Reforma PSD - pentru o mai largă prostire a României

Prea multă lume e indignată de Proiectul de Lege Andronescu. Vehemența criticilor trece în mod nemeritat peste Palmaresul Andronescu, acel cumul de decizii ministeriale care au venit în sprijinul mafiei universitare, într-un moment greu. Acum, ingratitudinea lovește într-o altă inițiativă care nu face decît să asigure creiere de tun și bani de cheltuială numitei mafii. În fond, nelegiuirile lui Funeriu trebuie îndreptate. România nu are nevoie de capete bune și site dese. România are nevoie de molozul compact pe care doar eliminarea competiției și descalificarea tutelată de stat le poate aduce. Prostia e, în fond, trăsătura optimă pentru necesarul electoral PSD. Cu o țară de tineri ajutați să se tîmpească, problema guvernării în România e rezolvată pe termen lung. Partidul condus de un imatur și scăldat în compasiunea socială a socialiștilor tunari (tunul e principala manifestare a doctrinei sociale PSD) va domina lesne o țară îndrumată spre prostie. Ce e rău în asta? N-am face decît să desăvîrșim drumul istoric deschis de comuniști.

Însă cea mai amre eroare de care se fac vinovați criticii Proiectului Toți și Toate la Universitate vine din nesocotirea continuității logice a PSD. Admiterea la Universitate a studenților respinși la Bacalureat e normală, pentru un partid care a aprobat, mai întîi, admitereea în Parlament a candidaților respinși la alegeri. Există , astfel, o compatibilitate deplină între sistemul de vot sprijinit de PSD și sistemul de învățămînt sprijinit de PSD. Elementul de legătură e promovarea automată a incompetenței și legiferarea fruadei. În fond, odată respinși la Bacalaureat și admiși la Universitate, tinerii trecuți prin reforma PSD își vor pune problema unei cariere. O înfrîngere solidă la alegeri le va garanta un loc în Parlament.

Șomajul lui Ponta în grija lui Năstase

Nokia aleargă pe direcția est, fugărită de concurență, de presiunea piețelor și de propriile slăbiciuni. Pe drum, răsare cu o observație de neprețuit Adrian Năstase. Princpalul expert PSD în materie de șomaj autothton se ocupă, în această calitate, de recalificarea șefului său direct, Ponta Victor, după mare disponibilizare din noiembrie 2012. În timpul, rămas, Năsatse face analiza răspunderilor guvernamentale pentru migrația Nokia:

”Realitatea bate orice. Realitatea nu o pot iognora (…) Iar ce s-a intamplat saptamana asta reprezinta o lovitura extrem de dura pe care cei care au confiscat puterea nu o vor putea nicicum cosmetiza. Inchiderea fabricii Nokia este, in fapt, o motiune de cenzura pe care realitatea a depus-o la adresa guvernului. Peste 2000 de familii pe drumuri inseamna o situatie mult mai grava, mai palpabila si mai profunda decat oricate milioane ar incerca guvernul sa bage in propaganda si in minciuni…”

Pasajul sugerează că expertul PSD lucrează cu instrumente analitice de mare finețe. Numai așa poate autorul izola, de la bun început, temele pe care însuși autorul nu le poate înțelege. Tot de aici, capacitatea de a intra fără întîrziere în contraziceri flagrante. E multă grație în sinceritatea cu care Năsatase își mărturișește nepriceperea și acest lucru trebuie apreciat. După noiembrie 2012, odată cu despărțirea de imaturitatea lui Ponta, putem conta pe o eră nouă de onestitate defensivă, sub conducerea lui Năstase.

