21 decembrie 2010

Europa își pierde Estul

Scrisoarea în care Miniştrii de Interne francez şi german se declară împotriva admiterii României şi Bulgariei în spaţiul Schengen e o probă de ipocrizie armonizată. Tehnic şi etic, Uniunea Europeană are, încă, posibilitatea de a se exprima suveran, dincolo de sugestii și presiuni. Uniunea Europeană nu e obligată să bifeze recomandarea franco-germană. Politic, însă, deciziile executive europene sînt, în majoritatea lor, traduceri birocratice ale dialectului executiv franco-german. Prin urmare, Scrisoarea celor doi Miniştri conteayă. Ea e, mai degrabă, un comunicat care pregăteşte decizia europeană şi mai puţin un document de poziție care formulează un punct de vedere între altele.

Scrisoarea cere ” progrese ireversibile în lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate” şi trimite la bilanţul nesatisfăcător înregistrat de Mecansimul de Cooperare şi Verifricare. Mai clar, justiţia deficitară şi corupţia optimă fac din România un stat şi un paznic nesigur la frontiera de est a UE. Evident lucurile stau chiar aşa. La fel de evident, însă, admiterea în spațiul Schengen e, prin propriul regulament, o probă de competență tehnică și nu un examen de mentalități sau adecvări judiciare. În plus, dacă justiția și corupția au devenit etaloane, noutatea trebuia comunicată de la începutul concursului și nu adăogată înainte de finish. Reacția imediată a Președntelui Băsescu a descris limpede datele problemei și inadecvara fundamentală a Scrisorii.

Deși privesc altă speță, considerațiile critice formulate în Scrisoarea franco-germană sînt corecte. Ele privesc autonomia și integritatea apratului de stat, nu capacitatea lui de a presta servicii internaționale. Astfel, justiţia română rămîne ce a fost: un corp independent şi antistatal, cu subordonări masive în zona oligarhiei. La rîndul ei, oligarhia, adică zona de putere acumulată în dauna dreptului public, e în continuare perfect capabilă să influenţeze opinia generală, deciziile politice şi, în esență, caracterul credibil sau suspect al statului român în raport cu partenerii lui externi. Nimic nou în patologia fixă a statului democratic român. Cu observaţia că eşecul Schengen e o victorie politică splendidă pentru partida care încearcă să izoleze statul român într-o zonă de control absolut. Victor Ponta e, fără îndoială mulţumit. Străduinţele sale mizere s-au împlinit. Bilanţul e ideal: Ponta şi prietenii cîştigă puncte, în vreme ce românii pierd, temporar, una din înlesnirile europene ce li se cuvin.

Iată de ce reproşurile care vor imputa imediat Preşedintelui Băsescu eşecul Schengen sînt total eronate, cînd nu sînt complet cinice. Preşedintele e, practic, principala forţă de opoziţie în faţa presiunii enorme care împinge România spre statutul de colonie internă a grupurilor de putere gen Vîntu, Voiculescu, Patriciu. În această schemă, Justiţia e prinipalul lor garant şi, din acest punct de vedere, magistraţii români sînt corpul cu cea mai mare şi mai coerentă acţiune anti-europeană în societatea oficială românească. În imediata vecinătate, politicienii, între care, de curînd, membri ai partidului din care fac parte, au dat Parlamentului funcția de instanță de protecție contra-anchetă. Cazul Monica Ridzi costă mult și va costa și mai mult.

Învinuit adesea că nu rezolvă problema corupţiei şi că nu face curăţenie în justiţie, Preşedintele Băsescu e, bineînţeles, dator, ca orice alt cetăţean român, să respecte deciziile unei justiţii care îşi cîntă și proclamă autonomia sacră, în timp ce previne informativ mafioţi sau îi scoate basma curată din orice situaţie. Aşadar, refrenul „Băsescu a ratat Schengen-ul” e precomandat. Băsescu şi administraţia Boc au făcut, tehnic, tot ce era posibil. Aşa cum justiţia a făcut tot ce a ţinut de ea pentru a-şi proteja patronii.

Situaţia era nu numai binecunoscută partenerilor noştri europeni dar şi acceptată, încă din 2007, momentul admiterii unei Românii corupte şi para-legale în UE. Asta nu înseamnă că România a obţinut, atunci, aprobarea franco-germană pentru a consolida un stat mafiot dar înseamnă că demersurile contrare ale europenilor au fost strict formale şi au evoluat spre acomodarea cu situaţia de facto. Ce s-a schimbat între timp? Cum şi-au redescoperit exigenţa judecătorii noştri franco-germani? În modul cel mai pragmatic şi mai politic. Preşedintele Sarkozy are alegeri în 2012 şi adună, din timp, fiecare element emoțional care i-ar putea împăuna platforma naţional-populară. Invazia de vară a ţiganilor a fost un pretext și un cîștig minunat. Acum, corupţia unei ţări întunecate şi mărginaşe trimite la episodul ţigănesc deja adjudecat de Sarkozy, reanimă insecurităţi de masă şi produce , iar, beneficii electorale: „Sarkozy vă apără de hoţii români, după ce v-a mîntuit de precursorii lor ţiagni!”. Voila!

Împotrivirea germană nu are raţiuni electorale. Ea vine dintr-o mai veche neîncredere în „neseriozitatea” românească (deşi asta nu îi împiedică pe fruntaşii politici germani să santicifice democratic şi să se bată pe burtă cu trupa de brute şi traficanţi care se prezintă drept guvern democratic în Kosovo). Dar Kosovo şi, în parte, Croaţia, au fost repartizate de mult pe post de protectoratre germane în Balcani, pe cînd România nu. Antipatia unei părţi însemnate a mediilor politice germane, olandeze, austriace e veche şi a fost palpabilă încă din momentul premergător admiterii României în UE. Ea s-a folosit de argumente stîngace dar spectaculoase care vizează legătura moldo-română, deşi Germania scandalizată de importul de cetăţeni moldoveni, e primul stat european care a introdus în Europa cetăţeni străini, cu stat cu tot. Unificarea germnă a avut, bineînţeles, toate îndreptăţirile istorice şi morale. Nu e clar, atunci, de ce mult mai timida relaţie moldo-română e un pericol vital. Însă, dincolo de acest gen de i-logică istorică, împotrivirea germană e, spre deosebire de coregrafia perversă a franc ezilor, mult mai sinceră şi afişată. Coloratura e distinctă, funcţia e una şi aceaşi. România nu poate livra , deocamdată, statelor mari ale occidentului european decît valoarea de întrebuinţare politică. Altfel spus, România plăteşte, acum, şi va plăti ori de cîte ori va fi nevoie, taxa de admitere în UE, furnizînd teme de agitaţie politică internă: în Franţa pentru coagularea electorală a dreptei, în Germania pentru răcorirea unei societăţi frustrate de solidaritatea oficială pentru „neamul de hoți al grecilor”.

