09 iulie 2010

Familia în finală - ucigaşul la Madrid

Spania e favorita generală, la capătul unui raţionament foarte răspîndit care presupune că finala Mondialelor va fi apogeul unui proces declanşat acum 3-4 ani. Într-adevăr ascensiunea spaniolă e palpabilă. Titlul european cucerit în 2008 (după 44 de ani de aşteptare) şi amploarea fenomenului Barcelona nu pot fi diminuate sau negate. Dar pot fi mai atent analizate şi mai bine înţelese.

În 2008, cînd cîştiga Campionatul European, Spania revenea în zona performanţei de vîrf după o aşteptare de aproape 45 de ani. În tot acest interval marcat de reputaţia unei mari puteri care nu îşi poate adjudeca prezentul, Spania a făcut, mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru: a dezvoltat datele clasice ale fotbalului de elan iberic şi a constatat, fără excepţie, că nu are acces la fotbalul de ultimă oră. Povestea Spaniei în intervalul care desparte cele mai mari două performanţe ale ei de pînă acum e, în esenţă, o fabulă despre izolare. În acest punct şi în ciuda diferenţelor stilistice uriaşe, deosebirea între Spania şi Anglia era minimă: două şcoli foarte pronunţate devin, treptat, prizonierele propriului fixism. Anglia e, şi azi, în aceaşi postură provincială. Importurile de capital, expunerea media, suprafianţarea şi achiziţiile exorbitante de jucători nu au reuşit să atingă dogma centrală a insularităţii engleze. În Spania, istoria a mers în aceaşi direcţie, pînă la jumătatea anilor ’80. Atunci, după o contagiune care a cerut aproape 10 ani, s-a finalizat unul din cele mai interesante amalgamuri şi fapte de stil cunoscute în istoria fotbalului: joncţiunea hispano-olandeză. Exceptînd cîteva comentarii de excelentă acuitate şi informaţie, fenomenul a fost subestimat. Datele sînt, totuşi, cunoscute: apariţia lui Johan Cruyff la Barcelona, mai întîi ca jucător (1973) şi apoi ca antrenor (1988), a deschis un proces vast de „reeducare” care a schimbat fundamental tradiţia spaniolă.

Cruyff aducea cu el o filozofie radicală care provocase, practic, apariţia fotbalului modern şi ruptura definitivă de fizionomia clasică a jocului. De atunci încoace, Barcelona a devenit un spaţiu permanent de contact şi fuziune. Experienţa fondatoare a lui Cruyff a fost prelungită de valuri succesive de colonişti olandezi (dinastii de antrenori şi generaţii de jucători). Guardiola, antrenorul de astăzi al Barcelonei, a fost căpitanul echipei sub antrenorul Cruyff. Xavi şi Iniesta, directori artisitci ai Barcelonei şi ai Spaneiei, au fost promovaţi în prima echipă de Louis Van Gaal, un alt olandez al filierei post-Cruyff, la Barcelona.

După un experiment prelungit şi un implant reuşit, Spania a devenit, evident alături de Olanda ca proprietară a fenomenului, o maşină perfectă de fotbal relativist. Ce înseamnă asta? Înseamnă, înainte de orice, un fotbal fără centru de greutate, dimensiuni şi distribuţie fixe. Schema pleacă de la datele prescrise iniţial de „total voetbal”-ul practicat de Ajax şi dezvoltat de Cruyff, de la începutul anilor ’70. Ideea, teoretizată de Rinus Michels, antrenorul mitologic al lui Ajax, şi împinsă la extrem de Cruyff, se bazează pe doi piloni: redescoperirea spaţiului şi a mişcării. Astfel, fotbalul devine un joc extins egal în toate zonele terenului pe baza unui aranjament în care jucătorii circulă permanent, nu au poziţii fixe şi pasează pe distanţe mici, pentru a creea zone de demarcaţie unui „al treilea”. În accepţia Cruyff , ideea s-a soldat cu un purism care a produs echipele fără egal al Olandei, în 1974 şi 1978. Aceste instalaţii supreme au fixat amintirea perfecţiunii în fotbal dar, pe pămînt, au cules eşecuri în două finale succesive de Cupă Mondială. Olanda acelei perioade era o echipă de superioritate morală absolută, învinsă la contactul cu realitatea. Olanda a înaintat, din acel punct de spelndoare intelectuală totală, spre formnula care a adus-o în finala Cupei Mondiale 2010. Fotbalul Olandei post-Cruyff a devenit mai prudent şi mai puţin captivant iar ipoteza după care meciurile trebuie, totuşi, cîştigate a început să se strecoare treptat.

