21 decembrie 2009

5 minute fără sens


5 minute. Nu e rău dar mă aşteptam, totuşi, la o performanţă superioară. Realitatea TV a avut nevoie de 5 minute – de toate primele 5 minute de după anunţarea componenţei noului guvern Boc - pentru a comunica naţiunii că guvernul e un eşec scandalos. Realitatea e că Realitatea nu mai e ce a fost. Unde e cartonul - manifest pe care Realitatea Tv obişnuia să îl afişeze pe ecran, pentru a scuti publicul de dezbateri şi minute peirdute cu explicaţii? O inscripţie în genul „ Boc are guvern ioc!”, „Boc! Realitatea nu te vrea deloc!” sau chiar „ Noi vrem respect, nu un guvern infect!” ar fi fost o soluţie mult mai rapidă şi ar fi permis un nou record televizat de demolare.

În schimb, sînt cu adevărat mirat de reacţiile unor ziarişti serioşi şi ale unor semnatari caare au avut intervenţii extraordinare, pe forumuri, în ultimele săptămîni de campanie dar se declară acum dezamăgiţi de Băsescu şi de componeneţa guvernului Boc.

Prima observaţie utilă în asemnea situaţii spune că entuziasmul de campanie e una iar politica e alta. Observaţia trebuie bine înţeleasă. Ea nu legiferează cinismul ci sugerează că lucrurile bune nu pot fi duse la capăt în teritoriul mirific al fanteziilor etico-morale ci numai şi numai sub garda precaută a compromisului. Mai clar: nu ne putem lua visele drept realitate şi nu putem face realitate politică fără politică.

Acuzele imediate atîrnate de pluta guvernului Boc vin mult înainte ca guvernul Boc să fi arătat ce poate şi, mai mult, ilustrează o suită interminabilă de prejudecăţi mascate în prinicpii înoitoare. Totul începe cu formula stupidă Guvernul Boc IV. Aritmetica acestei numărători se căzneşte să sugereze că avem în faţă un Prim Ministru interminabil, ba chiar un Prim Ministru dictator care cumulează guverne succesive. Cei ce vor continua să periodizeze mandatul Boc sprijinindu-se pe această aritmetică inpetă vor avea o surpriză la sdfărşit de calcul: guvernul Boc XVI.

Prima acuzaţie îndreptată împotriva echipei propuse de Emil Boc vizează grupul miniştrilor „vechi” sau „prea vechi” pentru o agendă reformistă: Blaga, Berceanu, Videanu. Care e problema? Sînt cei trei incompetenţi? N-am auzit nici un argument de acest gen. Cei trei sînt incriminaţi pe motiv că au mai fost miniştri. Ei şi? De cînd e această situaţie descalificantă? Purtătorii acestei idei susţin indirect că succesul unui guvern depinde de frenezia cu care propune oameni noi şi, mai ales, adolescenţi recoltaţi din cenacluri sau loturi de concurenţi la olimpiade internaţionale (de matematică). Berceanu, Videanu şi Blaga sînt centrul politic al PD-L. Un guvern nu e rezultatul unui concurs de graţie şi frumuseţe. În lipsa forţei politice, un guvern rămîne viitorul eşec al iluziilor trecute. În consecinţă: Videanu, Blaga şi Berceanu sînt rodul unei mutări politice realiste. Poezia mai poate aştepta.

Al doilea reproş grăbit priveşte lipsa „noutăţilor” şi a „aerului proaspăt”. Sigur? Theodor Baconsky, Daniel Funeriu, Mihai Şeitan, Mihail Dumitru nu sînt oameni de aparat şi nu au reputaţia unor veterani. Toţi sînt atuuri profesionale indiscutabile, într-un guvern care n-a ocolit această latură ci i-a dat ponderea posibilă într-o echipă care trebuie să reziste nu numai profesional dar şi politic.

Prezenţa lui Gabriel Oprea are, la rîndul ei, o explicaţie. Nu, nu e vorba de triumf. E un gest politic raţional şi atît. Guvernul Boc a devenit fapt doar cu sprijinul grupului parlamentarilor independenţi. Prezenţa lui Oprea e preţul politic al spijinului necesar pentru naşterea guvernului. E vorba de un act politic uzual în toate sistemele politice democratice dar miră numai la noi. Semnele de întrebare îi vor munci în primul rînd pe cei ce continuă să refuze logica politică reală.

Cine persistă în critica automată a echipei Boc va fi mult luminat de un exerciţiu simplu: imaginaţi-vă guvernul emanat de o preşedinţie Geoană. Vanghelie vă spune ceva? Dar Vanghelie la Interne? Sau sîntem datori să presupunem că un guvern girat de Geoană ar fi produs o cascadă de specialişti puri, reformatori nepătaţi şi creiere neobosite de politică?

E păcat şi e şi un pic dezamăgitor că motorul critic a pornit cu un rateu masiv. Guvernul Boc are o componenţă mult superioară formulei pe care o îngăduiau condiţiile în care s-a născut. Aici apare, regal, miopia care ţine loc de observaţie în cazul primului atac asupra guvernului Boc. Ce scapă acestei prime rafale de critici e tocmai dezertarea liberală. A treia dezertatre a unui partid pretins de dreapta care a primit şi refuzat de trei ori consecutiv oferta de a face operă de guvernare în Româmia. Ce ar trebui, deci, remarcat e dificultatea şi restrîngerea de teritoriu şi selecţie dictată, din nou, de PNL - un partid redus de regizorii lui la rolul degradant de concubin al clanului Iliescu. Cine are mîncărimi critice ar fi trebuit să remarce, de la bun început, dezertarea acestui grup care continuă să se pretindă rezerva de modenitate şi profesionism a României.

Evident, nici unul din criticii spontani ai guvernului Boc nu a reuşit să propună o echipă alternativă credibilă. Dacă Blaga nu e bun, atunci cine e mai bun? Dacă Baconsky e vinovat de prezenţa printre consilierii lui Băsescu şi trebuie redus la un episod personal, cine e mai bun? E adevărat sau nu că Baconsky a mediat cu perfectă supleţe diplomatică prima vizită a unui Papă în România? Ce argumente în plus are contracandidatul lui invizibil?

Campania pentru prezidenţialele pierdute de Geoană a reînceput. Cu aceleaşi mijloace care au formulat public lipsa de substanţă a lui Geaonă: calomnie, insinuare, bîrfă vicioasă şi, din păcate, multă naivitate plecată de la intenţii bune. Acea naivitate care îşi transformă posesorii în militanţi activi, sentimentali şi dezoreintaţi împotriva propriului interes.

14 decembrie 2009

Am evitat catastrofa! Ne putem decide viitorul?


Cele mai negre alegeri ale ultimilor 20 de ani continuă să se încheie. Drama nu s-a sfîrşit la termen, pentru că miza reală şi decorul democratic închipuit al acestor alegeri nu se suprapun. Miza e, nici mai mult nici mai puţin, preluarea statului şi a vieţii naţionale. Democraţia e prea mică pentru această ambiţie care ia cu asalt orice regulă, orice persoană şi orice limită. Diferenţa între realitatea infernală a ciocnirii politice şi egalitatea democratică e veche, în România. Ea a apărut de la început, în 1989, odată cu pretenţia democratică a reţelelor de control comuniste. În consecinţă, de atunci încoace, campaniile electorale şi alegerile au fost, în permanenţă, o formă, nu o forţă. O imitaţie grosolană a democraţiei reprezentative în care au încăput, cu şanse schimbătoare, două şi numai două realităţi: presiunea uriaşă a forţelor anti-democratice şi rezistenţa disperată a alegătorilor conştienţi de pericolul absorbţiei într-un stat oligarhic. De aici caracterul defensiv al tuturor alegerilor organizate în Romînia ultimilor 20 de ani. De ce au fost, însă, tocmai alegerile din decembrie 2009 punctul extrem de confruntare al acestor două forţe inegale?

Propunerea PSD: dominaţie fără recurs


În primul rînd, pentru că alegerile prezidenţiale din 2009 au consfinţit şi adus la suprafaţă fuziunea totală între PSD şi oligarhie. Legăturile subterane au devenit o structură de suprafaţă. Apariţia televizată a lui Dinu Patriciu şi instalarea oficială a lui Sorin Ovidiu Vîntu în post de regizor politic general au înlocuit orice pretenţie de program şi conduită autonomă ale aşa zisului Partid Social Democrat. Produsul derivat al acestei fuziuni asumate nu putea fi decît un manechin politic inert: Mircea Geoană. Arborată public, unificarea PSD-oligarhie a transmis două semnale contradictorii. Pe de o parte, o stare de sigurnaţă agresivă pe care o poate da numai conştiinţa propriei puteri de decizie şi control. Pe de altă parte, o nerăbdare care vine din exasperare şi naşte nechibzuinţă. În aceste condiţii, campania eletorală a devenit foarte repede o încercare de execuţie publică a Preşedintelui Băsescu. Maşina de colectat voturi a partidului s-a pus în mişcare în teritoriu, urmînd programul tadiţional de mobilizare şi corupere în spaţiul rural plus Sectorul 5 Bucureşti. Însă campania de rutină a fost dominată de motorul mediatic. Zidul televizat al oligarhiei s-a prăbuşit peste ultima fărîmă de bun simţ. O operaţiune uriaşă de răsucire a minţilor şi de strivit adevărul s-a pus în mişcare, îndemnînd fiecăre persoană liberă din România să celebreze viclenia, şantajul, prostituţia morală şi, în fine, principiul neîncrederii absolute. Efectul urmărit de această campanie a fost dizlocarea generală a valorilor. Efectul obţinut: revolta declanşată, cu ultimele puteri, de un public aproape spălat pe creier. Din momentul în care Dinu Patriciu a prefaţat trucajul filmat care sugera că Traian Băsescu a lovit un copil, partida era jucată. Difuzat de 1178 de ori în 12 ore pe trei canale, filmul a scos de sub anestezie o mare parte a publicului. Tratamentul simultan barbar şi meschin la care a fost supus candidatul Băsescu a forţat o reacţie publică decisivă, din partea unui public de multă vreme oxidat şi saturat de deşeuri. Restul a venit în cascadă: sfidarea imbecilă de la Timişoara, întîlnirea viitorului Preşedinte-Vasal Mircea Geoană cu S.O.Vîntu, bateria de sondaje falsificate de INSOMAR şi CURS. Toate au degajat aroganţa unui sistem care s-a declarat cîştigător înainte de consultarea populară, promiţînd, astfel, explicit, românilor un viitor regim de dominaţie fără recurs.