E România un corp încărcat de pericole necunoscute pentru Europa? Dacă da, aşa cum pretind virginal Miniştrii de Interne francez şi german, atunci experienţa internă europeană a scăpat atențeiei celor doi Miniștri. Pînă la demonstraţia practică a bolilor româneşti (precedenta molimă a fost invizibila invazie a hoardelor românești pe piața engleză a muncii), e de notat că Spania e deja penetrată decisiv de reţele mafiote ruseşti şi că Italia e un exportator de crimă organizată cu un palmares splendid în sudul Franţei. Dacă Minștrii de Interne francez și german sînt preocupați de performanța la frontiere și de politica de azil, atunci nu e clar de ce se uită în direcția României. Ar fi indiscutabil mai utilă o privire plecată spre sudul european perforat și copleșit, de șuvoaie de emigranți care pătrund zilnic pe toată linia, din Portugalia pînă în Grecia.

În plus, Uniunea Europeană a dovedit deja în mod convingător c că ştie să integreze pericole majore şi evidente, călcînd cu convingere peste logica economică elementară: Grecia a fost admisă în zona euro cu seninătatea gazdei care cere spărgătorului să îşi odihnească şperaclul şi să poftească în casă. Aceaşi Europă care a făcut pasul fatal în cazul Greciei s-a grăbit apoi să plătească dezastrul livrat prompt de o adminstraţie greacă de stat care a ţintit premeditat fruadarea sistemului financiar european. Aşadar, Europa ştie, cînd vrea, să ignore şi să răscumpere riscuri majore de securitatre.

Însă problema riscurilor e un capitol mult mai larg şi nu întotdeauna extern. Discuţia deschisă de remarcile din scrisoarea Miniştrilor de Interne german şi francez nu e o contribuţie fericită în materie. Dacă axa franco-germană ia în serrios sursele de risc pentru ansambul european, atunci România e un capitol pe cît de vulgar pe atît de periferic. În schimb, mania ideologică a „economiei sociale de piaţă” e un pericol viguros şi central. În ciuda oricărei evidenţe, Uniunea Europeană continuă să hrănească mantra ”economiei sociale de piaţă” şi a ”statului social” ,finanţînd din răsputeri, în vremuri de criză, o structură asistenţială pe care nimeni nu şi-o mai poate permite. Statele estului european fac exerciţii de asceză bugetară, în timp ce comfortul social franco-german nu poate fi deranjat. În orice caz, bilanţul nu e departe. Cînd ”statul social” european va trage după el, în abis, întreaga construcţie contientală, liderii frnacezi şi germani vor putea înţelege mai bine unde era pericolul.

Dacă decizia de amînare a candidaturii româno-bulgare va rămîne în picioare, mesajul va ajunge unde trebuie: mafiile interne care se bat pentru controlul asupra statului român şi bulgar se vor simţi confirmate ca agenţi de influenţă externă. Neîncrederea est-vest se va adînci, pe măsură ce fanteziile retorice despre unitatea europeană vor atinge noi cote de irelevanţă. Ţări ca România şi Bulgaria, ţări pe care UE încearcă să le reeduce dar nu ezită să le lase spre bună folosinţă electorală Franţei şi spre resentiment activ Germaniei, vor fi slăbite. Micul nucleu de progres democratic adus de admiterea în UE va fi mai uşor pus la îndoială. Înlocuită de retorică şi interes politic meschin, gîndirea democratică europeană va reuşi să creeze exact problemele cu care crede că se bate.

20 decembrie 2010

Micul Pontadamus

Ca orice bun om de stînga, Vicotr Ponta nu-și poate dori binele decît nenorocindu-i pe ceilalți. Așadar, poporul, pus la treabă de ultima profeție a lui Ponta, va face, în martie!, schimbarea de putere în România. Ponta va deveni, astfel, Prim Ministru și va scăpa de plictis, de nebăgarea în seamă care îl înconjoară în propiul partid și, mai ales, de ceritudinea ascunsă a propriei intulilități. Victor Ponta încearcă, atins de singurătate, să își organizeze un cadou de Crăciun. Situația acestui lider de partid temporar e tristă și, din păcate pentru purtătoul ei dar nu și pnetru români, ireversibilă.

Imaturitatea face pereche solidară cu Victor Ponta ceva mai mult decît propria-i umbră. Numai un debutant sau un asiprant încurcăreț se poate ilustra cu pronosticuri dramatice în care lumera se dă peste cap pentru a face loc marelui neglijat, în fruntea mesei. Pontadamus gîndește prea aproape de sine însuși.

Efortul a cauzat execesiv făpturii nepregătite a liderului PSD. Una din consecințele aproape spitalicești ale încordării care a muncit, în ultima vreme, infantilismul liderului PSD e contactul ostil cu Andrei Pleșu. Știindu-se inferior politic lui Băsescu, Ponta a încercat să debuteze în zona culturii profesioniste. Asaltul a început nimerit. Ponta a înțeles sau a aflat de la mentorul său Iliescu Ion că Andrei Pleșu e ținta potrivită. Continuarea a fost, așa cum e mereu cazul cu sforțările spre marurizare ale lui Ponta, un dezastru. Singurul lucru pe care Ponta, pretendentul la considerație publică, l-a reținut e clipa trecătoare în care Pleșu și Eelena Udrea au lucrat în aceași instituție. În schimb, poziția statornică de tovarăș de idei cu semianalfabeți ca Vanghelie și deținuți potențiali ca Iliescu e o onoare care pregătește pentru istorie. Ce nu reușește Ponta să înțeleagă singur sau alături de colegul și meditatorul său desemnat Ion Iliescu e că Andrei Pleșu n-a avut nevoie de serviciu și de colegi aprobați pentru a fi luat în seamă, iubit și pomenit de români.