Olanda 2010 e urmaşul legitim şi lucid al marii şcoli avangardiste Olanda 1974. Şi fratele bun al Spaniei reeducate de colonizarea olandeză. În consecinţă, o finală care se joacă între două variante ale aceluiaşi etimon nu poate fi decît o ciocnire în familie. Spania intră în teren cu 7 jucători crescuţi la Barcelona, sub influenţă olandeză. Olanda e, în ciuda revizuirilor ulterioare, o dezvlotare a aceluiaşi proiect. La drept vorbind, după aproape 40 de ani de la apariţie, erezia Cruyff a capturat în întregime fotbalul modern. Trei din cele patru semifinaliste ale Cupei Mondiale 2010 au fost, într-un fel sau altul, consecinţele protestului olandez declanşat în anii ’70: Spania, Olanda şi Germania, dominată prin noul ethos Bayern, de filozofia combinatorie a lui Louis Van Gaal.

Prin urmare, finala e mult mai strînsă şi mai greu de cunatificat decît o spun analizele naive, bazate pe contradicţia superficială „ fotbal de imaginaţie latină” / ”fotbal de organizare germanică”. Asta şi penru că latinii nu jucau fotbal, fiind prea ocupaţi cu jocuri ceva mai sîngeroase şi pentru că germanii au produs, ritmnic, talente de mare tehnicitate (Overath, Littbarski, Haesler, Scweinsteiger).

Mondialele 2010 au distrus, de la un cap la altul, vechea grilă de interpetare care lucra cu noţiuni de stilistică tradiţională. Standing-ul personaltăţii în raport cu inteligenţa sistemelor de joc s-a prăbuşit. La fel, pitorescul stilurilor naşionale. Rooney, Ronaldo, Messi, Drogba, Ribery, Torrres au fost suprimaţi de fotbalul de sistem (şi de un egoism paranoic). Sud-americanii au jucat mult mai european decît s-ar cuveni unor sud-amnericani de profesie. Fotbalul etalat la Cupa Mondială 2010 a fost un joc de gîndire în 11 cu două variante despărţite de abilitatea tehnică: echipe care au învăţat să se fortifice defensiv dar nu pot trece în faza de atac şi echipe care ştiu să lucreze în ambele regimuri, pentru că ştiu să paseze.

Spania şi Olanda sînt cele două motoare tactice de mare fineţe ale Cupei Mondiale. Nimic nu le desparte din acest punct de vedere. În plus, legăturile genealogice sînt neobişnuit de puternice. Cu observaţia pardoxală că Spania are cel mai puternic pachet ofensiv al momentului dar înscrie puţin şi contradictoriu (golul împotriva Germaniei a venit, după o oră de dezmăţ combinativ, la o fază fixă, finalizată de stoperul echipei). Olanda are, dimpotrivă, calitatea derutantă de a marca ”din nimic” sau „din noroc”, după expresia celor ce sesisează ultima mige şi nu văd desenul premergător. Spania rămîne favorită dar cîştigătoarea e totalmente incertă. Asta dacă vorbim de echipe. Dacă vorbim de doctrină, lucrurile au fost, deja, tranşate: mistica hispano-olandeză a pasei. Dar istoria nu se opreşte aici. Jose Mourinho, singurul ucigaş atestat în materie, aşteaptă, la Madrid.