Candidatul PSD: un vasal universal


Remarcabil, promisiunea a fost împlinită cu atît mai mult cu cît PSD şi Geoană au pierdut alegerile. Contestarea rezultatelor şi obstrucţionismul paranoic în care s-au blocat Geoană şi PSD nu sînt altceva decît dezvoltarea unui instinct fundamental anti-democratic, în condiţiile unui eşec. În acest fel, românii au şansa paradoxală de a măsura pe viu dezastrul pe care l-au evitat. Imediat după încheierea alegerilor electoratul e în situaţia unei persoane care a făcut pasul bun, n-a călcat pe bombă şi poate observa, de la o distanţă sigură, explozia maşinăriei care s-a auto-detonat. Pe de altă parte, drama alegerilor nu s-a sfîrşit la termen, pentru că, în bună tradiţie anti-politică românească, ţine să continue întrupată în farsă. Candidatul Geoană a refuzat, cu toată hotărîrea unui impostor, demnitatea de învins şi a plonjat în mascaradă. Ţopăiala istorică din noaptea alegerilor a distrus personajul real şi a fixat pentru totdeauna imaginea lui Mircea Geoană: actorul provincial a înlocuit politicianul credibil. Geoană e, deja, un spectru care patrulează ecranele, mult după ce existenţa sa reală a încetat. Dispariţia lui Geoană e iminentă. În urma lui vor rămîne, cel mult, desenul animat ţopăitor din noptea alegerilor şi amintirea ridicolă a tocilarului insistent. Apariţia şi dispariţia lui Geoană au, totuşi, sens. Valul de deriziune populară cu care a fost tratat Mircea Geoană spune, corect, că eroarea fundamentală care a provocat eşecul conglomeratului PSD-oligarhie a fost, pur şi simplu, candidatul. Însă această eroare colosală de selecţie nu a fost, aşa cum s-ar putea crede, o eroare întîmplătoare sau evitabilă. Catastrofa Mircea Geoană nu e un accident extern nemeritat de partid ci desăvîrşirea logicii interne a partidului. Nemaifiind un partid politic propriu-zis ci braţul executiv al imperiilor Vîntu-Patriciu-Voiculescu, PSD avea nevoie de un şef de stat desemnat şi resemnat cu rolul de protector general. Adrian Năstase a demonstrat, între 2000 şi 2004, că e personajul optim pentru această funcţie: osmoza patid-stat-reţele de afaceri patronată de Năstase în acea perioadă a funcţionat coerent şi a intrat în analele partidului. Epoca Năstase e înconjurată de respect şi nostalgie în acea zonă a partidului care şi-a dorit instalarea unui contoar unic al afacerilor. Echilibrul corupţiei lui Năstase e regretat pînă şi în anumite cercuri de afaceri din afara partidului care se obişnuiseră cu costuri previzibile şi cu un anujme randament al corupţiei organizate. Însă toate aceste grupuri sînt incapabile să înţeleagă că sistemul în baza căruia funcţionează conglomeratul PSD e, cu sau fără Năstase la cîrmă, foarte fragil în interior. Faimoasa disciplină de inspiraţie comunistă a activului PSD e o iluzie exterioară. Adevărata dinamică a PSD e anarhia internă, competiţia grupurilor persoanelor şi organizaţiilor, precum şi ingerinţa factorilor de presiune exteriori (de la presiuni externe, la mari interese economice). Viaţa internă a PSD e licitaţia permanentă. Pe această bază se pot clădi doar provizorate, alianţe temporare şi conspiraţii de grup. Regula fundamentală a acestui tip de organizare spune că puterea de influenţă şi forţa internă sînt invers proporţionale: pe măsură ce creşte colecţia de capturi economice, scade coeziunea internă a partidului. După 2004, această tendinţă a atins paroxismul. Achiziţiile economice şi mediatice ale PSD au creat o forţă vastă, cu o strucutură internă extrem de instabilă. Competiţia acerbă din interior s-a soldat cu promovarea unui lider de partid inautentic şi a unui candidat prezidenţial inutilizabil. Un om condiţionat din toate direcţiile. Un vasal universal. Apariţia lui Geoană nu e un accident. Sau, dacă e, e un accident dictat de logica internă a PSD. În ciuda supremaţiei mediatice vicioase a aparatului PSD-Oligarhie, alegerile prezidenţiale nu puteau fi cîştigate de Geoană. Toată nevroza pusă în balanţă de Realitatea TV şi Antena 3 a fost contracarată de diferenţa umană enormă între canididaţi. Românii au fost puşi în faţa unei opţiuni elementare, între un candidat fabricat şi un candidat natural. Între un candidat incapabil să se definească şi un candidat sigur pe sine. Între Geoană şi Băsescu. Contrastul a devenit izbitor, aproape ridicol, în cursul dezbaterii televizate pe care Mircea Geoană a amînat-o din răsputeri dar a trebuit să o accepte, în cele din urmă. Geoană a gafat, ori de cîte ori a trebuit să iasă în afara scriptului memorat, şi a făcut implozie, în clipa în care a fost pus în faţa propriei condiţii de marionetă (prezentarea nocturnă, la ordinul patronului S.O.Vîntu). Însă lucrurile nu se vor încheia odată cu dezintegrarea figurii lui Geoană. Sistemul din spatele lui va continua atacul, pentru că îndepărtarea lui Băsescu a fost şi rămîne vitală pentru interesele grupului.


Fenomenul Băsescu


În fond, producţia de arme şi capcane împotriva lui Băsescu e singura acţiune comună a grupului PSD-oligarhie. Ea a început cu suspendarea Preşedintelui, s-a prelungit cu campanii suprapuse de defăimare, în latrinele tv ale lui Vîntu şi Voiculescu şi continuă, acum, cu operaţia de contestare a alegerilor. Pasul următor e previzbil: instalarea temei „ noul mandat al lui Băsescu nu e legitim”. În această logică, e de bănuit că operaţia de decridibilizare pregăteşte un nou atac frontal, poate o nouă suspendare, în următoarele cîteva luni. Dacă va fi aşa, PSD riscă totul pe cartea cu care a mai pierdut odată. Singurul atu credibil pentru declanşarea acestei operaţiuni e presupunerea că alegătorii sînt epuizaţi emoţional de 5 prezentări la urne în ultimii doi ani. Presupunerea e justificată dar reacţia alegătorilor e imprevizibilă. Alegerile prezidenţiale din decembrie 2009 ar trebui să fie un avertisment. Dacă aceste alegeri au lăsat în urmă ceva notabil, în afara supraproducţiei degradante a companiei PSD-TV, atunci e vorba de nervozitatea electoratului. Atît valul recoltat (şi trădat) de Crin Antonescu, în tutul I, cît şi prezntarea frenetică la urne în turul II, au demontsrat că alegătorii nu au ieşit din joc şi că au planuri de viitor. Imaginea cultivată de Cristian Pîrvulescu şi alţi apostoli ai civismului scîrbit de politică (spre deosebire de C.P.) nu a prins. Electoratul român e nu numai în viaţă dar şi în plină schimbare. De aici înainte începe discuţia despre elementele pozitive pe care alegătorii le-au impus în decembrie 2008, pentru a modela viitorul imediat.

- Înainte de orice, alegătorii l-au confirmat pe Traian Băsescu. La limită, e adevărat, dar această reconfirmare e cu atît mai remarcabilă cu cît a reuşit cu spatele la zid. Traian Băsescu a primit un nou mandat, în condiţiile în care a fost încarcerat mediatic şi încercuit politic. În consecinţă, opţiunea electoratului spune mult mai mult decît ar fi făcut-o în împrejurări normale. Momentul decembrie 2009 s-a soldat cu o decizie istorică. Alegătorii au hotărît, pentru prima oară în ultimii 20 de ani, să încredinţeze un al doilea mandat consecutiv Preşedintelui în funcţie. Ceea ce e considerabil mai mult decît opţiunea pentru un nume sau altul. Acordînd un al doilea mandat Preşedintelui Băsescu, alegătorii au spus, pentru pirma oară, că recunsoc şi acceptă valoarea unui anumit fel de a face politică. Paradoxal, alegătorii care au cerut, în mod felurit, schimbarea au decis că schimbarea trebuie să fie dusă la cap prin finalizarea proiectelor Preşedintelui şi nu prin schimbarea Preşedintelui.


- Continuînd discuţia despre calitatea schimbării, e de remarcat că, în turul I, un mare număr de tineri s-au prezentat la vot şi au sprijinit candidatura lui Crin Antonescu. Votul entuziast al unei generaţii care a debutat politic în decembrie 2009 a fost utilizat de un demagog cu şcoală veche şi limbaj proaspăt. Diferenţa între aspiraţiile sociale şi inima sistemului politic e, în continuare, periculoasă. Deficitul de încredere în funcţia fundamentală a democraţiei trece, odată cu noul mandat, între problemele cărora Preşedintele Băsescu va trebui să le găsească o soluţie credibilă. Cel de-al doilea mandat al Preşedintelui Băsescu porneşte foarte încărcat, după ce a acumulat o datorie publică formidabilă.

- Diversificarea voturilor anunţă schimbarea rapidă a societăţii. Preşedintele Băsescu a fost votat în bloc, aproape unanim, în Transilvania dar a pierdut Bucureştiul. Acest paradox aparent măsoară două evoluţii paralele care vor modela configuraţia viitoare a României. Transilvania s-a fortificat pe linia de dreapta, după ce a înregistrat singura evoluţie economică cît de cît egală şi populară, la nivelul României. Absorbţia de capital a fost, în ciuda defecţiunilor, resimţită şi de zonele conexe, nu numai de marile noduri urbane. Nivelul de viaţă al unor mari porţiuni ale lumii rurale şi suburbane s-a îmbunătăţit. Clujul, Sibiul şi, parţial, Oradea au devenit centre de de cpaital şi producţie, cu o putere de iradiere apreciabilă. Pe acest teren s-a produs joncţiunea cu Preşedintele Băsescu, un politician practic izgonit de persecuţia mediatică şi politică din inima zonelor urbane. Candidatul Băsescu a cîştigat, dealtfel, de pe o platformă agrariană. Ar trebui, totuşi, înţeles că noul Preşedinte „agrarain” Băsescu nu are nimic în comun cu naţionalismul rural al anilor ’90 (Iliescu, Funar, Vadim) şi că promovează, de fapt, un program de modernizare a economiei, învăţămîntului şi relaţiilor sociale în mediul rural (altfel spus, un proiect de înzestrare tehnologică şi integrare urbană).


- Pierderea Bucureştiului demonstrează cu totul altceva: o deplasare de mentalitate, tipică pentru mediile urbane în dezvoltare. Societatea urbană a Bucureştiului se deplasează spre stînga. Nu doctrinar, pentru că memoria stîngii sistematizate e dezastrouasă şi încă vie. Din acest motiv, stînga e prizată prin surogate ca PNL, Crin Antonescu şi Sorin Oprescu, adică prin modele care permit alibiuri moderniste sau iluzia independenţei. Tendinţa va continua, tocmai pentru că, în Bucureşti, obişnuinţele se schimbă iar exigenţele cresc rapid, în timp ce electoratul se împrospătează cu o generaţie care nu mai recunoaşte nici măcar lumea anilor ’90. Demonstraţia e ceva mai clară prin comparaţia cu votul mult discutat al diasporei. Românii din afara ţării au votat zdrobitor pentru Traian Băsescu, tocmai pentru că sînt purtătorii unei memorii politice extrem de precise şi încărcate. În mare parte, dislocarea lor e rezultatul nemulţumirii faţă de situaţia economică şi politică internă. Adevărat, şi diaspora e un electorat urban dar un electorat urban adoptat în medii de dezvoltare rapidă, nu un electorat care e rezultatul dezvoltării locale.


- Căderea presei e un fapt. Ea e rezultatul controului agresiv al oligarhiei pe piaţa media şi al compromiterii sectorului public (TVR, Radio România). Excepţiile au frizat, din nou, eroicul şi vin, în majoritate din rîndul ziariştilor care au supravieţuit intact marilor războaie media ale anilor 2000-2004: Dan Tapalgă, Andreea Pora, Andrei Cornea, Sorin Ioniţă şi alţi cîţiva. Enumerarea e necesară pentru că măsoară exact catastrofa care a înghiţit mii de tineri pasivizaţi sau corupţi de aşa numita presă de trust.


- Căderea societăţii civile e un fapt. Agresiunea vicioasă a trusturilor de presă a ocupat în întregime spaţiul public de dezbatere iar „comnetatorii” trusturilor au dictat cursul ideilor, fără cea mai mică intervenţie a societăţii civile. Spre deosebire de perioada 2004-2008, cînd prezenţa lor era activă şi a încurajat o parte importantă a electoratului urban, figurile de vîrf ale culturii publice româneşti nu s-sau mai putut mobiliza. Depresia şi epuizarea au scos din cursă o elită care a fost mai întîi călcată în picioare, calomniată şi timorată de truturile de presă, sub acuzaţia repetată de înrolare pro-Băsescu. O acuzaţie absurdă dar şi o stratagemă care a adîncit sentimentul cuplei, pe care elita intelectuală îl gustase prima oară în 2000, cînd s-a aflat în faţa dilemei Iliescu sau Vadim şi s-a văzut obligată să-l voteze pe marele inamic Iliescu. Readuşi cu o abilitate perversă în zona culpei, mulţi intelectuali au cedat fără să dezerteze, adică au decis să nu se manifeste. Pericolul e cu atît mai mare cu cît ONG-urile trucate ale unor C.Pîrvulescu sau V.Alistar au preluat iniţiativa şi pozează în forţe civile vigilente.

- Prima zi de mandat a Preşedintelui Băsescu ediţia II, deschide problema posterităţii lui Traian Băsescu. În termeni personali, Traian Băsescu e greu de reeditat sau egalat. Băsescu e un fenomen şi această concluzie e, acum, după victoria de la Prezidenţiale, inevitabilă, atît pentru sprijinitori, cît şi pentru adversarii cei mai înrăiţi. Traian Băsescu rămîne singurul politician neînvins, adică singurul politician român care nu a fost respins niciodată de electorat. Despre calităţile vizibile şi secrete ale lui Băsescu se poate scrie enorm. Nici un alt lider politic român nu e mai îndreptăţit la un studiu biografic. Însă, acum, în decembrie 2009, Preşedintele Băsescu e o prezenţă masivă, deşi încercată pînă la limita rezistenţei umane, în primii 5 ani de mandat. În cele din urmă, alegerile prezidenţiale au fost o bătălie cu doi actori: un sistem cu resurse nelimitate şi un politician singular dublat de un om de stat adevărat. Fenomenul Băsescu va lua sfîrşit la termen, odată cu încheierea celui de-al doilea mandat. Această victorie extraordinară contracurent demonstrează că un regim oligarhic intră în dificultate de îndată ce e contrazis de un reper, un singur reper, autonom şi confirmat de alegători. Antidotul oligarhiei e democraţia. Aşa sună moştenirea Preşedintelui Băsescu. Însă posteritatea Preşedintelui e o problemă uriaşă şi prezentă. Celalaltă lecţie pe care o lasă în urmă fenomenul Băsescu e importanţa construcţiei. Următorul personaj de talie Băsescu nu va apărea curînd. Direcţia pozitivă lansată de Traian Băsescu a arătat, convingător, ce poate face, ce poate suplini şi ce poate mobiliza o personalitate politică ieşită din comun. Viitorul trebuie consolidat în jurul acestui exemplu iar acest lucru poate fi realizat doar prin pregătirea oamenilor şi propagarea valorilor politice moderne. Cu alte cuvinte, Partidul Democrat-Liberal are în faţă problema, şansa şi răspunderea viitorului. Urmează trei ani de linişte, deşi n-ar trebui să contăm pe perioade de pace, într-o ţară în care armistiţiile pregătesc, de regulă, continuarea războiului. Oricare ar fi condiţiile, marele pariu rămîne pregătirea unui partid pro-Băsescu, după Băsescu. Un partid pro-modernizare, capabil să continue direcţia Băsescu. PD-L a demonstrat deja că e un partid şi nu o anexă politică a Preşedintelui Băsescu. Performanţa lui Emil Boc, cel mai nefavorizat şi cel mai serios Prim Ministru pe care l-a avut România, spune că PD-L poate produce lideri. În următorii trei ani, PD-L va trebui să educe o nouă generaţie politică şi va trebui, deasemenea, să îşi afirme decisiv identitatea de dreapta, surclasînd panaşul trucat al PNL. Altfel, uriaşul efort naţional şi de partid care a adus victoria şi a evitat un derapaj istroic grav, în decembrie 2009, se va risipi.