Pleșu e un om profund normal, mereu ironic în fața propriilor ambiții, la capătul unui destin fixat în cultura română. Ponta e o făptură strivită de o sete caricaturală de mărire. Un imatur care s-a apucat recent de scris arătînd că știe să drăcuiască. Un imatur care adaogă cu fiecare prilej la propria imaturitate.

06 decembrie 2010

Statul român: proprietate de stat sau privată?

Acum trei ani, în zilele de 13 și 14 ianuarie 2008, Procurorul Special Anti-Corupție, Jose Grinda a purtat, la Madrid, o discuție francă, brutală și secretă cu înalți funcționari ai guvernului Statelor Unite. Conținutul e acum disponibil, după ce telegrama diplomatică trimisă, cu sinteza discuției, la Washington, a fost extrasă ilegal din arhivele Departamentului de Stat și publicată, la fel de ilegal, de site-ul WikiLeaks.

Procurorul Grinda știe și a văzut multe. Unul din coordonatorii operațiilor desfășurate de autoritățile spaniole împotriva rețelelor crimei organizate rusești, Grinda își cunoaște bine subiectul. Pe tot parcursul conversației sintetizate în telegramă, Grinda dovedește o capacitate remarcabilă de înțelegere a metodelor, obiectivelor și operatorilor mafiei ruse infiltrată în Spania. Grinda e, în mod evident, conștient de pericolul istoric în care consolidarea rețelelor mafiote pune suveranitatea statului ”infectat”. Grinda trece, de la început, la considerații majore:

Grinda stated that he considers Belarus, Chechnya and Russia to be virtual "mafia states" and said that Ukraine is going to be one. For each of those countries, he alleged, one cannot differentiate between the activities of the government and OC (Organised Crime) groups.”

Concluziile lui Grinda trimit la un fenomen reprodus într-o serie mai largă de state pregătite de preluare sau deja preluate de rețele mafiote ruse. Grinda menționează, deasemenea, că:

” ... according to information he has received from intelligence services, witnesses and phone taps, certain political parties in Russia operate "hand in hand" with OC (Organised Crime).”

Procurorul spaniol nu crede că apropierea Crimă Organizată-Sistem Politic e o alianță între parteneri distincți ci o suprapunere perfectă, coordinată de la vîrf. Astfel, Grinda invocă:

the unanswered question regarding the extent to which Russian PM Putin is implicated in the Russian mafia and whether he controls the mafia's actions.”

Răspunsul la care a ajunge Procurorul spaniol e, în parte, rezultatul unui printr-un episod extraordinar. Grinda îl citează pe Alexander Litvinenko, fost ofițer al Serviciilor Secrete rusești, cu care Procurorul spaniol a avut o conversație revelatoare, înainte de suprimarea ofițerului rus, foarte probabil în urma unei operații planificată în Rusia. Schimbul de informații cu Litvinenko și experiența de anchetă acumulată de Grinda au produs următoarea concluzie:

Grinda cited a "thesis" by Alexander Litvinenko, the former Russian intelligence official who worked on OC (Organised Crime) issues before he died in late 2006 in London from poisoning under mysterious circumstances, that the Russian intelligence and security services - Grinda cited the Federal Security Service (FSB), the Foreign Intelligence Service (SVR), and military intelligence (GRU) - control OC (Organised Crime) in Russia. Grinda stated that he believes this thesis is accurate.”

Pînă aici, considerațiile Procurorului spaniol nu surprind. Istorici și jurnaliști cunoscători ai realității interne ruse au ajuns la concluzii similare, în mod repetat. Ce e cu adevărat tulburător și profund în această analiză e problema contagiunii. Cine a scăpat și cine e vulnerabil la molima rusă? Cine urmează pentru că e copt și cine se poate apăra pentru că a rupt la timp legăturile? Grinda trece în rîndul statelor captive e Belarus, Cecenia, Rusia și, inevitabil, Ucraina. Bulgaria nu e departe și poate fi adăogată orînd acestei clase de state disfuncționale. Penetrația rusă și în consecință extensia rețelelor Crimei Organizate au, în cazul Bulgariei, o profunzime mult agravată de vechile apropieri istorice și culturale bulgaro-ruse. Cum s-ar zice, relația bulgaro0rusă e organică. Unde e România, în geografia contagiunii mafiote? Ce șanse și neșanse pîndesc statul român în acest cîmp de presiune istorică?

Întrebările de mai sus par deplasate. În fond, România e stat membru UE și, în ciuda, defecțiunilor numeroase, pare să fi trecut ”dincolo”, în teritoriul protejat al modernității occidentale. Formal, România e mîntuită. Practic, situația istorică a statului român e neadjudecată și se joacă în continuare, pe muche. Orice viitor rămîne posibil: România poate continua defectuos dar indiscutabil în orbita occidentală sau poate fi absorbită de o rețea de putere care așteaptă momentul, fără să-și fi pierdut forța și motivația. România poate deveni, încă, un stat mafiot. Criteriile folosite de Grinda explică întrucîtva această situație. Restul vine din analiza generală a evoluțiilor politice românești.

Pentru procurorul spaniol, statele caputurate de rețele paralele de putere sînt acesle state în care ”diferența între acțiunile statului și acțiunile Crimei Organizate nu mai eixistă”. Într-adevăr, din acest punct de vedere, statele menționate de Grinda - Belarus, Cecenia, Rusia și Ucraina - au dispărut. Existența lor nominală are utilitate doar în măsura în care oferă rețelelor paralele un spațiu de lucru nelimitat și protejat. Puterea executivă dă operatorilor ilegali direcția iar justiția și parlamentarismul le asigură imunitatea:

Grinda claimed that the GOR (Governement of Russia) takes the relationship with OC (Organised Crime) lea

ders even further by granting them the privileges of politics, in order to grant them immunity from racketeering charges.”

România nu e în această situație dar e perfect compatibilă cu ea. Premizele substituirii statului n-au fost fructificate dar rămîn active și operația poate fi, oricînd, dusă pînă la capăt. Cu o condiție: cucerirea poziției de comandă în stat. Piesa lipsă e Președinția. Abia privite din acest unghi, istoria post-comunistă a Romnâiei și, cu atît mai mult, ultimii ei 5-6 ani de dezordine generală, fac sens.