Cum pot fi mai bine înșelese cugetarea după care realitatea nu poate fi ignorată și observația după care România e condusă de ”cei ce au confiscat puterea”? Atîta vreme cît puterea a fost confiscată prin alegeri, observația lui Adrian Năsatse nu poate fi înțeleasă decît ca o dulce recunoaștere de inadecvare la realitate. Așadar, autorul bate măr realitatea, îndată ce termină de spus că realitatea nu poate fi bătută. Asta dă un framec aparte micii demonstrații pe care autorul o rezervă muncitorilor concediați la Jucu. Autorul a ghicit: muncitorii de la Jucu așteaptă, înainte de orice, sofisme. Acum le au și asta le va ușura, indiscutabil, viața. ”Milioanele băgate de govern în propagandă și minciuni” sînt într-adevăr inutile, în fața zăcămîntului de adevăr și dreaptă judecată deținut de Adrian Năstase.

Sărmanii conediați de la Jucu au, astfel, parte de sfatul bun pe care îl așteptau. Evident, nimeni nu e mai în măsură să îl dea decît un om care n-a fost vreodată pus în situația de a trăi fără venit și, în plus, e un atît de fidel prieten al realității. Ponta ar trebui să se ocupe singur de viitorul propriului ajutor de șoiamj. Acum. După 2012, va fi prea tîrziu.

Atenuante pentru Ponta

Pentru un lider de partid care își va încheia cariera în noiembrie 2012, Victor Ponta e neașteptat de eficient. Ponta lucrează, în fiecare zi, în regim de gym, la propriul destin scurt, de debarcat, în tradiția Geoană. În aparență suprapunerea de mijloace și obiective îl face pe Ponta suspect de maturitate. Numai că acest tip de maturitate e rezultatul direct al imaturității depline. În acest fel paradoxal, Ponta pune la dispoziția propriei căderi o imaturitate excemplară.

Iată-l pe Ponta vorbind, de pildă, despre obiectivele europene ratate de Președintele Băsescu:

„Traian Băsescu este pe finalul carierei sale politice, nu pentru că-şi termină mandatul, ci pentru că şi-a ratat toate obiectivele: anticorupţia, modernizarea statului român, intrarea cu fruntea sus în Europa”

Imediat după aceast enunț promițător, Ponta se repliază și trece la demolarea propriului argument:

”Am avut trei obiective europene şi le-am ratat pe toate trei: Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie este tot acolo, Schengen, n-am intrat, Euro, n-am intrat şi nici nu o să intrăm prea curând ”.

Ce poate fi mai copt în imaturitate decît o demonstrație care începe cu Președintele care ”și-a ratat toate obiectivele” și continuă explicînd, pentru mai multă claritate, că e vorba de obiectivele pe care noi ”le-am avut” și tot noi ”le-am ratat”. Recapitulînd, capodopera de pre-maturitate logică a lui Ponta sună în felul următor: Băsescu a avut obiectivele pe care noi le-am ratat iar noi am avut obiectivele pe care le-a ratat Băsescu. Singurul rezultat e îngrijorarea față de capacitatea de gîndire a lui Ponta în orice situație publică, exceptînd raliurile auto.

Însă ceva înrudit cu adevărul există în raționamentul Ponta, dacă prin înrudire se poate înțelege și prietenia care culminează cu omorul. E vorba de chestiunile Schengen și MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare). Aici, Ponta constată probleme pe care le critică în public, după ce le-a chemat, implorat și provocat din toate puterile. În noiembrie anul trecut, Victor Ponta a cerut socialiștilor din Parlamentul European să facă ce-or putea și să pună piedică admiterii României în spațiul Schengen. La aceași întrunire cu pronunțat caracter patriotic, Ponta a cerut bravilor parlamentari socialiști să facă tărăboi pe tema Mecanismului de Cooperare și verificare. În felul lui discret și imberb, Ponta s-a străduit, atunci, să încetinească un proces pe care, acum, îl pune între rateurile noastre.

Totuși, minciuna lui Ponta nu trebuie certată. Două circumstanțe îi sar în ajutor. Mai întîii, omul e un imatur rătăcit în politica națională și apoi, același om, aniversa, în noiembrie 2010, doi ani pînă la eșecul din noiembrie 2012.