Şirul bătăliilor electorale defensive inaugurat acum 20 de ani a atins apogeul, în decembrie 2009. Am evitat catastrofa, într-un moment de inferioritate aparent fatală. Acest ciclu de salvări in extremis poate fi rupt. Cea mai importantă transformare pe care alegerile din decembire 2009 o pot prefaţa e trecerea de la respingerea alternativelor dezastruoase la construcţia democratică ireversibilă. Întrebarea pe care o avem în faţă sună simplu: ne vom putea decide viitorul? Răspunsul presează. Nu mai e mult timp. Poate cel mult pentru sărbători.

La mulţi ani şi mulţumesc!


P.S. Curtea Constituţională a validat rezultatul alegerilor, Geoană a recunoscut decizia de validare a rezultatului alegerilor. Geoană a anunţat o comisie de anchetă asupra rezultatului alegerilor. Logic şi riguros. Crin Antonescu a terminat pe un meritoriu loc trei la prezidenţiale şi a conchis că asta îi dă dreptul la funcţia de Prim Ministru. Logic şi riguros. Cine a intrat în Parlament de pe locul 2, poate crede că poate deveni Prim Ministru de pe locul 3. În aceaşi notă: omul care l-a lovit pe Berlusconi e Traian Băsescu. Iar dacă nu e el, tot el e!

06 decembrie 2009

Ultimul asalt. Veniţi! Votaţi!

Gata! Încă un asalt şi învingem! Serile şi votul final sînt ale noastre! Geoană s-a subţiat dar mai trebuie subţiat un pic. Veniţi! Acum cîştigăm!
Puterea îi aşteaptă pe tineri. În secţiile de vot!


Dacă mai există nehotărîre şi nehotărîţi, a venit clipa deciziei. Atenţie nu e vorba de mersul mechanic la vot! E vorba de ceva mult mai important: de viitorul României pe termen lung. Rezultatul alegerilor va dicta tot ce se va întîmpla în România, mult timp de acum înainte. Iar în această durată vom intra, vrînd-nevrînd, toţi. Absoult toţi! Inclusiv nehotărîţii şi indeiferenţii de astăzi. Concluzia: nehotărîrea şi ezitarea nu au valoare, nu marchează şi nu stabilesc nimic.

Dimpotrivă, ziua de astăzi hotărăşte tot şi pentru toţi. Şi dacă e aşa, atunci singura atitudine raţională e votul, adică participarea la hotărîrea care se ia astăzi.

Ce variante are alegătorul care intră în cabina de vot? După alcătuirea buletinului de vot, două. Să aducă la putere, în România, o putere fără recurs. Sau să aducă la putere, în România, o putere care se opune puterii fără recurs. Geoană şi revenirea la stadiul de colonie a reţelei fondate de Iliescu. Băsescu şi victoria românilor care îşi apără libertatea.

Practic, pentru oricine român care îşi pune serios problema viitorului, alegerile permit o singură opţiune: împotrivirea! Împotrivirea pozitivă a cetăţenilor care folosesc democraţia pentru a păstra democraţia. Votul pentru Traian Băsescu are o greutate istorică uriaşă. Şi, în acelaşi timp, dă românilor şnasa de a acţiona direct împotriva celor ce i-au ţinut ani de zile într-o baie de dezinformare. Reţeaua Vîntu - Voiculescu - Patriciu a proiectat, zi de zi şi televiziune cu televiziune, o Românie convenabilă condusă de un om slab. Azi, acest proiect trebuie distrus prin vot! Altfel, ne va distruge el. Puterea e în ecţiile de vot şi îi aşteaptă pe tineri!
Familia a votat!


Am început bine! Echipajul prostiei s-a arătat din nou. M.Geoană a dat nas în nas la ieşirea din secţia de vot cu Dinu Patriciu! S-au salutat cu zimbete largi. După cîteva minute a urmat întîlnirea Iliescu- Pariciu. Familia s-a reunit. Lipsea Vîntu. Asta dacă nu cumva era un trcuaj. S-ar putea totuşi ca Geoană să se ducă de la secţia de vot direct la Vîntu. Urmărim cu atenţie aventurile Familiei Păpuşaru în zi de vot.

05 decembrie 2009

Salt în gol în Mircea Geoană


Un singur rezultat după dezbaterea de joi seară. Un singur rezultat după o lună de interviuri, declaraţii şi mitinguri. Şi acest rezultat e un avertisment înspăimîntător: Mircea Geoană! Perspectiva unei preşedinţii Geoană e ameţitoare. Senzaţia de gol absolut e izbitoare, cu atît mai mult cu cît Geoană s-a zbătutu să facă, personal şi repetat, o demontsraţie convingătoare de incompetenţă şi inadecvare. Ce ştie Geoană? Ce poate Geoană? Ce crede Geaoană? Nimic. Un om care se propune Preşedinte dar se retrage infantil în poala stăpînului Vîntu. Un om care învaţă pe de rost ce trebuie să spună ca să pară candidat la Prezidenţiale dar nu poate da nimic din el şi de la el. Un om care nu are nici o califcare dar deţine toate nepotrivirile. Un tocilar silitor şi antipatic promite românilor 5 ani de vorbe goale şi impostură. Înseamnă schimbarea un salt în gol? O logodnă stearpă cu gesturi, fraze şi imagini fabricate? Dacă e aşa, atunci Geoană trebuie votat cu 2 pînă la 4 mîini.

Pentru Dumnezeu şi pentru sute de mii tineri care fac şcoală, se pricep la ceva şi nu imită nimic, Mircea Geoană e o făcătură! Un om gol. O proiecţie promovată de duşmanii înveruşnaţi ai modernizării, libertăţii şi liberalismului. Ruşine Crin Antonescu! Între toate trădările fixe ale politicii româneşti, plonjeul lui Antonescu e cea mai mare insultă şi cea mai mare invitaţie la făţărnicie din cîte s-au văzut. Ruşine Antonescu pentru minicuna cu care ai prostit sute de mii de tineri sinceri. Eu cred în Băsescu dar cred sincer. Antonescu şopteşte, acum, fiecărui alegător că poate crede, simultan, în schimbare şi în inamicii schimbării, fără să-şi facă probleme. Că poate şi trebuie să devină un duplicitar şmecher, după chipul şi asemănarea lui Antonescu.
Duminică e loc de sinceritate. De adevărul greu şi esenţial de care depinde în ce lume ne aşezăm. Un vot pentru Geoană ne duce în lumea goală a televiziunilor prostituate şi a politicii de jaf. Un vot pentru Băsescu ne dă aer. Cît să rezistăm. Cît să existăm. Afirmaţi-vă dreptul la existenţă!


P.S. Două vorbe despre două mormane de noroi. Realitatea TV şi Antena 3 au descoperit împreună , imediat după încetatrea campaniei electorale, că toată lumea o duce greu şi e săracă. Aşa sună titlul campaniei de după caqmpanie: mizerie în România. Îi rog pe Dumitrescu, Turcescu, Creţulescu, Chiriac et co să îşi publice pe ecran salariile. Daca tot vorbim de bani şi sărărcie. Singurul criteriu în discuţie e: cu cît sînt salariile numiţilior peste sau sub 20000 de euro pe lună? ( baremul Costea – cumnatul lui Geaonă pus de Geoană director la banca de stat Eximbamk).
În sfîrşit, o glumă pde rigolă publicată în Cotiidanul, sora mai mică şi mai harnică a României mari. Cotidanul scrie că subsemantul a îndemant la revoltă violentă, de pe acest blog. Aşa e! Pot da lămuriri suplimentare.O divizie de tancuri pregătită de PD-L aşteaptă la lizierea pădurii Băeasa. Redacţia Cotidianul e pe lista de arestări. Execuţiile vor avea loc în studioul Realitatea TV , în direct şi fără trucaje. Din păcate sînt puţine şanse să urmăriţi evenimentul. Prostia moare singură. Se sinucide inventiv.

01 decembrie 2009

Luptaţi pentru libertate!


Nu e timp de plîns! E clipa revoltei! Au ars a doua oară morţii Timişoarei. Banda lui Geoană, Antonescu şi Johannis a intrat în Timişoara, prin trădarea primarului Ciuhandu, trădătorul neuitatului Corneliu Coposu. Au dansat pe sîngele care a scăldat Piaţa Oprei!

De ajuns! Pînă aici! Lăcomia nefericiţilor care vor să înghită România a îndrăznit, astăzi, să se atingă de Timişoara. Astăzi, de 1 decembrie, ziua naţională a României!

Dragii mei prieteni, aţi văzut ce ne aşteaptă sub Geoană!

Protestaţi! Oricum şi oriunde! Pe stradă, pe net, între prieteni şi mai ales PRIN VOT, PE 6 DECEMBRIE!

Gloria Timişoarei nu se va stinge niciodată!

Apăraţi democraţia! Apăraţi libertatea!

29 noiembrie 2009

Şomaj iminent şi şacali proaspeţi la Realitatea TV


În seara asta, Traian Băsescu a demonstrat că are forţa să cîştige alegerile. Adevărat, n-aţi văzut declaraţia susţinută la sediul de campanie, pentru că Vîntu n-a vrut s-o vedeţi. În consecinţă, faimosul post independent Realitatea TV, a tăiat declaraţia. Brusc dar nu întîmplător: exact după ce Preşedintele a rostit cuvîntul FNI. Dureros. Nu ştiu cine s-a zvîrcolit la auzul acestor iniţiale dar s-a zvîrcolit. În clipa următoare, Realitaea TV a trecut la cenzură. Normal pentru un piost de jurnalişti liberi, emancipaţi şi europeni. O sugestie: se putea folosi un trucaj nou. Dacă Realitatea TV şi Dinu Patriciu sînt în pană, le punem la dispoziţie filmul cu femeia care zboară, după un upercut al lui Băsescu.

Dacă Stalin avea televiziune particulară, tot asta făcea. Felicitări, RealitateTV. Pe mine m-aţi cîştigat. Doar alegerile le-aţi pierdut. Nu-i spuneţi patronului. S-ar putea să vă concedieze. Sînteţi uzaţi. E nevoie de şacali proaspeţi.
Crin piramidal


Enorm de lucru în campanie! Am postat puţin pe blog, din lipsă de timp şi, de cîteva ori, din pricina oboselii crunte. Însă anumite lucruri cer comentarii aparte.

Imediat după turul I, lupta a fost înlocuită de înşelătorie. Sinistra alianţă a miliardarilor mizeri a lansat filmul trucaj anti-Băsescu, folosindu-şi, pînă la roşu, televiziunile -bordel ( o industrie care practică taxa de intrare şi prestează perversiunile solicitate de client).

Grozăvia trucată a lui Patriciu e o invitaţie la declasare colectivă. Românii sînt îndemnaţi să devină o turmă tîmpită care circulă prin manej, executînd numerele de dresură ale lui Patriciu.

Oricît de respingătoare, această mărşăvie a fost, totuşi, întrecută de faptele lui Crin Antonescu. Apostolul schimbării, elegantul candidat al purificării, a făcut un pas înapoi, şi-a dat jos masca şi s-a aruncat în braţele lui Geoană. L-am văzut vineri, agitîndu-şi limbariţa liber-schimbistă la Oradea, unde participa la un miting al lui Geoană.

Antonescu s-a purtat ca un infractor maestru al jocurilor piramidale. A promis izbăvirea şi a colecat milioane de speranţe. Apoi le-a vîndut pe posturi şi funcţii într-o viitoare administraţie Geoană. Tradiţia Caritas-FNI nu moare. A reînviat-o Crin Antonescu, un personaj cu aparenţă de liberal modern. modern!

Astăzi de dimineaţă, am întîlnit încă unul din păgubiţi. Un tînăr de 25-30 de ani. Şofer de taxi. Mi-a spus că a votat din toată inima cu Crin. Mi-a mai spus că e dezamăgit de purtatea celui în care a crezut. “Nu ştiam că e cu ei!”. L-am întrebat ce are de gînd să facă pe 6 decembrie. Mi-a răspuns scurt:” Eu cu Geoană nu votez!”. Şi a continuat, după o scurtă pauză: ” Nu ştiu ce o să fac dar cu Geoană nu votez!”.

28 noiembrie 2009

Minciuna trebuie distrusă - pe 6 decembrie!