07 iulie 2010

Prima de automutilare
- continuăm? -


Nu ne vom mai întîlni vreodată cu acest adevăr: România se îneacă sub propia apăsare. În termeni economici, asta înseamnă că schema noastră de viaţă arată în felul următor: nu producem nimic, nu plătim nimic pentru viitor şi încasăm tot ce se poate, în prezent. Practic, bugetul statului a încetat să aibă înţeles ca expresie a avuţiei naţionale şi a şanselor pe care le construim în folosul generaţiilor vitoare. Bugetul de stat a devenit o alcătuire de uz imediat, o troacă sub asalt sau, pur şi simplu, un fond de subvenţii care întreţine, fără să ceară nimic, oameni, categorii sociale, profesionale şi de vîrstă. România trăieşte din buget, fără să contribuie la buget. Acest adevăr apare o singură dată şi cere soluţii. În ciuda speranţelor ascunse şi a obişnuinţelor împărtătşite pe faţă de nenumăraţi români, acest adevăr nu aşteaptă şi nu se arată de două ori. În cazul în care nu se schimbă nimic, următoarea întîlnire cu acest aranjament e totuna cu prăbuşirea, cu "distrugerea României", după spusele Preşedintelui Băsescu.

E uimitor cît de puţin au de-a face declaraţiile Preşedintelui cu persoana, ideile sau temperamentul Preşedintelui. Ca să înţelegem bine momentul în care ne aflăm şi, la fel de bine, inexistenţa în care ne poate arunca momentul următor, ar trebui să acceptăm că situaţia descrisă de Preşedinte nu e o interpretare sau un argument polemic. E starea de fapt. Singura şi ultima realitate pe care o mai putem îndrepta. Adevărul s-a concentrat la maximum şi a atins o simplitate care îşi imploră viitoarele victime să se salveze cît mai e timp. Ca orice maladie cu vocaţie fatală, situaţia în care ne aflăm e elementară. Ea nu admite comentarii ci reclamă operaţia. "Cancerul bugetar" de care a vorbit Preşedintele Băsescu e secretul malign pe care România l-a ţinut la sîn, de la bun început, în loc de muncă şi curaj.

Salariile plătite de stat pentru a garanta lipsa de productivitate a forţei de muncă sînt prima treaptă a acestui cuprinzător proces de autoanihilare economică. Schema are aparenţele cele mai rezonabile şi a transformat "slujbuşoara la stat" ironizată de Caragiale, într-un motor generator de faliment sistematizat. A doua şi cea mai perfidă componentă a procesului e aria cheltuielilor sociale acoperite din bugetul de stat. Asistaţii sînt categoria cu cea mai agresivă expansiune într-o societate care vorbeşte, altfel, de performanţă şi inteligenţă naţională. Rezultatul acestei bejenii generale spre binefacerile bugetului e indolenţa dublată de indiferenţă.

În plus, tendinţa naţională spre consum de resurse bugetare a fost transformată în politică de stat, de acţiunea comună PNL-PSD, pe vremea nenorocitului lor raid electoral tutelat de Guvernul Tăriceanu. Sumele colosale aruncate spre electorat într-o perioadă în care Guvernul trebuia să pună banii la treabă nu la adunat voturi sînt echivalentul românesc al aşa numitei crize "subrpime", care a distrus sistemul de credit ipotecar şi a antrenat în cădere cîţiva din pivoţii sistemului bancar american. Munţii de bani cheltuiţi şi scoşi din circualaţia fianciară pozitivă, de tripleta Tăriceanu-Vosganian-Geoană au consolidat prejudecata dreptului la binefacere bugetară şi au oficializat iluzia prosperităţii spontane, libere de răspundere şi efort individual.
Dar marea problemă care subîntinde impasul finanţelor româneşti e boicotul naţional al productivităţii. Ideea după care viaţa are calitatea sau lipsa de calitate hotărîte de merit şi de muncă a pierit, îngropată de succesul sinistru al indolenţei de birou, al comenzilor de stat şi al speculei mascată în import-export.

Prima victimă a acestei conspiraţii împotriva producţiei pozitive e minusculul sector real privat românesc. Alături, într-o poziţie nu mai puţin comatoasă: mentalitatea generală. De ce şi la ce bun efortul, cînd avem statul? Răpsunsul e tot o întrebare: la ce bun statul dacă nu pentru a ne întreţine? Numai că traducerea acestei întrebări perverse e o tragedie internă românească. Redus la funcţia sa de bază, acest proces tragic ne asigură autodevorarea şi încurajază un concurs naţional de delapidare purtat cetăţean contra cetăţean şi societate contra societate.

