16 august 2011


Melițele






La ce se pricep Victor Ponta și Crin Antonescu? La vorbit. Nu e puțin lucru. E chiar o obligație. Un bun politician, lider de partid și pretendent la funcții de conducere în stat trebuie să fie și un bun vorbitor. Cu condiția să vorbească despre ceva și nu despre orice. Căci ușurința discursului e un dar viclean care dă ascultătorului acces imediat la caracterul și la competența vorbitorului. Din acest punct de vedere, ambițiile politice ale pretendenților Victor Ponta și Crin Antonescu ar fi mai bine slujite de prezența mută a celor doi în ocazii publice, electorale și, mai ales, televizate.




Problema acestor doi oameni e tocmai dezinvoltura cu care nu pot vorbi despre ceva anume dar pot vorbi despre nimic. De mai mult de un an, diferența între imaturitatea vorbăreață a acestor două melițe televizate și nevoile politice ale României a devenit insuportabilă. Ponta și Antonescu nu înțeleg nimic, nu știu nimic și nu pot spune nimic despre economie, criză, finanțe și soluțiile care ne stau sau nu ne stau la îndemînă. În loc de explicații și analize cît de cît nimerite, amîndoi vorbesc. Vorbesc despre altceva, despre orice altceva. Evident, nimeni nu se naște economist și nimeni nu poate deveni Roubini prin simpla schimbare de acte. Dar politicienii serioși învață. Oamenii cu judecată se pun pe carte. Cine vrea să conducă și se simte dator să-și ajute supușii face ce face și se pune la punct cu harta mare: unde sîntem, pe unde o apucăm și care e cea mai sigură cale? În locul judecților neplăcute dar clare pe care le auzim de la Băsescu (un fost marinar din care a crescut un politician și, apoi, un om de stat capabil să înțeleagă cum merge economia) Ponta și Antonescu o țin într-o flecăreală de chiulangii zgomotoși. A propus guvernul un nou plan de acțiune fioscală? Ponta și Antonescu apar imediat la televiziunile de sprijin și își prezintă contraprogramul: ”ăia trebuie să plece!”, ”ăia își bat joc!” și, oricum, ”dictatura va face praf această țară”.




Și totuși, USL a publicat un program anti-criză care are măcar meritul de a transforma o colecție de descîntece într-o suită de grafice. Poate, într-adevăr, asta e soluția. Însă Ponta și Antobnescu nu reușesc să folosească măcar cifrele și culorile din Programul prorpiei alianțe sau partid sau ce-o mai fi și cît o mai fi. Nimic despre rata dobînzii, deficitul de cont curent, datoria publică, piața interbancară, raportul austeritate-productivitate și alte parascovenii de care Ponta și Antonescu fug de rup pămîntul și economia. Nimeni nu îi obligă să pălăvrăgească tehnicește dar toată lumea așteaptă să îi vadă dovedind o brumă de înțelegere a economiei, a crizei, a mecanismelor europene, a lumii, a ceva cît de mic, a orice în legătură cu viața reală și încurcată a economiei, banilor și industriilor. Ponta și Antonescu vorbesc. Iar asta nu e de ajuns, pentru că imaturii Ponta și Antonescu vorbesc imatur pe teme mature și propun cu maturitate glume de imaturi, între care strălucește ideea alegerilor la cerere , urmată îndeaproape de ideea unei Comisii făcătoare de minuni.




Cine a urmărit ultimele cîteva luni de luptă economică și flecăreală politică a înțeles, probabil, cum stau lucrurile. Adică, pe cine poate conta. Presedintele Băsescu e tot mai conștient de utilitatea inițiala a austerității și de caracterul obligatoriu al relansării prin actiune industriala pozitiva. Ponta și Antonescu au rămas, peste vară, în vacanța de după vacanța cu care și-au început cariera politică. Chiar așa, ar fi de ajuns, atîta vreme cît coaliția de guvernămînt funcționează iar Primul Ministru rămîne omul calomniat, onest și activ pe care îl cunoaștem. Însă răscrucea economico-istorică de care încercăm să ne desprindem ar trebui să fie un rai pentru inovația politică a opoziției. În fond, toată lumea așteaptă explicații și soluții alternative la discursul official. Toată lumea ar accepta critica severă și substanțială a tratamentului prescris de Băsescu, Boc și Miniștrii de resort. Încă o dată:situația e atit de limpede în dramatsimul ei elementar încît criza echivalează cu o invitație la participare remisă politicienilor și partidelor, tuturor politicienilor si partidelor care au ceva de spus si curaj de pus la bătaie. În acest punct, România se bate, însă, cu o amară criză de inițiativă politică. Victor Ponta, Crin Antonescu si veselia lor vorbăreață nu pot ține loc de politică serioasă. Oricît de imaturi, Ponta ți Antoneacu ar trebui sa înțeleagă că a trecut timpul partidelor care se bat pentru avantaje în sondaje.



Cum nici Ponta, nici Antonescu nu ințeleg atîta lucru, Romania are parte de o parodie, exact atunci cînd nervul ei politic ar trebui să livreze rezistență și inițiativă.Singura producție a imaturilor Ponta și Antonescu e o comedie în care doi lideri nechemați lasă statul ți gîndirea publică pe Președinte automat, dupa care ne avertizează că alunecăm în dictatură. Într=un fel, Imaturitățile Lor au dreptate: o scenă politică dominată de Băsescu și roasă pe la margini de pretendenți care nu pot sălta pe rampă arată rău. Dar asta din vina absenților și prin autoexcluderea incompetenților. Între timp, televiziunile care le servesc drept camera de ecou înmulțesc zilnic farsa. Mașina de umflat sondaje bîzîie cuminte, televiziunile își încredințează clienții că poporul se înnebunește să-i vadă seară și, uite așa, ne apropiem de sfîrșitul previzibil al farsei. În 2012, USL va afla că s-a așezat în afara realității, Ponta și Antonescu vor fi înlocuiți de personaje ceva mai mature iar România va rezista, la limită, în ciuda sabotajului politic organizat pe cheltuiala si inepția incurabilă a stîngii.