Vom deveni ţara minicunii? Dacă Geoană e lăsat să cîştige, aşa va fi. Vom fi nimic. Toţi cei pe care îi vedeţi secretînd minciună, viclenie şi trucaj pe Realitatea TV şi pe Antene, vor deveni izvorul de adevăr şi arbitrul moral al naţiunii care, va fi la rîndul ei, masa deprimată pe care o storc de bani şi de minte cîteva figuri de stăpîni milardari: Patriciu, Vîntu, Voiculescu.

Asta e tot. Plus trucajul filmat de la Ploieşti, manevra scelerată a lui Patriciu plus Gardianul plus Realitatea TV.

Avem de ales. Ne scufundăm cu ei sau le spunem nu.

22 noiembrie 2009

Realitatea TV şi Antena nu trebuie să-şi neglijeze atuurile

Stimată Realitatea TV şi onorată Antena3, puteţi să ne luminaţi? Unde a dispărut mega-campania “Frauda”? Nu e păcat? V-aţi străduit în mod imparţial şi deontologic, vreme de aproape 12 ore. Aţi dat de neumărate fire care trimiteau la fapte grave de măsluire. Apoi, aţi uitat. Publicul are dreptul să ştie, mai ales de la jurnaliţşti de mare curaj ca voi. Cine ştie? Poate primiţi ordin să reluaţi tema. La turul II. Cu acelaşi rezultat. Şi cu acelaşi cîştigător.
P.S. Revin cu o a doua rugăminte: puteţi recupera de undeva şi sondajele INSOMAR, cu Geoană lider net? A! Era să uit. Mai e de semnalat o dispariţie: referendumul! Ştiaţi că a fost validat şi că procentul de susţinere e aproape 80%?
România cade sau stă cu Băsescu!


Ciştigăm dar numai după ororile de exit-poll-uri pregătite de falsificatorii de la INSOMAR şi CURS. Problema e, deja, tutul II. Pornim de la cap, cu un gînd clar: România cade sau stă cu Băsescu! Avem două săptămîni pentru a scăpa de oroarea pe care Vanghelie, Iliescu, Vîntu şi Voiculescu o pregătesc din spatele lui Geoană. Avem două săptămîni pentru a scoate România de sub tirania Realitatea TV şi Antena 3.Sînt optimist. Mai e un pic. Mai e un pas de făcut.
Votul în urnă şi televizorul închis!


Cea mai sănătoasă decizie în zi de alegeri: votul în urnă şi televizorul închis! PSD a dat drumul la diversiunea „Frauda” pe toate televiziunile lui Vintu şi Voiculescu. Scopul e , evident, confuzia generală, pe tot timpul zilei. Seara, vine partea a doua: apar exit poll-urile care dau un rezultat strîns sau favorabil lui Geoană. Executant: INSOMAR şi CCSB, institutele lui Vîntu şi Voiculescu, care au făcut acelaşi lucru la alegerile parlamerntare din 2008 (cînd au dat un rezultat fals, în care PSD era cu 5% peste PD-L!) . După care scandalul: alegerile au fost furate pentru că nu confirmă ce au hotărît exit poll-urile! Porcăria a fost coaptă, din timp, de gaşca de mizerie din jurul lui Hrebenciuc, Vnaghelie şi Gragnea. A se vedea cu ochiul liber campania dezlănţuită în zori şi articolul publicat ieri de Evenimentul Zilei.

Avem de-acum imaginea României condusă de Geoană şi PSD: o ţară ţinută în regim de diversiune, cu televiziuni perverse şi o bandă de miliardari infractori deasupra.
Ce putem face? Un singur lucru: să-l votăm pe Băsescu, omul care le stă în cale. De asta se tem şi asta trebuie să le facem!

14 octombrie 2009

Pasul fatal




Problema politică de bază a Româneiei nu s-a schimbat. Societatea poate supravieţui, la limită, numai în măsura în care puterea politică nu e capaturată în totalitate de un grup organizat, cu interese şi obiective comune. Această concentrare politică strivitoare, structurată formal pe scheletul sistemului multi-partinic democratic, a condus România la blocaj, separînd societatea de participarea la decizie şi de beneficiile populare ale democraţeiei.

Acest sistem care a fundamentat înapoierea României în condiţii de libertate şi a întîrziat grav sincronizarea noastră europeană a fost întrerupt de apariţia fenomenului Băsescu. Urmarea: un război de recuperare. Îndepărtarea, compromiterea şi, acum, eşecul electoral al lui Băsescu sînt vitale pentru sistem şi au devenit, practic, singura formă de acţiune politică a instituţiilor pe care le numim în mod deosebit Parlament, sistem electoral, medii de informare şi magistratură. Loviturile succesive care au urmărit îndepărtarea lui Băsescu şi, deci, reîntregirea sistemului au început cu suspendarea Preşedintelui şi au dus la demiterea Guvernului Boc. Aceste acte de voinţă politică anti-populară seamănă din toate încheieturile: amîndouă au fost camuflate de "voinţa paralmentului" care a măsurat, de fapt, puterea grupului oligarhic în căutare de supremaţie şi nu voinţa populară (manifestată în alegerile şi referendumul cîştigate de Traian Băsescu).

În ambele cazuri, componenţa alianţei pornită în căutarea controlului absolut a fost identică: o joncţiune PSD-PNL în care nu există valori şi ideologii ci interesul pur şi complet al unui grup de mare forţă economică în căutare de control. Alianţa PNL-PSD a pornit devreme, cu mişcări de tatonare-colaborare, la începutul anilor '90. Ulterior, ascensiunea economică fabuloasă a lui Dinu Patriciu (înslesnită de PSD) a avut două efecte: a distrus identitatea separată a PNL şi a provocat compactarea totală PSD-PNL. Acest produs de sinteză oligarhică a funcţionat fără probleme încă din 2004. În noaptea alegerilor care au adus primul mandat al Preşedintelui Băsescu, Dinu Patriciu făcea turul televiziunilor protestînd şi avertizînd împotriva posibiliei victorii a lui Băsescu. În 2007, alianţa a intrat explicit în funcţiune, a ieşit la suprafaţă şi a condus, din Parlament, viaţa politică românească, limitînd cîmpul de acţiune al guvernelor şi iniţitaivele Preşedintelui.

Aşadar, în clipa în care aceaşi alianţă se prezintă în postură de majorittate parlamentară favorabilă unui Prim Ministru "independent" (Klaus Johannis), trebuie înţeles clar: avem de-a face cu aceaşi alianţă care a condus din umbră în căutarea recuperării totale a puterii în stat. PSD şi PNL (UDMR şi Grupul Minorităţilor Naţionale sînt adaosuri superficiale) nu s-au format cu o rapidittate admirabilă şi nu au reuşit să treacă peste diferenţele ideologice - aşa czum se grăbesc să declare cu toate ocaziile. Alianţa e foarte veche iar diferenţele ideologice nu puteau fi depăşite, din simplul motiv că nici unul din aceste două partide nu are sau nu mai are ideologie. Conţinutul acestei alianţe e voinţa de control şi promovare a intereselor economice multiple ale propriilor componenţi. Klaus Johannis e, la rîndul lui, un pasager racolat convenabil pentru nevoile de recuzită. Opţiunile Preşeduintelui Băsescu sînt drastic limitate de realitatea politico-istorică în continuare statică a României. Un pas în afara regulii care spune că puterea integrală a grupurilor de control înseamnă suspendarea societăţii ar fi fatal.

08 octombrie 2009

Herta Muller debutează




O ştire ameţitoare: Nobel pentru Heta Muller! Întîmplarea - şi nu presimţirea - a făcut să citesc un text amplu al Hertei Muller, cu două-trei zile în urmă (versiunea engleză se găseşte aici).

Triumful Hertei Muller aduce, în sfîrşit, recunoaşterea literaturii est-europene de conştiinţă post-89. Acea literatură care a continuat mărturia asupra unei lumi de tulburare unică şi a fost, treptat, dirijată spre o zonă de inactualitate iritantă. La ce bun să mai scriem despre comunism, la 20 de ani după? Nu e de ajuns? Nu vă mai potoliţi odată? Adevărul e că probele de conştiinţă nu au fost niciodate populare. Literatura care linişteşte sau propune evaziunea, în genere literatura "frumoasă", cîştigă şi anexează.

Herta Muller nu e adversarul literaturii frumoase sau "literare". Herta Muller e un act de conştiinţă care se exprimă pe sine şi dezvăluie viciile profunde pe care societatea însăşi nu poate şi nu vrea să le numească. Literatura Hertei Muller, şi a atîtor alţi scriitori care percep abaterile de conştiinţă ale societăţilor bolnave, e incomodă. Chiar insuportabilă. Asta explică de ce Nobelul vine, şi în cazul Hertei Muller, înaintea recunoasterii interne. Din acest moment, începe reparaţia.

Herta Muller debutează, aproape forţat, în cîmpul de conştiinţă românesc. O vreme mondenitatea Nobelului va ţine capul de afiş. Important e ce va urma după.

05 octombrie 2009

Încă un moftangiu face zgomot


Bine le zice Oprescu! E imposibil să nu recunoşti, cu un strigăt plin de respect, alinierea perfectă a lui Sorin Oprescu la sunetul demagogiei caragialeşti. Tipătescu s-a întrupat în Oprescu şi vrea să devină Prrreşedintele Rrromâniei. Să ne înţelegem: ţărişoara lui Oprescu e patria omului simplu. La rîndul lui, Oprescu -Tipătescu se reclamă om simplu dar mai are ceva - o calitate pe are o expune modest de dimineaţa pînă seara: independenţa. Ce zic eu independenţă? Independenţa absoultă! Totuşi, nu e cazul să vă alarmaţi. Oprescu minte.

Oprescu e candidat independent şi tocmai de asta campania lui e condusă de un alt independent: O. Cosmîncă. Oprescu a stabilit că România e terminată de partide şi că politicienii au eşuat. "Pentru ei nu existaţi!" - îşi lămureşte Oprescu auditoriul popular. Sorin Oprescu e fiul strucuturii de partid şi a intrat în "viaţa mare" prin strucutrile de partid. Înainte şi după 1989. Urmează programul politic: " să le spargem gaşca!". Redusă la acest concept complex, propunerea lui Oprescu nu poate fi întîmpinată decît de contr-remarca: "Mai tacă-ţi fleanca!". Care sînt planurile lui Oprescu? Sînt ele o extindere a viziunii asupra Bucureştiului, la dimensiunile României? N-am aflat. Oprescu e independent şi pare convins că asta îl scuteşte de idei. Nu ştim dacă Oprescu are ceva de spus despre buget, despre microcreditul finaciar care a secat şi a distrus o parte însemantă a companiilor cu mai puţin de 20 de angajaţi, nu ştim dacă s-a gîndit vreo clipă la problemele profunde ale României: surparea statului sub povara demografiei şi a obligaţiilor sociale, şomajul ascendent al tineretului, mortalitatea foarte ne-europeană a bătrinlor şi conflcitul dezastruos între criteriile de cunoaştere moderne şi practica din spitale, şcoli, spitale, adminsitraţie şi alre structuri de mare consum cognitiv.

Ştim altceva, despre planurile şi tipul de gîndire ale lui Sorin Oprescu. Ştim din discursul pe care l-a lansat energic odată cu propria candidatură că Oprescu gîndeşte în limitele strîmte şi vechi ale viziunii patriotic-socialiste. Oprescu şi-a etalat analiza în felul următor: România e o ţară bogată, cu oameni muncitori, totul e să fie bine conduşi. Prima parte e complet falsă. România nu e o ţară bogată iar holdele, stupii, munţii, oţelul şi codri la care se gîndeşte Opescu vin din manualele anilor ´70. Astăzi, cînd bogăţia statelor cu adevărat bogată e dată de capacitatea de cunoaştere, asemenea imagini sînt nule şi inutilizabile. Ele îi pot surprinde pe nostalgici sau pe naivi dar conduc nicăieri. A doua parte a triadei lui Oprescu e adevărată dar asta nu înseamnă că Oprescu ştie ce spune. Românii sînt, atît cît sînt şi alte popoare, o populaţie muncitoare. Acest dat colectiv devine o valoare, doar însoţit de inteligenţa organizării şi de disciplina etică. Ideea după care un conducător bun e tot ce ne mai trebuie cade. Oprescu a auzit această fabulă acum multe zeci de ani, pe cînd educaţia sa generală era înheiată.

Diagnosticul anti-politic al lui Oprescu nu e o eroare totală. E o eroare parţială şi un pericol extrem. Într-adevăr, sistemul partinic românesc e o mare problemă iar produsele lui (Constituţie, Justiţie, aparat admisntrativ) o problemă şi mai mare. Dar propunerile lui Oprescu vizează abolirea politicii.
De aici înainte, urmează, direct, anarhia. O stare de fapt mult mai puţin simpatică decît poate bănui promotorul ei nesăbuit, Sorin Oprescu.