La capătul foarte apropiat al acestui drum nu ne aşteaptă doar declasarea economică. Rezulatatul e mult mai complex, pentru că va asigura un eşec detaliat. Toate procesele declanşate, cu mai puţină sau şi mai puţină convingere, în 1989 vor fi compromise. Sentinţa generică a acestui soi de nechibzuinţă va condamana România la fiasco democratic în prezenţa formală a democraţiei. Cu alte cuvinte, România va fi redusă la propria realitate: o farsă cu două şi numai două personaje. Mai întîi şi degeaba, o populaţie inertă, complet subjugată şi dependentă de următoarea sursă de subvenţii. Apoi, o clasă superpotentă de gangsteri, pe post de elită capitalistă. O omenire trasă la polizor în pulbere tăcută şi o reţea de impostori care maimuţăresc frazele, ideile şi instituţiile ce ar fi trebuit să ne dea alt viitor.

Am ajuns în punctul care ne obligă la o decizie definitivă. Încă un pas şi intrăm pe panta fără întoarcere. O nouă serie de împrumuturi care pun sarcina subzistenţei naţionale în poala FMI sau încă o manevră care extrage bani fără a reduce narcoza bugetară va "distruge", în cuvintele preşedintelui Băsescu, viitorul. Nici o idee şi nici un artificiu nu pot recupera prezentul sau salva viitorul, atîta vreme cît păstrează intact sistemul bugeto-centrist pe care România l-a folosit doar pentru a-şi acorda prime de automutilare.
Şansă olandeză, coeziune germană, orgoliu spaniol



O semifinală mediocră dar instructivă. Olanda a eliminat logic, Uruguay - o echipă limitată la presing avansat şi culoare de şut pentru Forlan. Dincolo de randamentul constant (5 victorii în 5 meciuri), Olanda a arătat cîteva fisuri notabile: o metodă prudentă pînă la static şi o rată de eroare peste norma naturală. Olanda e, totuşi, cea mai plauzibilă finalistă, pe partea ei de tablou şi nu trebuie subestimată. Potenţialul olandez a devenit palpabil, după o primă repriză în care echipa a fost redusă la lovitura balistică a lui Van Bronkhorst. O singură mutare a schimbat datele de circulaţie şi ritm ale olandezilor: De Zeeuw a fost înlcouit cu Van der Vaart şi Olanda a început să se mişte mult mai liber.

Există deja o discuţie destul de insistentă despre "norocul" olandezilor şi mai ales despre legăturile lui Sneijders cu şansa favorabilă. Adevărat, (demi)golurile lui Sneijders în meciurile cu Brazilia şi Urugauy pot fi puse în seama erorilor sau a întîmplării dar asta numai dacă tăiem din film fazele premergătoare, bine construite de mişcarea colectivă a olandezilor.

Cealaltă finalistă? După consistenţa de joc şi după calitatea atitudinii, indiscutabil Germania - echipa pe care toaă lumea o urăşte cu o admiraţie secretă. Spania nu e, însă, un outsider fără şansă şi calificarea în finală se va juca în cu totul alţi termeni decît cei fixaţi de semifinala Olanda -Uruguay. Orgoliul spaniol e uşor şifonat şi, în asemenea situaţii, nu e exclusă o explozie imprevizibilă.

Argumentul pro-german e susţinut de elemente solide: o reconstrucţie internă exemplară, în utlimii 10 ani, cu obligaţii impuse foarte deutsch tuturor cluburilor din primele două divizii (centre de copii şi juniori, plus program de reeducare în direcţia fotbalului combinativ). Naţionala germană e un produs natural şi exultă o coeziune internă fără rival. S-ar putea să fie suficient, într-un Turneu marcat de orgolii şi idoli în picaj.
Ce n-o să aflaţi despre cianuri




Sînt curios: cîte din trusturile media şi harnicele ONG-uri apărătoare ale firului de iarbă, gîzei şi muşeţelului ca generator de locuri de muncă vor face public punctul de vedere al Comisiei Europene în materie de minerit cu cianuri?