Istoria acestei perioade începe cu o ”revoluție” pe cît de sîngeroasă, pe atît de cuminte. Docilitatea lui decembrie ’89 a fost rezultatul unei serii bogate de factori ultranegativi într-un cadru oricum negativ: comunsimul românesc s-a deplasat în timp, sub paravanul ”independenței” de Moscova spre o strucutră național-dictatorială care a strivit orice formă de autonomie în societate, a eliminat orice formă de gîndire politică în partid și a întărit un grup conducător declasat. La capătul acestei lungi degradări istorice, România a trecut printr-o revoluție care a conservat o involuție. Singurul grup care a făcut pasul înainte a fost grupul de putere economico-politic al comuniștilor. Un grup abil dar egal cu zero din punct de vedere intelectual și complet nepregătit pentru modernizarea statului și democratizarea societății. Dimpotrivă, același grup era perfect potrivit petru prelungirea și perfecționarea datelor vechi. În consecință, proiectul pus în mișcare de această forță a fost tocmai un stat controlat, ca și înainte, de monopol economic și de relații interne de ”familie”. Totul în decor capitalist și cu beneficiul unei justiții ”independente” care judecă întotdeauna favorabil cauzele care implică noua structură de putere. Acest mecanism a evoluat relativ stabil și a fost la un pas de desăvîrșire după 2000, în anii cunsocuți ca anii ”partidului stat”. Etapa de guvernare PSD/Năstase a avut, într-adevăr, coerență și stabilitate dar numai în acești termeni.

Pînă și apropierea de Uniunea Europeană a semnalat, practic, încrederea unui sistem consolidat care a înțeles că poate face pasul spre recunoașterea și beneficiile europene, fără să sufere modificări interne importante. În 2005, acest traect a fost blocat.

Apariția lui Traian Băsescu a oprit cursul istoric declanșat în decembrie 1989. Băsescu a fost ales Președinte și a refuzat rețelelor politico-economice aliate supremația în stat. Pactul în vigoare îaninte de alegerile din 2004 nu a fost prelungit. Rețelele paralele, așa numiții ”oligarhi” și aliații lor politici, majoritari în termenii capitalului economic și mediatic, au propus și sperat într-o tranziție lină spre un nou ”contract” cu puterea de stat. Băsescu a refuzat și a trecut programatic la dezvoltarea a două direcții contrare: readucerea societății în scenă și modenrnizarea instituțiilor de stat. Ciocnirea intreselor național și oligarhic, s-a transformat imediat în război politic și a generat ultimii 5 ani de vacarm și instabilitate. Adevărat, acest interval confuz a costat mult. Procesele de dezvoltare au fost întîrziate sau blocate, justiția s-a mobilizat în apărarea binefăcătorilor din rețelele paralele și împotriva drepturilor cetățenești

iar soarta mediilor de informare a fost pe mult timp decisă de farsă, corupție și propagandă, la comanda proprietarilor ”moguli”.

Acest din urmă element e mult mai important decît s-ar putea crede. După ani de intoxicare feroce, românii au, poate, o percepție slăbită a instituțeiei presei și a utilității ei publice. Ce ar trebui să fie presa, ce a pierdut România și ce a primit în loc devine mai clar, odată cu remarcile Procurorului spaniol Grinda asupra fucnției publice a presei, într-o societate amenințată de asaltul rețelelor paralele:

Grinda also addressed the challenges of combating OC (Organised Crime) when it enjoys political, economic, social and - especially - legal protection.(…) The media can create an environment in which politicians would be reluctant to be friends with and do favors for mafia leaders, whom Grinda argued need to be seen as shady figures to be feared.”

Această funcție a anihliată, în concertul media românesc. Mediile de informare, în primul rînd televiziunea, au fost redefinite de cercurile oligarhice care au creat, în numele libertății de exprimare și a informării, canale ”private” și au trecut la campanii de dezinformare în masă. În modul cel mai nefericit, mass media românească face servicii inverse în raport cu funcția clasică a presei într-o democrație: în loc să avertizeze, centrele de bombardament media înființate și finanțate de ”moguli” recomandă și susțin agenda acelor ”shady figures” de care societatea are toate motivele să se teamă. Operația are deja vechime și a atins o intensitate vicioasă. Supus unui regim de îndoctrinare continuă, pubilcul românesc e derutat, sătul sau revoltat. Consecința e refuzul general al politicii și atenuarea discernămîntului - o situație cumulată din care cercurile oligarhice nu au decît de cîștigat. Criza economică persistentă a agravat iritarea generală. Reperele sînt confuze, corupția socială, la nivel micro și mediu, e vie, erorile de administrație sînt, oricînd, prezente, emigrația a devenit o supapă universală, uzura figurilor politice e enormă iar linia prezidențială e , la rîndul ei, fisurată de presiuni necontenite. În această situație, e din ce în ce mai greu de vorbit de o societate românească prorpiu-zisă și cu atît mai puțin de o societate capabilă să se apere și să apere statul de infiltrare mafiotă.

În rezumat, destinul statului român e, mai departe, în joc. Absorbția mafiotă a fost blocată de Președintele Băsescu dar poate fi reluată, cu șanse mari, după încheierea ultimului mandat Băsescu. Erorile mai mult sau mai puțin grave ale administrației PD-L sînt reale și contează. Însă alterantiva la înlocuirea proiectului Băsescu e statul mafiot, pe tiparul rus. În cuvintele Procurorului Grinda care vorbește la capătul a ”10-12 years’ worth of investigation on Organised Crime”:

…whereas terrorists aim to substitute the essence of the state itself, OC (Organised Crime) seeks to be a complement to state structures ”.

E exact situația de care România trebuie să se teamă. Suspecții n-au dispărut și rămîn la fel de puternici. Între statul suveran și statul cucerit de rețelele paralele se mai află doar Preșeedintele Băsescu. Istoria României poate fi rescrisă în cîteva luni de așa zise prefaceri democratice, în numele ”schimbării”. Pericolul e intact.

04 decembrie 2010

Cunoașterea e putere. Împotriva libertății?