Lansarea candidaturii lui Sorin Oprescu a scos din adormire vorbăria caragailescă şi i-a dat o îndrăzneală care variază între minciună şi impetrinenţă. "Pentru ei nu existaţi!" şi "În România mea", cele două refrenuri repetate de Oprescu frămîntă sunete şi atît. Oprescu putea demonstra la Primăria Bucreştiului că e în stare de acţiune. Amprentele Primarului lipsesc, însă, din Bucureşti şi sînt de găsit numai pe ecrane şi pe pagina de ziar. După 20 de ani de variante, imitaţii şi parodii, a apărut şi Independentul. Pe asta n-o făcuse nimeni. Am mai bifat o figură, am mai înghiţit un discurs, am mai învăţat un truc. Încă un moftangiu face zgomot.
Tot Băsescu


Traian Băsescu şi-a anunţat candidatura în timpuln unei mici întrunieri publice la Sînnicolaul Mare. Foarete clar, foarte direct. Chiar dacă evenimentul a fost premeditat, asta e prea puţin important.

Ce face bine la ochi si la bun simţ e absenţa totală a fanfarei cu care defileaza, din spectacol în specatcol, Geoana si Antonescu. Oprescu a sesizat offside-ul de imagine şi s-a repliat într-o lansare de dimensiuni suprortabile. Însă conversaţia directă îi vine mult mai bine lui Traian Băsescu. Oprescu a ajuns la limita propriului persoanj, din care a făcut o mască ambulantă. Fixismul populist al luzi Oprescu e, tot mai evident, o incapacitate de exprimare pe care destulă lume o ia drept culoare. Pînă la urmă, diferenţa între ariile de repertoriu Antonescu-Geoană-Oprescu şi instinctul oral al lui Băsescu vine dinăuntru: acolo unde Băsescu e sincer şi verificat iar ceilalţi trei fac teatru elaborat. Asta va decide, în ultimă instanţă, alegerile. În ciuda neîncrederii, (sentimentul public de bază al unei Românii mereu amînate de structurile de partid) alegătorii păstrează, probabil, puterea opţiunii finale şi disting, încă, între ce e limitat dar real şi ce e nelimitat dar pur verbal.

Deltfel, lecţia nu e strict românească. Diferenţa între intensitate şi presiune, între sunet şi zgomot a fost sesizată clar de electorate, de la un cap la altul al Europei. Stînga a pierdut apropoatpe tot ce putea pierde, de la începutul crizei economice încoace. În ciuda tutror manualelor care văd în crizele economice trambuline electorale ale stîngii, acest raţionament a fost aruncat peste bord, fără excepţie. Criza economică a provocat o criză eruopeană a stîngii.

Mai întîi, alegerile europene, au scos din joc majorităţile stîngii, cu cîteva excepţii incurabile (Grecia şi fixismul ei militant exprimă interminabil un colectivism care dezvăluie absenţa modernizării şi aşază societatea greacă, într-un Est profund, alături de state fost sovietice pe care lumea s-a învăţat să le dispreţuiască, fără să noteze marele eşec european al Greciei). Lăsînd la o parte schizoidia politică a Greciei şi alte cîteva accidente minore, Europa a virat categoric spre dreapta, exact în momentul în care stînga se pregătea de un festival revoluţionar pe tema: „Capitalismul a murit!”. Alegerile din Germania au pus capăt acestei discuţii, într-o ţară în care stîmnga istorică părea să aibă un monopol social sacru.

Revenind la România, geometria europeană nu e obligată să se multiplice, în condiţiile specifice ale unei economii tulburi şi ale unui stat confuz pe de-a întregul, de la organizarea de drept, la sistemul constituţional şi planajul greoi al unei economii handicapate de bugetarism. Însă, ceva din suflul european şi, mult mai mult, din bunul simţ caracterologic al alegătorilor va da, probabil, argumentele pro Băsescu. E, cu siguranţă, cea mai bună soluţie, într-un moment politic foarte sărac în soluţii. Băsescu e un politician real, adică o forţă recunoscută, contestată şi nesuferită de sistemul general de compromisuri, eschive şi pacturi subterane care dau mecansimul fundamental al ţării.

Candidatura lui Băsescu se situează în realitate şi, din acest punct de vedere, e singurul caz de angajament politic propriu zis. Variantele oscilează între socialismul gimnazial al lui Geoană, liberalismul de cenaclu al lui Antonescu şi independenţa bombastică a lui Oprescu. Toate trei: puneri în scenă. Vehemenţa acestor trei alterantive suferă de o retorică înrăită şi ascunde un singur conţinut: îndepărtarea lui Băsescu, inamicul eficient şi insuportabil al sistemului. Campania a început şi are, deja, o structură de funcţionare evidentă: o nouă coaliţie anti-Băsescu atacă din trei direcţii, cu trei discursuri diferite. În mod funcţional, diveristatea acestei coaliţii e nesfîrşit de tristă. Antonescu, Oprescu şi Geoană sînt sau au fost, la un moment dat, aliaţi, parteneri de majoritate parlamentară mascată sau declarată, părţi active sau delegate ale blocului politic din care vine neîntrerupta declamaţie românească despre democraţie şi la fel de neîntrerupta practică anti-populară a sistemului romănesc. Înghesuiala candidaţilor e, de fpat, un duet. Confruntarea e teribil de simplă. Alegătorii ştiu, probabil, cum stau lucrurile. Important e să nu îşi transfere oboseala sau greaţa în contul iluziilor. România nu merge bine dar opţiunea pentru varianta anti-Băsescu ar pune capăt ultimei şanse de redresare.
UE îşi duce electoratul la reeducare


Ipocrizia e cel mai bun falsificator de valori. Mi-e imposibil să înţeleg cum pot atîtea figuri oficiale, semioficiale, majore şi minore ale insttiuţiilor europene să salute rezultatele Referendumului din Irlanda. Cum se poate cineva bucura de o farsă al carui rezultat prim nu e optiunea pro-europeană a irlandezilor ci coruperea grava a democraţiei electorale? E trist. Nenumărate figuri de perfect pedigree liberal susţin că europenii sînt în favoarea Tratatului şi folosesc drept argument Referendumul din Irlanda. Bineînţeles, toate aceste figuri ştiu foarte bine că decizia iralndează nu a fost nici nemijlocită, nici liberă. Iralndezii au decis odată dar opţiunea lor iniţială (2007) a fost practic respinsă de UE. A doua decizie a irlandezilor a fost, de facto, comandată, după ce prima încercare a fost declarată inutilizabilă. pentru o mai mare claritate: irlandezilor li s-a spus cum e bine şi cum nu e bine să voteze. Pentru mine şi - sper - pentru alţi nostalgici ai democraţiei pure, referendumul din Irlanda e un evenimnent periculos. democraţia electorală a la UE realtivizează greutatea votului şi trimite la reducare cetăţeni care au rămas cu impresia că păstrează, încă, un domeniu de autonomie inatacabilă: pronunţarea electoral-democratică.

Ah! Uitasem! Pester doi ani facem din nou refernedum, nu-i aşa? Un vot obligat la autocorecţie după doi ani, trebuie obligat la autocorecţie după încă doi ani. Urmînd strict logica impusă de UE, peste doi ani ar trebui organizat un nou referndum care va constata dacă irlandezii mai sînt sau nu de acord cu ei înşişi. N-am auzit,încă, nici o sugestie în această direcţie. Trag concluzia că, de data asta, irlandezii au reuşit să voteze corect. Noua definiţie a democraţeiei electorale UE nu mai împarte votul în liber şi lispit de libertate şi nu mai respectă verdictul popular. Contează doar dacă votul poular se potriveşte cu obiectivele UE. da că da, votul e corect iar alegătorii sînt luminaţi. dacă nu, votul e incorect şi alegătorii trebuie reşcolarizaţi.

27 septembrie 2009

Ce am făcut în Parlament?

Înainte de orice, am învăţat să preţuiesc timpul. Munca de euro-parlamentar e cronometrată acerb. Un minut în plus sau în minus contează. Aşadar, trec la palmares, cu o singură precizare: nu mă iunteresează formulele tehnice luxuriante ale europarlamentarezei. Povestea poate fi spusă în termenii cei mai simpli.

1 Am fost numit om de control la unul din Rapoartele Comisiei pentru Muncă şi Probleme Sociale. Trebuie, deci, să urmăresc conţinutul Raportului, să îi aduc observaţşii şi să îl apropii de linia Grupului Popularilor Europeni, din care fac parte. Tema Raportului e Facilitatea de Microfinanţare. Asta înseamnă fonduri europene pentru cei mai de jos. E vorba de întreprinderi mărunte, cu o mînă de angajaţi şi o cifră de afaceri foarte modestă, care au fost primele mătuate de criza economică. Angajaţii acestor companii mizere încă înainte de a fi distruse au fost împinşi sub linia de asistenţă a statului şi sînt, de multe ori, necreditabili, adică nu pot lua credit de la bănci. Cu tot numele ei arogant, Facilitatea de Finanţare se ocupă şi de persoanele (de regulă, mai în vîrstă) blocate în şomaj perpetuu. Categoria cuprinde oameni irecuperabili pe piaţa muncii, fie că e vorba de veterani ai regimului industrial socialist, fie că e vorba de oameni vinovaţi de o vîrstă incompatibilă cu tinerismul dogmatic practicat de numeroase firme care îşi vînd iamginea, odată cu produsele. Prima problemă a Programului e sursa de finanţare. De unde banii? Dintr-o linie de creditare nouă sau din fondurile deja alocate dar nfolosite de alte Programe de asistenţă? Socialiştii vor, după buna lor tradiţie bugetivoră, bani noi. După mintea mea, socialiştii fac greşeala asistenţială clasică, îndatorînd sistemul financiar public, exact în măsura în care susţin că fac un serviciu public. Bani sînt destui, de pildă în Programul Progress care se ocupă, în genere, de şomaj şi subdezvoltare regională.

2 Am reuşit să introduc, în timpul lucrărilor Comisiei de Politică Externă, mai multe amendamente în Proiectul de Buget UE. Modificările pe care le-am propus nu sînt, încă, literă de lege. Proiectul de Buget urmează să treacă prin alte Comisii şi prin Plen, după care ultima variantă de lucru va fi votată, paragraf cu paragraf. Am primit însă semnale de sprijin din direcţia altor Comisii şi am motive să cred că amendamentele vor rezista. Ele urmăresc să asigure prevederi precise de finanţare europeană în zona Mării Negre. Un amendament precizează că fondurile destinate cooperării transfrontaliere în zona Mării Negre trebuie suplimentate. Un altul cere finanţarea sporită a Instrumentului pentru Democraţie. Instrumentul pentru Democraţie înseamnă, pur şi simplu, finanţarea organizaţiilor civile în mod nemijlocit, fără amestecul administraţiei locale sau al guvernului. Acest mod de a pune la dispoziţie fonduri acelor organizaţii care apără drepturile cetăţeneşti în state cu un grad redus de democraţie locală a fost pus la punct tocmai pentru a bloca abuzurile statului. Experienţa ultimilor 10-15 ani e bogată în exemple de organizaţii silite să „coopereze”, după ce accesul la fonduri europene a fost condiţionat sau închis de adminsitraţia centrală. Republica Moldova e cazul clasic iar România s-a ales, după asemenea practici, cu cîteva ONG-uri de serviciu. Unele au fost create din fonduri europene administrate de guvern, altele s-au conformat după ce au fost, un timp, frăgezite de lispa fondurilor. Şi unele şi altele lucrează, acum, conştiincios şi livrează, la ordin, sondaje, rapoarte sau proteste care intoxică eficient opinia publică, în direcţia sugerată de patron.

3 Am participat cu oarecare energie retorică la dezbaterile asupra politicii energetice europene comune. Aşa ceva nu există, deocamdată. Şi tocmai asta e problema. Coordoanrea gîndirii strategice şi a deciziilor în materie de reţele energetice la nivel europeqan e touna cu problema autonomiei politice generale a UE. Disputa se duce în jurul chestiunii ruse. Atîta vreme cît UE va înainta, cu pas de somnambul, pe culoarele enrgetice desenate de ruşi, politica energetică europeană va rămîne un simplu subiect de dezbatere. În plus, capacitatea UE de a dezvolta o politică externă şi, chiar, internă proprie va fi limitată de intersele politice ale Rusiei. Deocamdată, manevrele politico-economico-financiare ale Rusiei fac ravagii. Companii naţionale şi guverne ale statelor membre UE au fost dizlocate şi atrase în proiectele energetice masive ale Rusiei. Lobby-ul parlamentar pro-rus e, dealtfel, mai mult decît vizibil, în dezbaterile care ating, fie şi lateral, chestiuni energetice. Nabucco, marele proiect care ar da Europei o reţea de transport şi distribuţie a gazelor independetă de Rusia, e realtivizat şi subevaluat constant. Tehnica uzuală e pledoaria în favoarea „diversificării”. Numeroşi Parlamentari (cu o predominantă italo-franco-germano-socialistă) folosesc acest argument care propune sprijin atît pentru reţelele ruseşi cît şi pentru Nabucco, prefăcăndu-se că nu observă caracterul reciproc incompatibil al celor două opţuni. Poziţia Comisiei Europene e vitală în materie şi, din păcate, continuă să fie neconcludentă. Reprezentanţii Comisiei audiaţi în Parlament au oferit, invariabil, acelaşi pachet de argumente generale şi neangajate, în baza căruia nu se paote lua o decizie clară şi imediată. Singura speranţă vine din intervenţiile Parlamentarilor Dreptei Vest şi Est-Europene (unde absenţa italiană e deprimantă iar alianţa româno-polonă e notabilă).