Punctul de vedere al Comisiei e, practic, o constatare elementară: mineritul cu cianuri e strict reglementat şi, în lispa unei alternative superioare sub raport ecologic, rămîne singura variantă operaţională în materie de minerit aurifer. Simplu.
Pe toată durata pseudo-dezbaterii Roşia Montana, argumentul citat acum de Comisie era la fel de valid şi vizibil. Problema, tipică pentru campania instrumentată de industria eco-facerii de bine, e, însă, mereu aceaşi: bunul simţ raţional nu e tolerat, în vreme ce dogma eco-corectă e promovată pe post de adevăr unic.

Acest tip de gîndire infantil n-ar fi mai mult decît atît, dacă n-ar avea aliaţi într-o formidabilă presiune mediatică şi în tehnica şantajului moral care transformă orice act de dezvoltare industrială în antecameră a apocalipsului.

Ecologismul corporatist e o realitate încă mai toxică decît preupusa cabală industrială a capitaliştilor cu trabuc în colţul gurii şi cecuri la discreţie. Excesele industriale pot sau nu conduce la poluarea mediului şi produc, mai întotdeuna, locuri de muncă. Cultul ecologic produce cu siguranţă o poluare morală ireversibilă şi garanteată, întotdeuna, locuri de muncă pentru directori de conştiinţă autoproclamaţi. Aici e diferenţa între dezvoltare şi natursimul paranoic al egourilor în căutare de însemnătate.

06 iulie 2010

(Ne)ştiinţa predicţiei



A devenit tot mai uşor, tot mai la modă şi tot mai onorabil să faci greşeli bine informate. O greşeală bine informată e, înainte de toate, foarte bine informată şi, în acelaşi timp, foarte rău gîndită. Fotbalul e ultima achiziţie în materie iar teoria centrului de gravitaţie în deplasare din Europa spre America de Sud e cel mai proaspăt exponat. După închierea Grupelor, elita presei fotbal-analitice (plus subsemnatul, în calitate de parazit observator) au descris cu încredere şi detalii credibile noua hartă a fotbalului global. În fruntea descoperirilor: America de Sud.

Cu 6 echipe sud- şi central-americane calificate din Grupe şi fără Vechea Europă a Italiei, Franţei şi Angliei, cartografia anunţa o revoluţie. Europa pierdea, dacă nu locul de pe hartă, atunci măcar întinderea continentală şi puterea imperială. Teoria a rezistat încă un tur. Central- şi sud-americanii au plasat 4 echipe în sferturi. Apoi, revoluţia sudamericană s-a dovedit o farsă iar restauraţia europeană a întors istoria şi geografia la datele lor clasice. Trei europene populează semifinalele, în vreme ce Uruguay face figură de chiriaş tolerat. Concluzia? Diagnosticul care anunţa scleroza europeană a fost pripit şi a produs o teorie complet eroantă. Consecinţele acestei noi descoperiri impun o reevalaure şi, mai departe, o a doua teorie care proclamă, mai nou, supermaţia netulburată a Europei. Adevărul e că şi această revizuire e rezultatul unei impresii pripite şi naşte, deja, supoziţii aberante.

În mod tradiţional, analiştii siliţi să găsească o trecătoare între pocăinţă şi orgoliu adoptă rapid faimoasa observaţie după care " adevărul e undeva la mijloc". Ei bine, adevărul nu e niciodată la mijloc, la extreme, deasupra sau dedesubt. Adevărul e, pur şi simplu, adevăr, numai că, pînă şi în cazurile în care obişnuieşte să se prezinte în forme elementare, sdevărul e cuprinzător şi complex. Problema diagnosticului pro-sud-american e şi problema diagnosticului pro-european. Amîndouă suferă de iluzia după care fotbalul e netransportabil şi dezvoltă stiluri sau şcoli izolate. Tot ce putem înţelege după semnalele succesive şi oraculare care au zîmbit, mai întîi, sud-americanilor şi, apoi, europenilor e că fotbalul nu a pierdut şi nu a cîştigat nimic, în regim geografic. Tot ce s-a întîmplat sau nu trebuie citit la alt nivel. Şi anume: în termenii care descriu gîndirea despre fotbal. Geografia înşală, ideile stabilesc starea de fapt.

