa încît mie mi se pare în general aberantă și inutilă o asemenea lege într-un cadru democratic de politică deschisă și cînd se pronunță fiecare și este mai ales cenzura populară care decide asupra tuturor lucrurilor. Mi se pare absolut inutilă o asemenea lege astăzi, la 22 de ani după revoluție"





Evident, e tîrziu, deși nu chiar atît de tîrziu pe cît și-ar dori Ion Iliescu să credem. Dar chiar dacă ar fi prea tîrziu, a cui e vina? De ce n-a fost adoptată Legea Lustrației la timp, în așa fel încît Ion Iliescu să fie satisfăcut și să nu mai aibă motive de nemulțumire, astăzi? Cine a împiedicat dezbaterea și articularea legii, la începutul anilor '90? Cine a respins categoric și a denunțat brutal faimosul "Punct 8" al Proclamației de la Timișoara care cerea eliminarea pe 5 ani din viața publică a foștilor demnitari comuniști? Răspuns: grupul din eșalonul doi comunist condus de Ion Iliescu. Prin urmare, același personaj care a blocat lustrația la începutul anilor '90 remarcă, astăzi, senin că lustrația e o prostie, întrucît n-a fost aplicată la începutul anilor '90. Cinismul lui Ion Iliescu e egalat doar de mediocritatea șefului de stat care a ratat cu bună știință șansa de a fructifica în folosul propriei națiuni șansa libertății. Cu un Ion Iliescu epurat măcar 5 ani din 7, România ar fi fost mult mai bine instalată în secolul XXI




Pe de altă parte, Ion Iliescu are dreptate, fără să o înțeleagă, într-un fel profund și tragic. Legea Lustrația e inutilă, din rațiuni mult mai importante decît obstrucțiile urzite de aparatul politic al lui Ion Iliescu. Căci lustrația și legea care o codifică nu pot fi un obiectiv despărțit de realitatea da facto. De lustrat nu pot fi lustrate decît lumile care au pierdut deja. Legea lustrației nu e nimic mai mult decît expresia legală a unei realități anterioare și victorioase. În absența acestei prime victorii, lustrația devine obsesia, frustrația și apoi obiectul de cult al unei minorități care știe ce ar fi bine și cine împiedică binele dar nu poate modifica realitatea pentru că nu e în fruntea ei. România ilustrează perfect acest caz în care obiectivul tinde să ia locul premizelor, altfel spus situația în care o minoritate încearcă să promoveze postfactum valori pe care societatea le-a respins o dată.




Adevărul despre esența socială a României e, în continuare, extrem de nerostit și de incomod. România a fost complet transformată de dictatura comunistă care a creat o realitate negativă dar incontestabilă. Prin urmare, în momentul în care regimul comunist a fost scos la licitație de istorie, societatea românească nu conținea nici o forță și nici un grup revoluționar propriu zis, ci numai aspirațiile personale ale unei minorități neorganizate. De aceea, preschimbarea regimului comunist a fost opera singurei forțe organizate care venea din interiorul partidului și, din același motiv, acest grup s-a putut bizui ușor pe mase, pe majoritatea reeducată de comuniști. Adevărat, din clipa revoluției și, apoi, pe toată durata anilor '90, minoritatea prodemocratică a încercat să recupereze terenul dar așa ceva a fost imposibil. Dorința a contrazis o realitate de necontrazis. Adevărul e că societățile și formulele lor de conducere nu se schimbă și nu cad decît în urma revoluțiilor efective. Așadar, o revoluție efectivă ar fi făcut inutilă legea Lustrației sau i-ar fi rezervat rolul de paravan juridic. N-am mai fi avut ce discuta acum, după 20 de ani, pe marginea unui apitol închis. O revoluție simulată, după modelul românesc, e, dimpotrivă, de-a dreptul perversă. Ea consfințește o ordine inautentică în raport cu numele de pe firmă însă perfect fidelă realității interne. Ea mizează pe blocarea modernizării și pe întreținerea raporturilor care au născut-o. Societățile care merg înainte pe această cale au un comportament schizofrenic în care valorile și instrumentele democratice fac foarte bine treaba grupului care a închiriat tema libertății pentru a-și perpetua dominația.