Ce înseamnă scandalul dezvăluirilor WikiLeaks? Mult mai mult și mult altceva decît sîntem înclinați să credem acum, sub impactul dramelor și al picanteriilor prezente în documentele secrete publicate de WikiLeaks. Cele (deocamdată) 300000 de telegrame diplomatice extrase din sistemul de comunicații al Departamentului de Stat American și pasate, apoi, megadelatorilor de profesie de la WikiLeaks au produs un șoc fără egal: după publicarea telegramelor știm sau credem că știm tot despre relațiile de putere, despre logica secretă și despre adevărul vinovat care colcăie în spatele fațadei onorabile a diplomației internaționale. Adăogați profilul radical-bizar-șic al lui Julian Assange, liderul oranizației, și veți face pasul spre cea mai pripită concluzie: dezvăluirule WikiLeaks sînt o palmă răsunătoare pe fața (nevăzută) a establishmentului, o enormă breșă luminoasă a libertății în lumea obscură a puterii politice de deasupra noastră. Tentația e totală. Imediat ce grozăviile ascunse ale "stăpînilor lumii" devin fapt confirmat, opinia publică poate conchide că a surpins în flagrant mașinăria secretă care scrie istoria lumii. Dezvăluirile WikiLeaks par, în esență, o formidabilă victorie anti-conspirativă. Mai mult, o clarificare care dejoacă o conspirație spre a o întări. Căci erupția dezvăluirilor WikiLeaks își conduce publicul spre sentința resemnată după care lumea popoarelor și oamenilor de rînd e, pînă la urmă, jucată de forțe obscure și omnipotente.

Aici, în filozofia frustrată a cetățeanului manipulat de sindicatul ocult al puterilor supreme, stau pericolul și neînțelegerea fenomenului WikiLeaks. Cascada documentelor prezentate de WikiLeaks spune, în sfîrșit, tot ce era de spus despre ipocrizia criminală a lumii în care trăim. Oare?

Într-adevăr, dezvăluirile sînt încărcate de detalii savuroase sau patologice și de informație grea. Aflăm, de pildă, că :

- Gaddafi e dependent de serviciile unei voluptoase asistente ucrainine

- membri ai Casei Regale Saudite îi presează cu disperare pe americani să atace Iranul pînă nu e prea tîrziu

- România face figură de ”stat sălbatic” printre politicienii occidentali familiari cu practicile oligarhice ale locului (dar și cu ”privirea de ucigaș” a marelui maestru Vladimir Putin)

- Berlusconi e regele party-urilor nocturne, animate de tînăra elită feminină locală și internațională

- Rusia lui Putin e un stat mafiot bine consolidat

- Voronin pune la bătaie milioane de dolari mită pentru a căptuși Molodova cu o majoritate comunistă

- politica internă și (energetică-)externă a Rusiei sînt un alt mod de a dezvolta interesele rețelei de extorcare și control patronată de Putin

- statul comunist chinez e din ce în ce mai exasperat de dogmatismul nuclear al comuniștilor nord coreeni.

Da, toate aceste "noutăți" sînt fascinante și excitante. Dar sîntem siguri că avem în față noutăți fundamentale? Lăsînd la o parte, numele de persoane, replicile și alte chestiuni de detaliu, toate aceste "revelații" ne erau demult cunoscute. Există o singură posibilă excepție: repoziționarea chineză în chestiunea coreeană. Deși, ideea după care China e pregătită să accepte o Coree reunificată, cu condiția garanțiilor de bună vecinătate americane, ar putea fi mai degrabă o speculație sud-coreeană entuziastă, după discuții cu diplomați chinezi. În rest, însă, telegramele diplomatice publicate de WikiLeaks nu spun nimic nou. Dimpotrivă, documentele confirmă supoziții mai vechi sau foarte vechi. Orice analist, ziarist sau amator curios era, sau se putea pune, la curent, de mult timp, cu aceste stări de fapt. Procesele erau evidente și incontestabile. Știam că saudiții (sunni) nu pot accepta un Iran nuclear (shia), așa cum știam că Gaddafi nu e un lider de frugalitate scandinavă, că mita e un argument de bază al regimurilor corupte, că administrația comunistă moldovenească a fost și va fi oricînd un regim corupt sau că democrația rusă are profunzimea unui afiș.

Dacă operațiunea WikiLeaks a mizat pe anxietatea publică generată de comunicări diplomatice agresive, iraționale sau diogmatice, atunci eșecul e desăvîrșit. Documentele nu trădează dezordini sau dezechilibre, ci pun în evidență maturitatea profesională a corpului diplomatic american. Telegramele diplomatice aruncate în domeniul public de WikiLeaks n-au fost pregătite pentru o audiență generală și, în aceste condiții, seriozitatea, anvergura intelectuală și calitatea lor stilistică sînt cu atît mai remarcabile. Telegramele lasă în urmă două certitudini: calitatatea excepțională a analizelor și dedicația democratică, tipică pentru o administrație care nu mimează liberalismul ci lucrează, în permanență, cu etaloane juridice și legale clare. Primul caz e ilustrat de o lungă și documentată expunere asupra complexului politico-militar care a grăbit declașnarea războaielor ruso-cecene. Al doilea e ilustrat în detaliu de convorbirile confidențiale ale Consilierului Juridic al Secretarului de Stat American cu funcționari superiori ai Uniunii Europene. În sfîrșit, cine caută stil și talent are la dispoziție o schiță vivace a mișmașului existențial care amestecă, la o nuntă în Daghestan, tradițiile orientale, parvenitismul bubuitor și kitsch-ul mafiot.

În orice caz, niciuna din dezvăluirile WikiLeaks nu ne spune altceva decît ce era deja știut, logic sau de bănuit. În fond, lumea nu s-a schimbat. Reflexele umane, jocurile de putere, mecanismele politice și relațiile între state sînt așa cum au mai fost, iar ideea după care aceste lucruri sînt inaccesibile cunoașterii din afară și pot fi revelate numai prin efracții informaționale e o legendă indolentă.

Adevărat, istoria politică nu poate fi cunoscută instantaneu și în detaliu, dar asta nu înseamnă că orbecăim, dezorientați de conspirații, sau că nu putem înțelege cum interacționează statele, valorile, ideile și oamenii politici. Presupunerea după care adevărul acestor relații e ascuns și inaccesibil e, de fapt, o scuză. Numai așa devine istoria o problemă simplă și numai așa se poate cineva scuti de cunoaștere și gîndire. Istoria ca sumă a conspirațiilor e cum nu se poate mai avantajoasă: totul e imediat explicabil și, în orice caz, e vina celorlalți, ”a lor” (capitaliști, masoni, evrei, bancheri, industriași, ucigași, trădători și alți prestatori de servicii hotărîtoare).