13 septembrie 2009

Resentimentul: fabrica de istorie românească


Resentimentul e asurzitor. Nimic privat în acest secret vinovat care nu cunoaşte restrîngeri şi discreţii. Între toate pulsiunile interioare ale persoanei umane, e, probabil, greu de găsit un afect mai plin de consecinţe sociale. Resentimentul, acel sentiment care exprimă o formă extremă de admiraţie doar spre a o distruge sub o presiune care cere, urgent, îndepărtarea diferenţei, e un enorm producător de istorie. Societăţile, unele mai mult decît altele, se exprimă prin resentiment, îşi scriu istoria sau o resping sub dictarea pornirii resentimentare. Iar lumea socială şi istorică românească e un exemplu grav şi continuu de reglementare prin resentiment.
În fond, ne putem aporpia de misterul nemişcării sociale romîneşti, de toate refuzurile de modenrizare şi emancipare, de la extremismul legionar la mult mai posaca inerţie a lumii comuniste, citind în toate aceste reacţii colective cazuri de expresie resentimentară. Chiar dacă nu ne place să admitem aşa ceva, istoria modernă a României e dominată de izbucnirile periodice sau de persistenţa mocnită a resentimentului colectiv. O forţă obscură şi amplă prezidează mersul istoriei noastre contemporane iar numele acestui factor omnipotent e resentimentul.
Din acest punct de vedere, colectivitatea românească e autoarea propriei înapoieri. Iar dacă resentimentul e, prin excelenţă, resortul de bază al stîngismului, putem plasa prinicpalul sentiment politic de masă românesc, la stînga, în limitele unui gregarism abisal. Întrupările istorice ale acestui instinct s-au deplasat succesiv de la naţionalismul folcloric, la păşunismul oficial comunist, la ortodoxismul kitsch sau la mîndria demonstrativă a „sărăcismului” promovat de Ion Iliescu (părintele resentimentului contemporan, regizor şi teoretician al enormului puseu resentimentar care a măturat viaţa românească, imediat după decembrie 1989).
Reţin perfect şi nu cred că voi putea uita vreodată o scenă de resentiment pur, la care am asistat în 1990, cu cîteva zile înaintea faimoaselor alegeri din 20 mai. Bucureştiul era, încă, la ora primelor magazine cu marfă străină. Am intrat alături de o prietenă, într-un magazin de parfumuri care era, pe atunci, una din senzaţiile Bucureştiului. Era un magazin modest, lipit de Casa Filmului, lîngă Piaţa Romană. Înăuntru, multă marfă pusă alandala pe rafturi improvizate. În majoritate, cosmetice de mîna a doua sau falsuri aduse de marele val de contrafaceri turco-arabo-chineze. La ieşire, în timp ce discutam ceva cu prietena pe care o însoţisem, am notat cu coada ochiului o femeie de vreo 50 de ani care ne privea fix, ca un detectiv care înţelege, nemişcat, că a surpins făptaşul, în flagrant. Era o femeie muncită, cu o plasă mizeră în mînă. Una din milioanele de femei comune, nivelate de viaţa la bloc. S-a apopiat cu pas sigur, ne-a privit încă o clipă, după care a scuipat-o în faţă pe prietena mea. Apoi, a şuierat printre dinţi: ”Curvo!”.
A fost prima întîlnire cu resentimentul virulent şi mi-am făcut socteala că incidentul e o dereglare izolată care se leagă de viaţa chinuită a unei femei pentru care binele trăit de altcineva e insuportanbil. Nu era o greşeală. Aveam să aflu, însă, în următoarele luni ale primăverii şi verii lui 1990, la mitinguri FSN şi, apoi, odată cu prima mineriadă, că resentimentul cu care mă întîlnisem nu e nici izolat, nici individual. Aveam să înţeleg că resentimentul e o forţă colectivă formidabilă şi că acţiunea sa istorică e departe de a se fi încheiat.
Dincolo de apariţiile anecdotice, resentimentul românesc - acea capacitate de a frîna, de a ţine în loc şi de a refuza - pune probleme profunde. Aparenţele istorice ne plasează, azi, într-o epocă de „schimbare generală”. Ultimul eveniment istoric major a fost, totuşi, o ruptură decisivă de trecut şi de datele sociale ale vechii orînduiri: o Revoluţie.
După 20 de ani de amînări şi imitaţie neconvingătoare, dificultăţile de articulare colectivă ale proiectului democratic românesc ar trebui să ne pună pe gînduri. Vechea aşezare a psihologiei colective româneşti e teafără, viaţa politică şi menatlitatea socială au regenerat şi nuanţat corupţia. Modenrizarea aşteptată febril s-a limitat, de la bun început, la vitrine şi a transformat, într-adevăr, dugheana cu parfumuri false in Romană. Atît. Instituţiile vizibile şi invizibile ale statului şi societăţii au fost conservate. În fine, mitul democratizării revoluţionare a anului 1989 a devenit, în mod clar, insuficient. E nevoie de o lectură proaspătă iar tradiţia resentimentară a lumii româneşti e în măsură să o ofere.
Ceva a fost suspect de la bun început în „coemdia” sau „farsa” revoluţionară. Într-adevăr, concluzia după care revoluţia se înscrie în vechea tradiţie a „imitaţiilor” româneşti e tot mai plauzibilă. Iar imitaţia e unul din resorturile ascunse ale resentimentului. Nu e prea mult să bănuim că, în spatele acţiunii revoluţioanre din decembrie 1989, s-a ascuns o enormă dorinţă de imitaţie şi că acest mecanism a fost pus în mişcare de resentiment. În această variantă, e de crezut că aparatul comunist a nutrit, în secret, o anume invidie admirativă faţă de puterea, libertatea de acţiune şi prosperitatea mediilor executive occidentale. De ce n-ar putea elita de partid să devină un corp economic de comandă, o colecţie de miliardari omnipotenţi? În acelaşi mod, grupul restrîns al intelighenţiei dizidente sau proto-dizidente româneşti şi-a dorit poate, cu acelaşi amestec de admiraţie şi invidie, rolul de insanţă critică influentă pe care îl joacă elita culturală în Occident. Important e că, la sfîrşitul lui 1989, suma invidiilor reunite româneşti era enormă şi unea, într-un fel, prin resentiment, ambii versanţi ai societăţii.
O analiză, organizată în jurul teoriei lui Rene Girard („dorinţa şi rivalitatea mimetică”) ar găsi, aici, întrunite condiţiile clasice ale „crizei mimetice”: un conflict provocat de intensitatea dorinţei imitative, un conflict care culeminează într-o criză toală şi se rezolvă, de regulă, printr-un sacrificiu care permite revenirea la echilibrul iniţial. Din această perspectivă, „farsa” revoluţionară română e plină de sens. Sacrificarea rapidă şi populară a lui Ceuşescu e gestul ritual care pune capăt crizei şi permite revenirea la vechea aşezare a lumii, cu diferenţa că vechiul poate fi trăit acum sub pretexte noi şi în decorul unui alibi moral superior: elita de partid devine oligarhie, intelectua, intelectualii sint o instanţă publică (ignorată dar admisă), presa poate fi abjectă în numele libertăţii cuvîntului şi toată lumea crede că participă la construcţia unei lumi „noi”. Resentimentul a cîştigat, din nou, pariul istoric. Consecinţa e o nouă repriză de nemişcare.
De ce are resentimentul o carieră atît de prodigioasă în lumea românească? Răspunsul e legat, aproape sigur, de rolul major jucat de imitaţie. Toate acele eforturi naţionale de sincronizare şi imitaţie care au făcut gloria secolului al XIX-lea sînt, desigur, paşi înainte. Nu e cazul să verdem în presiunea culturală a unui Lovinescu altceva decît un efort complex şi generos. Însă obsesia imitaţiei dusă pînă pînă la impostură spune mult mai mult. Da, oamenii îşi doresc şi aspiră la altceva, însă numai în termenii unui război personal: eu şi ai mei, peste voi şi ai voştri. De aici, sălbticia arivistă atît de frecventă în istoria socială a Româneiei. Blocată sau interzisă, aceaşi atitdine devine, în oglindă: dacă eu nu, atunci nimeni. De aici, capacitatea formidabilă de a bloca şi, chiar, desfătarea secretă în mizeria egal împărţită. Tot de aici şi scuipatul în obrazul unei femei care a cumpărat parfum, într-un meoment istoric nepotrivit. Lumea românească se menţine în orbita resentimentului. Imitaţia, falsificarea şi degradarea valorilor rămîn ocupaţii sociale masive. Societatea romînească continuă ciclul. Ea nu produce democraţie, justiţie şi prosperitate ci le imită, pentru că nu e sigură pe ea. Iar acolo unde viaţa interioară e dominată de confuzie şi nesiguranţă, lucrează, neîngrădit, resentimentul.

(Acest text a fost scris la invitaţia amabilă a lui Vladimir Tismăneanu şi inclus într-o excelentă dezbatere, publicată de Vladimir pe blogul personal. Îi mulţumesc şi semnalez cititorului textele reunite în dezbatere)
Dreapta, în chiria stîngii


Candidatura lui Jose Manuel Barroso se clatină. Votul decisiv va avea loc, aproape sigur, săptămîna viitoare, în sesiunea de la Strasbourg a Parlamentului European. Calculele iniţiale sugerează că Barosso e într-o situaţie-limită. Însă, dincolo de discuţia tehnică asupra manevrelor şi amplasamentelor de vot, candidatura lui Barroso pune o problemă de bază. Ea poate fi formulată în chipul cel mai simplu: la ce bun?
Barroso e, nominal, liderul dreptei europene. Realegerea lui ar împiedica, tot nominal, apariţia unei figuri socialiste în fruntea complexului european şi, probabil, aici e de găsit valoarea efectivă a opţiunii pentru Barroso. În rest, discuţia e mult mai complicată şi mai puţin convingătaore.
Am participat la cîteva din dezbaterile în care Barroso şi-a prezentat proiectele şi a cerut susţinerea Popularilor (Creştin-Democraţilor) europeni. Impresia finală a confirmat declinul european al identităţii politice de drepta.
Barroso s-a mişcat, indiferent de tema de dezbatere, în cercul conceptual prescris de noua ortodoxie socialistă. Viziunea lui Barroso porneşte, foarte nimerit, de la observaţia după care problema fundamentală a lumii contemproane e „criza valorilor”. Însă discursul critic al lui Barroso se opreşte în acest punct. Analiza nu urmează direcţia enunţată în titlu ci se refugiază imediat în cîteva generalităţi neutre: libertate (într-o definiţie lipistă de criterii) şi solidaritate (prin care Barrsoso înţelge, după propriile explicaţii „ justiţie socială”- un concept împrumutat, cu totul, din retorica neo-socialistă). Barroso susţine, deasemenea, că economia şi statul „ nu mai pot fi concepute separat”, aliniindu-se astfel consesnsului economic de centru-stînga şi corului anti- sau post- capitalist. Interesant e şi argumentul cu care Barroso crede că răspunde criticilor „declinului european”. Barroso răspunde arătînd spre Barak Obama şi adăogînd că Statele Unite au preluat, practic, politici demult activate în Uniunea Europeană. Argumentul e dubios: Barak Obama e cccriticat, de la dreapta, tomcai pentru introducerea „socialismului” importat din practica Uniunii Europene. Prin urmare, Barroso nu are cum să pledeze pentru dreapta folosind exemple pe care dreapta le critică pentru stîngism de import european.
Barroso vorbeşte, alături de o mare parte a reprezentanţilor dreptei nominale europene, de „econoimia socială de piaţă”, acolo unde, pînă acum 10-15 ani, trona conceptul nemijlocit de „economie de piaţă”. În sfîrşit, explicaţiile oferite de Barroso confirmă opţiunea pentru regelemtarea economiei, adică pentru revenirea la imixtiunea instituţiilor politice în dinamica pieţei. Adevărat, Barroso susţine că e partizanul „reglemntării inteligente” dar asta e totuna cu a spune că eşti partizanul unui abuz limitat. Diferenţa între agenda Socialiştilor şi Programul susţinut de Barroso e din ce în ce mai neclară. Ea se reduce la nunaţe şi iniţiative timide, rostite cu o prudenţă panicată, atunci cînd, de pildă, acelaşi Barroso se pronunţă pentru imigraţie, cerînd, aproape umil, noilor sosiţi un efort minim de integrare în societăţile occidentale.
Programul lui Barroso a lăsat mereu impresia unui adaos care solicită timid marelui consens socialist cîteva conesii formale. Barroso nu e o excepţie ci un adevărat lider de opinie al unei drepte europene, paralizată de supremaţia publică a ideilor socialiste. Discurul lui Barroso şi linia generală a dreptei bifează, acum, toate temele posibile, de la protecţie socială şi compasiune, la schimbarea climatică şi imnigraţie, fără să stabilească o direcţie anume. În cele din urmă, discursul general al dreptei nu mai are valoare conceptuală ci doar funcţie de întrebuinţare. Discursul dreptei nu mai afirmă o identitate distinctă ci se adaptează la majoritatea ideologică şi mediatică neo-socialistă.
Dacă e de discutat o „criză”, atunci e mai degrabă vorba de criza de gîndire a unei drepte care a învăţat să îşi interzică propriile convingeri sau le-a uitat, sub presiunea oportunismului politic. Parctic, stînga îşi permite, mai nou, o facţiune de dreapta care dă impresia că face eforturi stăruitoare pentru a se face tolerată şi pentru a învăţa limba ideologică oficială. E vorba de fosta dreaptă europeană, transformată de cedări şi adaptări succesive, într-o subcontractoare a stîngii.
Din acest punct de vedere, realegerea lui Barroso e irelevantă. Ea poate împiedica totuşi apariţia oficială a stîngii în fruntea Comisiei Europene şi e, prin urmare, necesară.
Ce rămîne cu adevărat important din această coamasare spre stînga a valorilor politice europene se va vedea în problemele evoluţiei viitoare ale Uniunii. Alinierea generală a valorilor politice în limitele consensului socialist explică, poate, de ce procesul de aderare la UE a devenit, treptat, o asociere la sursele de finanţare europene şi nu o deplasare de regim spre democraţie, drept şi capitalism. Dispariţia pasiunii democratice a devenit cel mai frapant simptom european. Cazul ultimelor admiteri în Uniune poate fi judecat foarte bine din această perspectivă. Uniunea nu mai impune presiunea valorilor democratice fundamentlae ci, mai degrabă, ia în chirie state care ştiu că pot dezvolta pe plan intern corupţie şi injustiţie. Cazul Româneiei e marcant.