Exemplul imediat e atacul asupra celor mai activi promotori ai democrației, prin mijloacele puse la dispoziție de Legea Lustrației. Astfel, un amendament inclus în ultima clipă în Legea Lustrațeiei prevede suspendarea pe 5 ani din funcțiile publice a foștilor procurori din anii regimului comunist. Amendamentul o vizează direct pe Monica Macovei, actual europarlamentar și, acum cîțiva ani, un Ministru al Justiției detestat de rețeaua de interese, corupție și privilegii care dă baza sistemului politic românesc. Acest procedeu care îi pune în cauză, în numele justiției, pe cei ce vor justiție, e posibil numai într-o lume care stă între lumi. Fără o ruptură clară în 1989, jocul de culpe și răspunderi rămîne ambiguu. Nimeni nu se poate elibera de trecut și oricine poate folosi trecutul pentru a-i condamna pe cei ce vor să elibereze prezentul de tirania trecutului.




Oricare ar fi întîrzierile și paradoxurile irezolvabile, Legea Lustrației e, totuși, un bun cîștigat. Ceva din ce ar fi trebuit să fie demult a apărut, acum, în prim plan și va curăța măcar o palmă de loc. E puțin dar e puținul pe care se poate construi.

28 februarie 2012


Șpaga transparentă






Capacitratea de repliere în imaturitate a dlui Victor Ponta e îndărătnică și antologică. După cîteva semne încurajatoare de maturizare, Ponta a revenit la albie, alunecînd pe un amestec dubios de idei periculoase. Reîntîlnirea lui Ponta cu propria imaturitate a venit odată cu declanșarea unei operații remarcabile: USL încearcă să iasă din propria încercuire.




Totul a început cu lansarea grevei parlamentare, parte a pachetului de zgomot și farsă cu care USL a încercat să dea peste cap ordinea politică. Între timp, greva parlamentară s-a dovedit un dezastru de imagine și USL a aflat că s-a pus singur într-o poziție penibilă. Pînă și Victor Ponta a realizat că trebuie găsită o cale de ieșire, o retragere sau o răsturnare de imagine care ar putea reduce pierderile. Ce era de făcut? Revenirea în parlament? Nu. Ar fi fost prea cinstit și umilitor. Atunci? Desigur, șpaga - cea mai veche și mai intimă deprindere a grupului. Așa a apărut ideea generozității greviștilor care se lipsesc de cîștiguri, le donează și continuă greva pe gratis, din rațiuni pur politice și patriotice.




Victor Ponta a anunțat că greva continuă dar a ordonat parlamentarilor USL să își doneze indemnizațiile și i-a avertizat pe parlamentarii PSD că vor fi excluși din partid în cazul în care rămîn lipiți de indemnizații. Nu e clar de unde vom afla cine, cît și cui a donat. Pare, în schimb, destul de limpede că marele impuls caritabil al parlamentarilor USL va fi uitat în cîteva zile. Ce rămîne e o idee extrem de periculoasă: mita publică sau șpaga transparentă. Căci, ideea lui Ponta nu e altceva decît încercarea de a cumpăra de la public o părere mai bună în contra unei sume derizorii de care parlamentarii USL se pot lipsi. Cu acest prilej, Ponta a evaluat costul opiniei publice și a făcut o ofertă în clar.




Tocmai acest soi de practică, în care problemele publice sînt aduse la un preț oarecare și apoi date la plată e pilonul programului politic al PSD-PNL-USL. Arvunirea grupurilor profesionale și de vîrstă, a alegătorilor, ziariștilor, organizațiilor civile și, în cele din urmă, a întregii societăți a fost dintotdeauna realitatea din spatele programelor stufoase de guvernare ale socialiștilor lui Iliescu, Năstase, Ponta, Tăriceanui și Antonescu. Imaturitatea lui Ponta e în formă și a reușit să dezvăluie, din timp, intențiile noii abordări USL. Ele sînt neschimbate și coincid cu filozofia de bază a socialismului ctitorit de Iliescu în 1990: societățile nu trebuie guvernate spre viitor ci cumpărate la preț mic, acum și aici.




Greva parlamentară a USL e un detaliu. Greva de participare politică și democratică a socialiștilor de după 1990 e un proces mult mai larg. Și cel mai grav blocaj al politicii românești. Această grevă de zel, onestiate și participare care dă românilor guvernele licitației socialiste a început demult, în 1990. Și continuă.