Problema acestui fel de a înțelege lumea e că nu duce nicăieri. Astfel, dezvăluirile WikiLeaks se întemeiază pe certitudinea că dezvăluie și descriu osia nevăzută a lumii, dar nu e clar care dintre lumi. Căci aceleași tip de revelații ar fi fost posibile și în secolul III după Cristos și în secolul III înainte de Cristos, și în secolul XVI, la curtea Principelui lui Machiavelli, și la Stambul, în intrigile de palat ale sultanilor. Mai departe, același tip de dezvăluiri ar descoperi secretele (altfel bănuite) ale unor instituții vii și contemporane ca FIFA și CIO sau, cu acordul dumneavoastră, complicațiile de familie ale oricărui om de rînd. Toată lumea știe sau presupune că FIFA și CIO sînt mașini de afaceri corupte care distribuie competiții mondiale contra influență și cash. La fel cum vecinii dumneavoastră ”au mirosit” că nu vă înțelegeți bine cu soția, că aveți legături extramaritale sau că băiatul cel mare n-ar vrea să se facă inginer, așa cum v-ar plăcea dumneavoastră. Deosebirea e că toate aceste fapte trec, odată dovedite și publicate, de la pasiv la activ. Ele încep să conteze altfel și mai mult pentru că devin oficiale. Însă asta nu înseamnă că ele se nasc sau apar abia odată cu oficializarea.

Iranul nu era o problemă mai mică înainte de publicarea telegramelor pe site-ul WikiLeaks. După publicare, Iranul rămîne același, cu problemă cu tot. Doar diplomația din jurul Iranului nu mai poate rămîne aceeași. Observatorii, diplomații, spionii, analiștii și funcționarii care foloseau cu toată încrederea canalele de comunicare confidențiale o vor face cu mult mai multă reținere, de acum încolo. Instituții ca Departamentul de Stat American sau ambasadele vor reacționa defensiv. După dezvăluirile masive de pe WikiLeaks, instituțiile diplomatice vor intra în contracție și se vor dogmatiza. Curajul și lejeritatea pe care le presupun o telegramă cuprinzătoare se vor retrage. Instituțiile se vor re-birocratiza. Partenerii de dialog ai diplomaților americani vor învăța să fie discreți sau vor amuți cu totul. Jocul diplomatic din care se naște, totuși, starea de echilibru global, pe care WikiLeaks susține că o dorește, va deveni, brusc, problematic. WikiLeaks a făcut o demonstrație gravă și aici se află însemnătatea istorică a scandalului în desfășurare: mobilitatea informației a atins un nivel de putere care depășește și pune în dificultate întreg sistemul de relații politice și umane al vremurilor pe care le trăim.

Acum nu mai mult de 20 de ani, o dislocare de informație atît de rapidă și de vastă ar fi fost imposibilă. Fizic vorbind, scandalul WikiLeaks nu ar fi fost posibil în 1990 sau 1980, așa cum n-ar fi fost posibil acum 300 de ani. Nimeni nu putea extrage și muta instantaneu, în domeniu public, mii de kilograme de dosare secrete sau nesecrete. Marea majoritate a dezvăluirilor clasice s-a limitat, pînă acum, la "scrisoarea" sau la "dosarul" compromițător. Acum, o singură persoană mînată de resentiment ideologic sau de dorul de glorie poate extrage și pune, în cîteva minute, pe un memory stick, pe un disc sau pe un laptop, conținutul a sute de mii de dosare. Odată găsită o gazdă cu convingerile anti-americane ale lui Julian Assange, urmează transferul. După alte cîteva minute, datele intră în circuit universal și devin, astfel, accesibile, pe net, tuturor și oricui.

Consecințele sînt extraordinare. Prima dintre ele sugerează că ordinea politică democratică nu mai poate face față radicalismului transferat în tehnologie. Cu alte cuvinte, transparența riscă să distrugă sistemul. Puterea tehnologică uriașă a informației presează spre transparența absolută, iar aceasta se întoarce împotriva cerințelor de bază ale ordinii. Niciun sistem politic nu poate supraviețui într-o lume care poate afla oricînd tot ce se întîmplă și discută în sistem, așa cum nici o familie nu se poate păstra, dacă e silită să trăiască permanent în văzul lumii. Cunoașterea e vitală. La fel și limitele cunoașterii. Din acest punct de vedere, orgia informatică a vremurilor noastre e, deocamdată, o valoare derutantă și prost administrată. Ea conduce rapid spre voyeurism, după modelul recent acreditat de ”reality shows” și alte producții tv în care spectatorul nu află nimic, deși e tot timpul însoțit de convingerea că are acces total și direct la "adevăr".

A doua consecință e cultul contraproductiv al observației. Toată lumea monitorizează și toată lumea e monitorizată. Pînă de curînd, opinia curentă semnala pericolul intruziunii mijloacelor oficiale de observație în viața privată. Big Brother, simbolul vieții civile supravegheate informatic de autorități, era temerea numărul 1 a societății civile. WikiLeaks dovedește că operația e reciprocă. Și autoritățile pot fi controlate atacate informativ de indivizi. Nici autoritățile nu se pot apăra de penetrația informațională. Așadar, varianta completă a teoriei privitoare la riscurile controlului informatic spune că nimeni nu mai e apărat de nimeni și că nimic nu mai poate fi privat sau limitat.

Sîntem, astfel, în pragul anarhiei. O anarhie autoindusă, dar nu mai puțin amenințătoare. Dealtfel, atît cît e de înțeles, filozofia WikiLeaks e o variantă a anarhismului. Assange și colaboratorii lui sînt copiii unei epoci de libertate extremă care a transformat orice limită în inamic și visează la o utopie impracticabilă în care totul se întîmplă la vedere. E multă seninătate ingenuă în acest tip de viziune, dar și o ignoranță uriașă. Soicetățile umane își pot închipui, prin naivi fanatici ca Assange, că forțează paradisul nealterat al armoniei și comunicării desăvîrșite. Însă, acest drum a dus și va duce mereu spre dezastru. Utopismul slăbește, în cele din urmă, numai și numai libertatea. Și întărește argumentele inamicilor libertății. Vechea cugetare stă în picoare: cunoașterea e putere. Împotriva libertății?