Geografia e, aşadar, o călăuză neserioasă. Iată, de pildă, cazul marii relansări europene. Dacă aşa ceva există, atunci e de observat că aşa numita dominaţie europeană include pierderi masive. Adevărat, trei europene sînt în semifinale dar nici o echipă est-europeană n-a pătruns în Grupele Turneului final. În plus, Slovacia şi Slovenia au demonstrat că nu pot respira la o Cupă Mondială. Fotbalul european înaintează lipsit de jumătatea sa Estică iar Nordul e, deasemenea, necompetitiv (scandinavii au ratat calificarea iar Danemarca putea face acelaşi lucru, cu mari cîştiguri de imagine). Nici nucleul vestic nu e într-o situaţie ideală. Adevărat, Olanda, Spania şi mai ales Germania dau direcţia fotbalului ce vine. Însă dispariţia celor trei clasici istorici (Italia, Anglia şi Franţa) precum şi modestia oarecum provincială a Portugaliei spun că Europa de vest nu e omogenă şi sincronizată. În concluzie, supremaţia europeană e un pariu cîştigat dar nu şi un proces confirmat.

America de Sud a fost retrogradată, după colapsul fratern, al Braziliei şi Argentinei. Revizuirea e gratuită. În fond, America de Sud a făcut o Cupă Mondială remarcabilă, mai ales pentru că s-a despărţit de "modelul bipolar", cu Brazilia şi Argentina în postură de puteri eterne. Uruguay, Paraguay şi Chile au forţat vechiul aranjament sud-american şi au fost la un pas de ultimele faze ale Turneului Final. Nici aici, însă, concluziile colorate geografic nu sînt utilizabile. Pentru că, plutonul sud-american a ilustrat la Cupa Mondială 2010 o europenizare tactică masivă. În mod paradoxal, fotbalul clasic sud-american a fost absent de la o Cupă Mondială pe care multă lume a crezut-o, la un moment dat, "sud-americană". Argentina, singura echipă care a păstrat cu fidelitate datele originare ale sud-americanismului s-a prăbuşit, trădată de propria lipsă de maturitate tactică (despre care poate da relaţii complete, acel personaj scund şi rotund care a impresionat pe tuşă, în calitate de şef serviciu repunere a baloanelor în joc).

O certitudine, la sfîrşitul acestei incursiuni printre impresii, clişee şi profetisme ratate: pentru prima oară în istoria Cupei Mondiale, o echipă Europeană va cîştiga titlul, jucînd în afara Europei. Asta, în termeni statistici. În plan mult mai general dar şi mai important: fotbalul de mare densitate tactică, iniţiat în Europa de Jose Mourinho şi Inter Milano, a fixat o direcţie globală. Toată lumea joacă o variantă sau alta a acestui sistem de organizare defensivă amfibie (cu trecerea instantanee din regim de apărare în expanisune pe contre). Aici e noutatea, nu în profilul geografic al performanţei.

Discuţia prelungită şi obositoare pe tema Europa sau America de Sud a mascat aproape în întregime, ascensiunea solidă a fotbalului asiatic. Japonia şi Coreea de Sud au făcut nu numai un Turneu foarte bun dar au şi anunţat integrarea în sistemul pretenţios al fotbalului de mare performanţă.