(Acest text e reprodus de pe blogul TRU găzduit de Radio Europa Liberă)
Etica, înaintea şi deasupra politicii


Comisia Europeană s-a blocat într-un discurs fără soluţii, perfect util regimurilor de stat campioane la încălcarea drepturilor omului. Adevărul central al oricărui discurs pe tema drepturilor omului e etic. În lipsa unui fond etic ireductibil, adică a unei convingeri profunde care depăşeşte orice alte considerente, politica drepturilor omului rămîne o altă variantă a politicii generale şi, deci, o formulă coruptibilă, incompletă sau, pur şi simplu, declarativă. Exact asta scapă Comisiei Europene şi tocmai din această insuficienţă vine catalogul de umilinţe repetate care însoţeşte iniţiativele europene de politică externă.
Cu o săptămîna în urmă, l-am auzit pe Reprezentantul Comisiei Europene în Comisia pentru Drepturile Omului a Parlamentului European (DROIT) declarînd senin că sesizează un „curent democratic„ în evoluţia istorică a Iranului. Conform Reprezentantului Comisiei această mică dar salutară deplasare spre democraţie ar fi intervenit odată cu revoluţia Islamică (1979) şi ar înregistra progrese pe care UE e datoare să le încurajeze. În spatele acestui sofism rudimentar stă teoria după care orice alegeri (inclusiv alegerile măsluite) sînt un pas înainte. Am reîntîlnit acest argument, în următoarea sesiune DROIT, în timpul discuţiilor asupra abuzurilor grave ale regimului militar din Birmania şi a detenţiei prelungite a liderului pro-democratic Aung Saan Suu Kyi.
Reprezentantul Comisiei Europene a intervenit, atrăgînd atenţia asupra alegerilor pe care dictatura militară birmaneză a promis că le va organiza, anul viitor. Deşi s-a declarat convins că alegerile vot fi falsificate, Reprezentantul Comisiei a adăogat că vede semne de progres. Schimbarea pozitivă ar consta, conform Reprezentantului Comisiei, în deplasarea de la „conducerea directă” la „conducerea indirectă”. Cu alte cuvinte, dictatura mlitară nu va mai opera frontal ci se va ascunde după un Parlament pe care a avut grijă, mai întîi, să-l compună prin alegeri falsificate. Mai mult, Reprezentantul Comisiei a vorbit de „multitudinea de puncte de vedere” pe scena politică birmaneză şi şi-a îndatorat audienţa aducîndu-i la cunoştinţă existenţa unui curent pro-guvenramental şi a unuia anti-guvernamental. Evident, această mostră de diversitate politică, împiedică formularea unui punct de vedere tranşant al Comisiei. În traducere, atîta vreme cît există o mişcare de protest în Birmania, Comisia e datoare să se abţină de la presiuni pro-democraţie şi să se menţină într-o echidistanţă exemplară. Argumentul are rolul de a justifica lispa completă de acţiune a Comisiei.
Ce ar fi putut şi trebuit să facă, demult, Comisia a explicat în detaliu Emanouil Athanasiou, de la Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului. Athanasiou a cerut, încă o dată, Comisiei să facă presiuni pentru blocarea conturilor deschise de generalii birmanezi la bănci occidentale şi pentru interzicerea sau limitarea prezenţeiei companiilor economice occidentale în Birmania. Dealtfel, Atahansiou a remarcat că reprezentantul Comisiei continuă să vorbească de „guvernul” Birmaniei, deşi regimul de stat birmanez e o juntă militară în toată regula.
Impasul e, la fel ca în cazul politicii Comisiei faţă de Iran, rezultatul ciocnirii între interesele economice, adesea legitime, ale Occidentului şi valorile politico-morale pe care se sprijină democraţia. Ideea după care Occidentul nu are interese economice covărşitoare e una din exagerările naive ale unui anumit gen de activism democratic. Europa (de Vest şi de Est) are interese economice vitale şi nimic nu poate micşora importanţa acestei dimenisuni. Problema securităţii enrgetice europene nu e o născocire. Rusia şi Iran sînt furnizori cheie de energie pentru Europa, aşa cum Birmania e unul din marii furnizori de gaze ai Indiei şi ai Chinei. Europa nu poate, pur şi simplu, renunţa la nevoile energetice şi nu îşi poate anunţa populaţia că trebuie să accepte restricţii, de dragul democratizării Rusiei, Iranului sau Birmaniei. Însă problema drepturilor omului nu se opreşte la această observaţie. Imperativul etic e obigatoriu pentru statele sau organizaţiile care susţin că au o politică în materie de drepturile omului. Cu alte cuvinte, nimic nu trebuie să împiedice statele şi organizaţiile respective să urmeze, pînă la capăt, o politică onestă şi coerentă în materie de drepturile omului. Problema consecinţelor economice ale acestei atitudini trebuie însă rezolvată în prelalabil, printr-o politică externă şi comericală activă şi preventivă. Dacă s-ar fi ferit, de la bun început, de dependenţa de resursele energetice ruseşti, Europa nu s-ar mai fi aflat, astăzi, în situaţia de a formula singură scuzele de care au nevoie regimurile autoritare rus sau iranian. Iar asta ar fi presupus, tot de la bun început, plasarea principiului etic în fruntea politicii externe europene. În anii ’70 a existat o dezbatere pe marginea branşării Europei la pîlnia energetică rusească. Atunci, oponenţii acestei soluţii au pierdut. Astăzi ştim că aveau dreptate.
Etica şi economia sînt numai aparent un dublet contradictoriu în relaţiile dintre state. Cine are curajul şi tăria de a face politică externă morală poate pierde pe termen scurt dar cîştigă pe termen lung. Altfel, ajunge în situaţia de a improviza, din compromis în compromis, degradînd treptat marile principii etico-politice ale democraţiei.
(Acest text e reprodus de pe blogul TRU găzduit de Radio Europa Liberă)

30 august 2009

20 de aniversări in absentia



Cum vom trata aniversarea a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989? E destul de previzbil şi cu atît mai interesant. În primul rînd, pentru că Revoluţia însăşi a dispărut complet din activul politic şi etic al României (asta, dacă s-a aflat, vreodată, acolo). Revoluţia a fost uitată. Însă acest act colectiv asunde o reţea de tenisuni istorice şi etice mult mai complicată decît s-ar părea.

În primul rînd, pentru că, de fapt, societatea n-a „uitat” Revoluţia din plicitis, din comoditate sau, aşa cum se spune adesea, din pricina dezangajării totale aunui tineret în mare parte nenăscut în 1989. Problema e că societatea a ” uiatat ” Revoluţia, pur şi simplu, pentru că nu avea ce să-şi aducă aminte. Experienţa istorică a Revoluţiei e, şi în România, măsurabilă prin răsutrunarea tradiţiei politice şi sociale, în forme concrete şi palpabile. Dacă nu confundăm reutilarea comericală şi financiară a elitelor politice cu schimbarea socială propriu-zisă, atunci Revoluţia are, în România, un caracter limitat, aproape nerevoluţionar sau, mai bine spus, parodic-imitativ.
Din acest motiv, memoria socială nu a avut ce reţine şi nu îşi poate aminti ceva precis despre Revoluţie.

Semnificativ, tocmai inocarea sistemtică a celor ucişi în decembrie 1989, spune că nu e nimic altceva de discutat şi rememorat: nici un proces colectiv, nici o mutaţie în raporturile cu autoritatea politică, nici o eliberare
- dacă exceptăm eliberarea uriaşă a mediilor de informare, transformată, după tiparul fundamental al revoluţeiei din 1989, în propria negaţie caricaturală.

Evident, Revoluţia va fi marcată şi aniversată ritual şi oficial, cu depuneri de coroane la Cimitirul Eroilor şi cu dezvăluiri „senzaţionale” din cămara mereu plină cu „misterele” Revoluţiei. Cu alte cuvinte, nimic de spus despre diferenţa impusă în societate după 1989 şi foarte multe de spus la capitolul „povestiri” despre Revoluţie. Acest fel de a invoca un moment şi nu un proces, un incident şi nu o devenire, e totuna cu a vorbi despre altceva, nu cu totul altceva decît Revoluţia. Iar asta, în principal, pentru că a vorbi cu adevărat despre Revoluţie ar însemna un comentariu asupra lipsei de evoluţie. Mai departe, asta ar presupune o recunoaştere francă a imoblităţii colorate dar solide a societăţii româneşti. Ea nu poate veni de la medii de informare şi voci de autoritate publică beneficiare ale parvenirii abrupte, adică a acelui proces care e, prin excelenţă, un privilegiu şi, deci, opusul evouţiei sociale revoluţionare.
Situaţia e infinit mai complicată. Ea presupune şi o analiză a cauzelor care au împiedicat apariţia unei mişcări revoluţionare autentice, în România. Căci, în preajma lui decembrie 1989, societatea nu purta, deschis sau în secret, nici un proiect articulat şi nu avea nici o imagine asupra dorienţelor ei de grup, în afara unor generalităţi care amestecau setea imprecisă de libertate cu apriţia mărfurilor în magazine şi cu încetarea raţionalizării crunte a oricărei forme de confort şi consum. Prin urmare, o discuţie asupra simulacrului revoluţionar din decembrie 1989 presupune atît critica grupului de partid care şi-a montat supravieţuirea şi succesul, cît şi o critică a mentalităţii sociale româneşti. Ar merita. Măcar la aniversarea de 20 de ani.
Societatea zero



E trist? Nu. Tristeţea e o trăire lipsită de aciditate şi, prin urmare, o reacţie de blîndă nepotrivire cu mărşăviile sau porcăriile colective. Un clişeu stabiuleşte că, de regulă, parada degradării publice e însoţită de exclamaţii uşor resemenate care notează „spectacolul trist” şi se întorc, oarecum liniştite, la ale lor. Cred că tot ce se întîmplă în spaţiul media de atîta timp nu e trist. E sinistru.

Aproape tot ce înseamnă televiziune sau ziar lucrează cu program unic, într-o robotizare cretină şi, totodată, vicioasă. Traian Băsescu e subiect unic iar tratamentul de presă a trecut în paranoia pură. O casă de nebuni în loc de medii de informare, cu deosebirea că vocile care descoperă, în fiecare zi, o nouă fărădelege legată de Băsescu sînt slobode să facă orice şi oricum. Spectacolul a fost trist cîndva. Acum e un pericol. Căci alinierea greţoasă a presei anunţă o vătămare gravă, la cap, acolo unde se decide echilibrul sau dezichilibrul general al unei societăţi.

Mii de oameni angajaţi să mintă şi să perfecţioneze minciuna fac exact asta şi nu dau nici un semn că se simt jenaţi sau vizitaţi de cea mai slabă umbră de dubiu. Această demisie dezinvoltă spune că apropierea minimă de onestitate nu mai face doi bani. A dispărut, mistuită de servilism şi de o pasiune blonavă pentru minciună.

Traian Băsescu e, mai nou, pivot într-o reţea de terorsim. Enormitatea acestei minciuni e propagată în forţă pe toate canalele media de moderatori, jurnalişti şi experţi care adaogă detalii şi unghiuri noi, fără să clipească. De aici înainte, nu mai poate veni decît nebunia deplină. Orbirea furioasă a oamenilor căzuţi şi vînduţi. Sînt uşor suprins, totuşi, de micile rateuri ale trupei media care n-a făcut, la timp, legătura între incendiile de la Atena şi interesele clanului Băsescu. Adevărat, pînă la alegerile prezidenţiale, mai e ceva timp şi această mică eroare va fi, desigur, corectată.