28 noiembrie 2010

Ziarist-tiran-comentator

Un editorial uluitor și neliniștitor, în Gândul. Uluitor și neliniștitor, cum numai libertatea gata să își vină de hac poate fi. Cristian Tudor Popescu scrie cu o pensulă țeapănă și murdară despre Președintele-jucător, șarlatan-comentator. Teza: Președintele Băsescu e un politician laș, incapabil să își recunoască erorile, și un caracter meschin, gata să îi găsească pe români vinovați de propriile lui eșecuri. De unde știe Cristian Tudor Popescu toate atîtea lucruri grave? În principal, dintr-un discurs rostit de Președintele Băsescu, săptămîna trecută, la Bursa de Mărfuri.

Cristian Tudor Popescu anunță abrupt că:

”(…) Băsescu, înşală încă o dată populaţia. Este singurul şarlatan politic pe care îl cunosc capabil să şi comenteze în timp ce operează”

Ce a spus Președintele Băsescu:

Sigur, românii sunt păcăliţi zilnic, sunt minţiţi. O să vedeţi fete rujate, cu ochii cât cepele „se reduc salariile, să le aducem banii”, bănişorii lor. Bănişorii acestor oameni sunt bani pe care nu îi producem; îi împrumutăm pentru a-i plăti.

Ideea după care Președintele Băsescu e nenorocirea circulară a neamului românesc nu e nici atît de spontană, nici atît de justițiară pe cît lasă să se înțeleagă acizii categorici din rîndurile lui Cristian Tudor Popescu. Dimpotrivă, teza reprodusă de C.T. Popescu e un clișeu compus și reciclat de fabrica de adevăruri Realitatea TV-Antena 3, după care Băsescu poartă răspunderea directă pentru o o sumă infinită de fapte, fenomene și situații: criza economică, productivitatea muncii, existența propriului frate, victoriile continue în alegeri, propria existență, țîfna regală a lui Sarkozy, gafele lui Geoană, imaturitatea lui Ponta, dezastrul bugetar al unei țări care naște bugetari, tirajul Gândului, calitatea opoziției, formarea Căii Lactee și alte asemenea mărunțișuri. Corul pe care îl întregește Cristian Tudor Popescu, atunci cînd dezinfectează națiunea la Realitatea TV sau cînd scrie pentru Gândul, poate fi acuzat de orice, numai de lipsă de coordonare și solidaritate nu. Așa se obișnuiește între părtașii la revelații și între complicii la gazetăria de atitudine. Pasajul în care Președintele Băsescu spune:

O să vedeţi fete rujate, cu ochii cât cepele „se reduc salariile, să le aducem banii”, bănişorii lor

e o referință clară la corul pe care și Cristian Tudor Popescu îl frecventează seral, în calitate de invitat special al onor instituției media condusă de Sorin Ovidiu Vântu, din umbră dar cinstit, așa e cum o dovedesc pe larg recentele stenograme. Normal pentru un justițiar, Cristian Tudor Popescu sare în apărarea ”fetelor”, dar lasă să se înțeleagă, în treacăt, că apără, cu același prilej, și populația, o expresie numerică a gloatei, prin care autorul înțelege, de bună seamă, poporul.

Însă, analiza-denunț continuă. Cristian Tudor Popescu întreabă:

În alegerile de anul trecut pe vremea asta, l-a auzit cineva spunând pe dl. Băsescu că pentru a-ţi lua salariul şi pensia e nevoie de muncă? ”.

Chiar așa! A comunicat, la timp, Președintele Băsescu acest adevăr șocant și neatestat în analele istoriei economiei? Dacă nu, Cristian Tudor Popescu ar trebui să treacă neîntîrziat la gazetăria caritabilă și să explice ”populației” această noutate absolută: salariu și pensie contra muncă!

Băsescu zugrăvit de editorialul lui Cristian Tudor Popescu e un personaj omnipotent și căzut. Un iluzionist ieftin care își mînă poporul la ruină, fără să scoată un cuvînt adevărat. Dacă e așa, atunci și aceste cuvinte sînt, după Cristian Tudor Popescu, tot o minciună, în discursul mincinos de la Bursă:

Singurul lucru la care i-a dus capul a fost să dubleze salariile, să dubleze pensiile, să inventeze 222 de categorii de ajutoare sociale. Atât i-a dus capul pe politicienii români în timpul de creştere explozivă.”.

La fel și următorul pasaj:

Avem funcţionari care au sabotat de ani de zile implementarea sistemelor informatice pentru că ei cred că numai cu hârtia şi creionul pus după ureche şi cu o faţă acră pot sta, şi ei trebuie să stea, la contactul cu cetăţeanul. Informatizarea şi deschiderea informatizării către public, către firme, accesul la informaţie al cetăţeanului şi al firmelor este fundamental în modernizarea statului.

Ce spune, totuși, Cristian Tudor Popescu despre un alt pasaj care n-a prins editorialul demascator din Gândul? E scurt și nu cere prea mult consum mental. Iată-l:

” (…) dacă stăm tot timpul ancoraţi de interesul de astăzi şi nu vom avea curaj să trecem acest prag specific omului politic, laşitatea de a înfrunta realitatea, dacă nu trecem acest prag condamnăm România ”.

Problema de bază a acestui pasaj plin de probleme e că include adevărul fundamental și insuportabil al lumii în care trăim, blestemînd neputința, nemișcarea și neseriozitatea românilor. Redus la o formulă minimă: realitatea nu există, exist doar eu și acum, ceilalți și ziua de mîine pot face ca mine sau pot crăpa, din partea mea. Semnat: românul cu funcție și fără funcție sau invers. Această infirmitate frenetică și ucigașă mănîncă de sus pînă jos lumea românească. Numai că sus, acolo unde conștiința, politica și opinia ar trebui să țină piept curentului, lașitatea și indiferența domnesc. Și printre parlamentarii opoziției care aleargă după acordul cu FMI, pentru a-l distruge și a cîștiga astfel ruinele peste care vor domni. Și printre năucii, tembelii și ignoranții care umplu structurile statului de sus pînă jos și de la primul la ultimul județ al țării. Și printre oamenii cu cap care se vînd în fiecare seară la televizor, pentru a-și liniști familiile (ne facem casă!), în timp ce tîmpesc sau nenorocesc toate familiile care n-au o rudă în clanul tv Vântu sau Voiculescu.