Cupa Mondială se va încheia, foarte probabil, cu o nouă serie de meciuri de mare calitate, după ce monotonia din Grupe a fost măturată de explozia declanşată în sferturi.
Alte certitudini: favorita personală - Olanda, pe motive care ţin de istoria frustrată şi fenomenală a şcolii olandeze, cea mai bună echipă - Germania, în ciuda antipatiei de rigoare şi, în principal, pe bază de Schweinsteiger, cea mai uitlă lecţie - fiasco-ul analiştilor profesionişti. Prognozele au oscilat nepermis între două formule de mare nesiguranţă sau, dacă vreţi, ignoranţă: cartea sud-americană şi cartea europeană. Nu e surpinzător. Ştiinţa predicţiei a reintrat pe scena mare, remorcată de avalanşa teosofico-literară consacrată crizei economice. Figuri de guru economici au devenit brusc autori de best-seller. Editorialele care prevăd viitorul apocalips sau, dimpotrivă, reîntoarcerea în paradis sînt citie cu dezamăgire sau speranţă înaintea şedinţelor de Guvern. Majoritatea acestor eseuri care susţin că aduc precizie dar promovează diverse nuanţe de obscurantism scientist se hrănesc din prejudecţi majore. Înainte de toate, din aplecarea spre exotism şi din ideologie pură. Obsesia chineză e produsul combinat al acestor tendinţe care mărturisesc atît fascinaţia depărtării, cît şi plictisul în faţa "limitelor" democraţiei occidentale.
În fotbal, aceaşi inflaţie teoretică şi manie predictivă tind să complice inutil lucruri simple. Dar asta nu e vina jocului. E vina şi mania celor ce încearcă să facă din joc o oglindă şi se silesc să vadă în ea exact ce îşi doresc.

04 iulie 2010

Iubirea de ruletă şi aberaţii

Niciodată n-a fost mai clar: dacă eşti echipă mică, Ghana sau Paraguay, n-ai voie să ratezi ocaziile unice. Înainte de toate: penalty-urile.

Cupa Mondială a explodat în sferturi. Brazilia şi Argentina au fost trimise acasă dar nu oricum: Brazilia după o lungă sinucidere de 20 de minute, cu Felipe Melo demiurg şi demolator: o pasă de gol, un autogol şi o autoanihilare care a lăsat Brazilia în 10. Argenina a suferit cel mai cumplit meci jucat la altitudini normale (recordul e un 2-6, la 4000 de metri cu Bolivia). Însă ospiciul şi-a deschis porţile abia pentru celelalte două sferturi.

Uruguay a aruncat, în ultimă instanţă, Ghana de pe schele, după modelul thriller-ului american cu helicoptere şi agenţi FBI pe zgîrie nori. S-a discutat mult despre dilema Suarez (sacrificiu pe pariu de penalty ratat) dar asta n-ar trebui să-l pună în umbră pe Abreu, deja campion mondial la sporturi extreme. Să baţi penalty-ul decisiv a la Panenka e un pic peste limita nervoasă a speciei noastre. Era doar un semn prevestitor al nebuniei ce venea.

Spania-Parguay n-a fost meciul de serviciu pe care conta Spania. Paraguay a făcut un fotbal de săraci cu două inimi. Restul a fost inventat de o criză de prostie în a arbitrului. Mai întîi, un gol anulat pe motiv de offside. N-a fost offside şi Spania a scăpat neatinsă. A urmat deja faimosul minut cu două penaltyuri. Să recapitulăm. Un acces de nebunie al lui Picque face cadou un penalty Urugauy-ului. Cardoso, vizibil strivit de moment, ratează. Spaniolii revin şi pe faza următoare obţin un penalty. Arbitrul arată un galben paraguayanului care faultase. Era, evident, o situaţie care cerea roşu. Alonso execută şi înscrie. Arbitrul cere repetarea pe motiv că mai mulţi jucători pătrunseseră în careu, îaninte de executare. Un detaliu uşor absurd. Aproape nu există penalty fără acest gen de incident. Dealtfel, la penalty-ul ratat de paraguayeni, careul era plin de vizitatori. Dar arbitrul s-a decis să fie rguros. Alonso execută a doua oară. Portarul apără, Fabregas vine la reluare şi e pur şi simplu prins de picoare de portarul paraguayan. Arbitrul tipicar scapă tocmai acest detaliu.

Pentru desert, Spania cîtigă cu un gol care vine după trei bare pe circuit biliard iar Paraguay ratează egalarea în situaţie unu la unu.

A fost palpitant? Nespus. Dar şi aberant. Mai există oare adversari ai ochiului de arbitraj electronic în fotbal? Dacă da, atunci e vorba de mari iubitori de ruletă şi aberaţii.