Ce e cu adevărat tragic e realitatea acestei situaţii ireale. Intoxicaţi şi pe deplin obişnuiţi cu otrava zillnică, nu ne mai dăm seama că trăim într-un univers răsturnat, într-o lume plătită să stea în cap şi să pună numele lui Băsescu în fruntea oricărei măscări. Sigur, oamenii de bun simţ nu au pierit şi mulţi îşi fac socoteala că ei vor decide, cu mintea lor, la alegeri, infirmînd şi pedepsind orgia nebună a mediilor de informare. E foarte posibil să fie aşa dar nu e deajuns.

Raţionamentul care se bazează pe bunul simţ ultim al electoratului nu e deloc un comentariu favorbail democraţiei politice. El face din alegători un soi de pompieri al căror rol e să pună capăt, din cînd în cînd, dezmăţului mediatic, fără să poată decide cu adevărat asupra lumii în care trăiesc. Raţionamentul de mai sus spune, deasemenea, că mediile de informare şi plătitorii lor au dreptul de a fi adversarii instinctului democratic pe care îl chinuie, îl înşală şi îl derutează, în fiecare zi.

Ce vedem astăzi, în vremuri de minicună şi prostituţie sălbatică, vine dintr-o mai veche obişnuinţă a aservirii şi anunţă un viitor în totalitate meschin şi indiferent. Cu alte cuvinte, puterfacţia febrilă a mediilor de informare şi a harnicelor ei nulităţi e un eşec moral total. Asemenea lucruri se plătesc. Prin deruta viitoare, prin neştiinţa şi nesiguranţa pe care istoria le sancţionează cu etape lungi de subdezvoltare. Jungla ca spaţiu unic de coexistenţă e întotdeauna o opţiune. Societăţile care nu fac şi nu vor să permită cea mai mică mişcare în direcţia răspunderii faţă de adevăr sînt primele care cad în lipsă de însemnătate, într-un gol variat şi mereu mai gol.

Suficienţa minicunii şi perversiunea care îmbăiază continuu demnitatea în napalm nu sînt un sport separat sau o boală la purtător a mediilor de informare. Derapajul mental are o iradiere colectivă şi consecinţe grave: încrederea în redresarea României, după zeci şi zeci de ani de viciu sistematizat, scade sau e deja nulă. Bîlciul dezgustător pe tema Băsescu are o putere de declasare viitoare care atinge oameni încă nenăscuţi. Viitorii români se vor naşte într-o cangrenă naţională fără sens, fără direcţie şi fără ieşire. Adevărul sinistru pe care nimeni n-are curaj să-l privească în ochi, acum, cît mai e timp, e o ctastrofă socială: românii sînt iremediabil dispuşi să distrugă, să compromită şi să îşi facă loc, pentru bani, pentru şansa de a fi mari şi tari, măcar o clipă, fie şi pe maidanul de acasă. Cine nu simte aşa ceva, pentru că a fost ferit, prin naştere sau prin cine ştie ce accident al sorţii, de regula care fabrică fiinţa socială românească, pleacă. Iar cine rămîne are de ales: autoexcludere sau degradarea plătită.

Românul mediu, românul statistic, omul care porneşte de jos şi urcă spre profesii şi statut public nu e o fiinţă propriu-zis socială. În consecinţă, societatea românească nu există. Aglomerarea de interese şi alianţele respingătoare generează delicte şi patologii de grup, nu o societate.
Puterea ideilor negative - drama continuă



Un eseu remarcabil publicat în The American Interest de Jeffrey Herf (“The totalitarian Present: Why the West Consistently Underplays the Power of Bad Ideas”) descrie, fără reţineri şi prejudecăţi, problema psiho-istorică fundamentală a democraţiilor: fragilitatea în faţa ideologiilor adverse. Discuţia e veche şi a fost, adesea, transformată de demoagogi ai dreptei sau de anarhişti veniţi de la stînga, într-o acuzaţie care descoperă, foarte credibil, caracterul ezitant şi slăbiciunea primară a statului de drept. Problema discutată de Herf (textul integral poate fi citit aici) e suma scrupulelor şi a ezitărilor care împiedică democraţiile să acţioneze, prin forţă armată, împotriva adversarilor care încearcă să le anhilieze.

Substratul acestei paralizii proverbiale e, în definiţia lui Herf, incapacitatea de a “citi” , la timp, ameninţăriule mortale, mai precis tendinţa de a “subestima puterea ideologiilor negative” ( “the power of bad ideas”) . Herf recapitulează analitic marile cazuri de miopie democratică în faţa ideologiilor totalitae, aşa cum au curs şi au scris ele istoria secolului XX. Delictul repetat de “subestimare a ideilor” a determinat istoria Occidentului, în ultimii aproape 100 de ani. Acest blocaj constant - susţine Herf - a permis apoteoza nazistă şi comunistă. Acum, situaţia e pe punctul de a se repeta, cu o nouă repriză de oscilaţie şi inacţiune, în faţa celui de a-l treilea totalitarsim: islamismul extremist. Recapitualrea e utilă, dacă nu cumva şcoantă. Herf invocă analiza lui Karl Bracher , unul din primii, gînditori conştienţi de incapacitatea democratică de a sesiza “seriozitatea” ameninţării totalitare. În cuvintele lui Bracher, problema e, pur şi simplu, o chestiune de curaj şi anticipaţie. Astfel,


“ (…) in the mid- to late-1930s, and even during the war itself, many of Hitler's politically influential contemporaries refused to believe that his ideological assertions were actually the basis of his policy.”


Acest reflex defensiv, adesea camuflat în cultul negocierilor şi în pragmatismul aparent al compromisului, ascunde acea detestată neîncredere burghez-mercantilă în “idealism” şi în misterul prin care ideile pot impune schimbarea violentă a realităţii. De aici, dificultăţile sau eşecurile repetate ale supraputerilor democratice în faţa unor adversari apraent minori (grupuri teroriste sau insurecţionale restrînse, regimuri dictatoriale “exotice”). Diferenţa între iluzie şi pragmatism e, în acest caz, dată de capacitatea de a admite că “ideile” nu sînt proiecţii eterice ci structuri de magnetism total care condiţionează şi pun în mişcare grupuri convinse de legitimitatea violenţei şi dispuse la sacrificiu. Faimoasa incapacitate a conştiinţei occieentale de a lua în serios pulsiunile elmentare, apetitul pentru violenţă şi ameninţările viscverale de tip leninist sau nazist e bine documentată istoric. Mai interesantă şi mult mai puţin cercetată e geneza acestei “neserioztăţi” care mărturiseţte, pînă la urmă, credinţa în “bunătatea” fundamentală a omului sau convingerea că istoria a “luat sfîrşit”. De fiecare dată, aceste aneglisme sistematizate au fost urmate de eforturile uriaşe de reechilbrare a lumii care au costat occidentul infinit mai mult decît acţiunile preventive. De pildă, al doilea război mondial, în locul unui război local limitat care ar fi permis răsturnarea regimului nazist german, pînă în 1938:


“ (…), even without the Soviet Union, the two leading European democracies could have destroyed the Nazi regime and its armed forces in a preemptive war. At that time the Nazi regime had not completed its military build-up. The British Navy could have cut Germany off from vital energy and raw material supplies in Scandanavia, while the Reich would not yet have occupied countries in Europe with other mineral and food supplies. ”


Herf e primul care admite că, pînă şi în situaţia în care un atac preventiv ar fi pus capăt ascenisunii europene a nazismului, situaţia ulteriroară n-ar fi dus la o clarificare istorică finală. E uşor de presupus că, în marginea, acţiunii conjugate a puerilor democrate, ar fi apărut reacţia critică tipică pentru opinia publică şi mai ales pentru opinia profesionistă (mediatic-intelectuală) a societăţilor liberale:



“ (…) some significant proportion of European and world opinion surely would have interpreted such a war as an illegitimate aggressive war launched by the British and French "imperialists" against peace-loving Germany, whose only desire had been to see the League of Nations resolutions concerning national self-determination applied to Germans in German-speaking Europe. Moreover, precisely because such a war of choice could have been avoided, it would have been enormously controversial and divisive on the home front.”


Nu e greu de presupus cine ar fi instrumentat propagandistic valul criticist- civil al societăţilor occidentale. Manipularea intelectului profesionist occidental e demult o specialitate plină de succes a aparatului sovietic (şi ulterior rus). E, deasemenea, uşor de văzut cum a acţionat reflexul critic occidental, în cazul războaielor din Iraq şi Afghanistan, deşi, aici, după ce aceleaşi războiae au fost preluate şi continuate de administraţia Obama fără cea mai mică împotrivire publică, e limpede că motivaţia n-a avut nimic de-a face cu reflexul civic şi a avut totul de-a face cu activismul intolerant al stîngii.


Ceallată mare problemă analizată de Herf e natura ideologiilor radicale anti-occidentale. Problema e, în fond, echivalentă cu o revenire la discuţia moral-teologică asupra naturii Răului. Leszek Kolakovski, marele filozof dispărut recent, a dus-o cu pătrundere şi exactitate morală, de-a lungul utlinilor 40 de ani. Herf o o continuă, în limitele terminiogiei politologice. Pentru Herf, e vorba de “ modernism reacţionar”, o atitudine violent anti-modernă, provocată de nesiguranţa în faţa schimbării şi instrumentată tocmai prin mijloacele (tehnologiei) moderne. Aparent paradoxală, această analiză are meritul de a evita capcanele criticii oarbe a extremismelor, pentru a extrage secretul acestor mişcări contradictorii. Ideea a mai fost discutată de John Lukacs, în eseuri dedicate caracterului “revoluţionar al nazismului” (unde revoluţionar însemană capacitatea de a convoca o societate pe baza unui resentiment colectiv profund şi de a o mobiliza eficient, printr-un efort adminstrativ foarte modern). Aceaşi idee a îndreptat, din păcate, o întreagă şcoală analitică spre ideea că statul sovietic a reuşit, practic, să modenrizeze societatea rusă (diferenţa e că sovietologii acestei şcoli constată capacitatea de control şi metodele instituţionale sovietice, desconiderînd complet conţinuturile forţate de aparatul de stat asupra societăţii). În orice caz, “modenrismul reacţionar” propus de Herf, descrie excelent ambivalenţa nazismului care consolidează un motor economic modern şi, împinge, în acelaşi timp, societatea într-un neo-primitivism ideologic obscur. Concluzia generală e esenţială pentru înţelegerea complicaţiilor modernităţii:



“ (…) historians of modern Germany, as well as their counterparts in Italy and Japan, pointed out the obvious: Germany and Japan had become modern in the realms of economics, science and technology while still displaying distinctly anti-liberal political and intellectual traditions.”


Iată de ce, pe linia deschisă de Lukacs şi susţinută de Ralf Dahrendorf, “modernitatea reacţionară” a experimentului nazist e vitală pentru înţelegerea psihologiei istorice europene, definitiv marcată de premiera nazistă ţi comunistă a dualismului industrial-organicist:


“The late German sociologist Ralf Dahrendorf, in his classic work Society and Democracy in Germany (1965), called Germany, not the United States, "the first new nation" because its kind of industrialization, with a weaker liberal tradition and stronger authoritarian state structures, became more common around the globe than the Anglo-American blend of economic, scientific and political modernity.”



Posteritatea “modernsimului reacţionar” e evidentă în islamismul extremist. Aceaşi capcaitate de a combina, schizoid, modernsimul tehnologic şi obiectivele ideologice total antimoderne. Sau, cum scrie Herf,


“ a great enthusiasm formodern technology with a rejection of the Enlightenment and the values and institutions of liberal democracy”


Cu observaţia că, spre deosebire de germanii care erau şi producătorii mijloacelor tehnologice de primă calitate, pedestrimea teroristă a Islamului poate cel mult cumpăra sau fura o tehnologie la care n-a ajuns niciodată. Situaţia simbolică a teroriştilor care au transformat, pe 11 septembrie 2001, avioane ultramoderne în arme de extermiunare în masă rămîne o dislexie cumplită.


În sfîrşit, eseul lui Herf aduce în faţa occidentului vechea problemă a subestimării catastrofale, de astă dată în varianta generată de proiectul nuclear al teocraţiei iraniene. S-ar putea să fie prea tîrziu dar un lucru poate fi înţeles, măcar acum: schiţa nucleară iraniană nu e o fantasmagorie. Ahmadinejad trebuie luat în serios. Ideologiile radicale nu se joacă de-a retorica. Occidentul, susprins într-o poziţie mai dubitativă şi mai oscilantă ca niciodată, lucrează deja într-un tipar confuz, de auto-iluzionări, pe baza căruia decide, în mod reptat, să ia de bune propriile proiecţii angelice: terorismul islamic poate fi îmbunat şi “răzgîndit” cu fonduri şi concesii, contractele şi injecţiile de subvenţii pot înmuia oţelul ideologic al iranienilor sau agenda Hamas şi Hezbollah. Ce nu trebuie uitat şi ce ar trebuie să fie clar, după experienţele catastrofale ale secolului XX e valoarea tragică şi salvatoare a politicii de principiu:

“Any preemptive war rests on a judgment that cannot be definitely proven or falsified--­namely that a war now will be a lesser evil than the prospect of allowing an opposing power to survive and become more dangerous.”