Interesant fenomen și nemaipomenit de curioasă țară, nu? Și ce subiect de presă! Cristian Tudor Popescu ar avea despre ce să scrie, pînă uită adresa televiziunilor la care mai are timp să se ducă. Însă subiectul nu pare să-l intereseze. E prea multă răspundere în el. E prea multă istorie și psihologie națională în el. Și riscă să nu dea bine la public. Mai mult, ce-ar spune dnii Vântu, Voiculescu & co dacă independentul C.T. Popescu s-ar răscula împotriva orînduirii? Care orînduire? Numai un ziarist care se leagă la ochi și își cască buzunarele nu vede că România e jucată de o alianță care strînge în același pumn PSD, PNL, justiția judecătorilor bine salariați și media jurnaliștilor de trust și mai bine salariați. Președinte cum e el, Băsescu e, în cel mai bun caz, aliat cu electoratul, inclusiv cu nemulțumirea și răbdarea lui limitată. Guvernul lui Băsescu e tăvălit de criză și de propriile defecte prin toate colburile și dat cu capul de toate televiziunile. Intelectualii lui Băsescu, în număr de vreo zece, au obosit, au recalculat sau nu mai deschid gura de teama intelectualilor lui Vîntu și Voiculescu pe care numai Cristian Tudor Popescu nu îi remarcă și ia la rost pentru aservire, atunci cînd stă alături de ei în studiourile tv. Asta e atotputernicia lui Băsescu și așa arată dictatura tartorului de la Cotroceni: o înjurătură cu pauze de schimbat birjarii pe ecran!

Însă nu e mai puțin adevărat că Băsescu a spus nu și încă n-a încheiat. Asta se poate numi norocul tîrziu al României. Cărțile de istorie care îi vor rezerva un loc și lui Cristian Tudor Popescu vor rezerva un loc mult mai vizibil lui Băsescu. Asta e oare problema lui Cristian Tudor Popescu? Programarea în posteritate? În orice caz, dacă vrea un Președinte care nu mai lucrează pe contre, nu mai comentează spectacolul autodistrugerii naționale și e solidar cu politicienii, media și justiția, Cristian Tudor Popescu trebuie să se roage pentru o victorie PSD-Ponta-PNL-Antonescu în alegeri sau altcumva, prin ce mijloace s-or găsi în șanțuri, comisii și discursuri. Atunci va vedea Cristian Tudor Popescu ce înseamnă un sistem consolidat, unitar și în acord cu el însuși. Va fi liniștea adusă cu minerii în 1990, plus capitalism cu contracte bune de la Moscova, plus un loc în panteon pentru Cristian Tudor Popescu.

Libertatea presei eliberează gîndirea. Dar numai acolo unde gîndirea a învins și convins, deja, narcisismul. Altfel, pe negîndite, libertatea presei se transformă într-o eliberare de instincte pe care numai întîmplarea o așază în redacții, în loc să o închidă în aziluri. Tribuni dopați de propria menire, procurori de prima pagină, executori siliți ai moralei publice, răzbunători frustrați de moliciunea nației scriu fără oprire, în căutarea următoarei prize de glorie publică și a următoarei reprize de brutalitate. Spectacolul are măreție egolatră indiscutabilă, dar se scufundă în mizeria imposturii, îndată ce se crede argument educator de opinie publică.

Încă de la răul început al presei noastre post-comuniste, Cristian Tudor Popescu s-a autoproclamat Ministrul Justiției Populare Scrise, Vorbite și Scrîșnite. Nervii corecționali ai lui Cristian Tudor Popescu au făcut carieră. La început, în poala maternă a complexului FSN-IMGB-Miron C. Editorialele detunate de Cristian Tudor Popescu în Adevărul au rupt-o cu gîndirea, într-un moment în care a gîndi era un act straniu, nepatriotic și reeducabil cu bîta și lanțul mineresc. Un citat minor, din fluxul editorial al lunii ’90:

"Că pe 13 iunie a avut loc în Bucuresti o tentativă de lovitura de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decată decît în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Theodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliție poate rememora mirosul sălbăticiei și fricii care pluteau în aer. E lesne de înțeles că imaginile din seara aceea, transmise de TVR, și mai ales lipsa oricăror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panică, în intreaga țară. Ceea ce s-a întîmplat a doua zi în București, începînd cu primele ore ale dimineții, a fost o reacție tot atît de inevitabilă; spirala violenței, odată inițiată, urcă întruna. Aceasta reacție s-ar fi produs și în lipsa apelului prezidențial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură Președintele și Guvernul. În aceste condiții, comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic."

Așa arăta curajul celui ce avea să proiecteze, fără încetare, în cei 20 de ani ce au urmat, imaginea unui caracter aspru și drept, de condeier neclintit, la intersecția între Gorki și Hemingway. După proba jenantă din mai-iunie ’90, caracterul editorialistului n-a mai fost testat de încercări la fel de dramatice. Nici nu era nevoie. Editorialistul-magistrat le-a fabricat singur. Apocalipsul cotidian, minciuna, ticăloșia și ticăloșii au devenit specialitatea și boala profesională a autorului. Evident, România deține zăcăminte inepuizabile în materie. Acolo unde fiecare palmă de pămînt e însoțită de o palmă pe fața bunei creșteri și a vieții curate, ziaristul trebuie să scrie. Cum s-ar zice, dacă țara o cere, ziaristul trebuie s-o facă. Ziaristul trebuie să fie impopular în propria lui țară, dacă propria lui țară e urîtă și strîmbă. Dar Cristian Tudor Popescu nu vrea să fie impopular. Vrea să fie vizibil. Nu atît el, cît el și furia lui. Critica lui Cristian Tudor Popescu a fost demult înlocuită de obligația urii. Iar ura și căutătura de karatist itinerant ale lui Cristian Tudor Popescu vin dintr-o confuzie nerezolvată: putere sau putere?

Ziaristul care spintecă din priviri, editoriale și interviuri caută recunoașterea, înainte de a atinge înțelegerea. Iar cea mai simplă formă de acces la recunoaștere e intimidarea. Lovește și, mai ales, lovește primul. Lovește necontenit în dușmanii de care faci rost cu înfrigurare și lumea te va citi sau asculta fără să se dumirească dar luîndu-ți seama cu teamă. Tirania opiniei naște ziariști răi și cititori tăcuți.