Europa vs Europa




În mod inevitabil, ironic și periculos, Europa se apropie de concluzia pe care a evitat-o, după ce i-a fixat premizele. Cu excepția enormă a Germaniei, statele membre ale zonei euro, piețele și economiștii aplecați deasupra cascadei de crize succesive, cer apariția Eurobond-urilor. Ce înseamnă asta?




Înseamnă unificarea de facto a fiscalității europene. Mai simplu și mai clar spus, recrutarea și subordonarea tuturor bugetelor, datoriilor și deciziilor de care statele zonei euro dispun acum sau vor dori să dispună în viitor. Un singur centru de decizie va trata nenorocirile desăvîrșite , dintr-un motiv sau altul, de politici fiscale separate. Același centru va fixa buna creștere și cumpătarea guverneleor în cauză. Am ajuns aici, după ce toate celelalte remedii și intervenții urgente au reușit să amîne cu cîteva luni următoareaa serie de remedii și intervenții urgente. În fond, acest soi de regrupare prin subordonare nu ar fi altceva decît împlinirea riguroasă a proiectului european: monedă unică, fiscalitate comună, decizii coerente și pan-europene. Dar Uniunea Europeană ezită. Uniunea Europeană ezită în fața Uniunii Europene. Mai precis, Germania ezită în fața Germaniei eurohegemon. Căci Germania și nu altcineva ar urmă să devină directiorul financiar al Europei iar această idee profund unionistă și europeană nu e tocmai bine primită la Berlin. De ce?




Pentru că unificarea fiscală ar presupune un nou aranjament în care Germania nu ar primi doar puteri ci și răspunderi fără precedent. Germania și statele din proximitatea prosperității germane ar intra într-un contract care prevede, practic, subvenționareea pe termen lung, poate permanent, a periferiei deviante, deficiente și uneori delincvente a Sudului. Germania ar trebui să explice, apoi, alegătorilor că le va folosi banii pentru a răscumpăa decalajele și disfuncțiile italo-greco-hispano-portghezo - un so weiter un so fort. E greu de crezut că alegătorii germani vor primi vestea fără să înlăture, cu prima ocazie, guvernul care le-a cerut așa ceva. Patriotismul european al societății germane nu e fictiv dar același patriotsim va sucomba îndată ce va fi silit să devalorizeze sau să arendeze proverbiala productivitate a muncii germane.




Vremea opțiunilor a trecut. Pîmă acum, Germania a fost la putere.


De acum înainte, terenul se îngustează și Germania va fi la putere în Europa doar dacă va accepta să ia în posesie Europa. Similarități? Paralele istorice dureroase? Exact. Numai că istoria trebuie citită și, mai ales, recitită frontal. Germania a terminat epoca 1914-1945 zdrobită militar dar viabilă economic și, peste toate, fără să-și fi pierdut o clipă potențialul. Revenirea postbelică a readus rapid Germania la capacitățile naturale. Uniunea Europeană a pornit exact de la acest punct sau, în orice caz, a devenit prizoniera acestei realități fixe. Din acest punct de vedere, despre care afăm acum că e unicul punct de vedere real, Uniunea Europeană este construcția care a făcut poisibile și concomitente o Germanie dominantă și o Europă de națiuni suverane. Productivitatea și seriozitatea germană au tranșat rapid problema economică iar reunificarea statului german a încheiat cu bine latura politică a procesului. Germania a devenit liderul și beneficiarul major al Europei Unite. Aici, argumentul expus de greci de pe masa de operație merită luat în seamă. În viziunea și după experiența grecilor și, desigur, a atîtor alte state mediteraneene, central și esteuropene, Germania a prezidat spațiul economic și monetar european cu onestitate politică aparentă și cu maximum de profit economic real. Piețele țărilor infractor din sud ca și piețele corupților și nepieptănaților nou veniți estici s-au deschis și au fost practic absorbite de motorul economic german. Exporturile industriale, veniturile bancare, crema forței de muncă și spuma schimburilor comerciale au migrat en masse către Germania. Acest aranjament în care Germania a prezidat și absorbit, fără să susțină și să distribuie se apropie de sfîrșit. Donațiile de urgență către Grecia au fost un incident care riscă și trebuie să se transforme într-o schemă unitară de asistență. În caz contrar, Uniunea Europeană se va dezlipi în părțile ei componente și contradictorii: pe de o parte, proiectul teoretic și steril, pe de o parte realitatea neîmplinită. Uninea Euroepană poate deveni Uniunea Europeană sau poate rămîne un șir de instituții agățate de discursuri agățate de aer.




E, oare, posibil acest pas care ar transforma un proiect parafrazat și celebrat de aproape 60 de ani, într-o realitate istorico-ecomomică fixă? Vom vedea. Vom vedea dacă europenii înșiși sînt gata să accepte sacrificiul enorm pe care îl presupune Europa integrală. Vom vedea dacă statele naționale își vor putea convinge cetățenii să fie solidari cu deficitele bugetare, datoriile și planurile de pensii ale europenilor necunoscuți de peste mări și țări și regimuri de viață divergente. Bunul simț spune că așa ceva nu va fi posibil și că Europa va continua cum va continua, din compromis în compromis, din summit de urgență în summit de urgență și dîn amînae în amînare. Numai că intervalul se scurtează rapid și, în cele din urmă, Europa se va întîlni tot cu concluzia pe care a proiectul european a presupus-o de la bun început.