Dezvoltare sau alterare?
Distanța pe care statele ”mai europene” ale Uniunii Europene o așază între România și centru e suficentă pentru a ne asigura marginalitatea. Tot ce adăogăm prin mijloace proprii e tocmai bun pentru a ne scoate din joc. Presa continuă să ne spună că așa zisa criză euro e un episod palpitant și trecător. Nimeni nu pare să înțeleagă că episodul palpitant pe care presa îl tăvălește printre silicoane și bîrfe sub-politice e începutul unei istorii care ne va ține alături sau ne va decarta între surplusuri. Cu cît știm mai puține lucruri clare și cu cît înțelegem mai multe aiureli, sub îndrumarea unei prese intereseantă doar prin propria ignoranță, cu atît mai adîncă deruta. Riscăm să ne trezimn față în față cu ceva mare din care nu vom înțelegem nimic: viitorul. Ar trebui să știm, deja, că jocul de forțe global a scris, dintodeauna, istoria Româneiei și a multor alte state mai mari decît noi. În fond, nu e nimic de înțeles din ce sîntem astăzi, fără realinierea europeană finalizată de căderea Zidului la Berlin și fără marele șoc din 11 septembrie 2001. E, probabil, timpul să înțelegem că tratamentul mediatic rezervat publicului în Romînia nu e reflecția actualității ci o metodă de izolare. Și nu e vorba doar de marele cicluri istorice. Să vedem știrile ultimelor 72 de ore: Austria limitează împrumuturile bancare în estul Europei - Primul Ministru Birtanic recunoaște că nu poate relansa economia - așa numita supercomisie însărcinată cu identificarea mijloaceleor de reducere a deficitului bugetar american cu 1,9 trilioane dolari își recunoaște eșecul după două luni de negocieri - Franța e tot mai aproape de pierderea ratingului maxim de credit - Bundesbank prognozează o creștere economică modestă în Germania. Toate fac prima pagină în statele care au depășit psihoza locală a politicii de acvariu. Au toate aceste evoluții în avalnașă vreo importanță pentru noi? Mai mult decît atît: sînt adevărații decidenți ai evoluției noastre generale. Nu pentru că sîntem mici și la mîna cabalei financiare mondiale ci pentru că sîntem, în sfîrșit, parte a lumii și urcăm sau cădem odată cu ea. Din acest punct de vedere, figurile oligarhice care defilează pe ecrane și dictează prima pagină sînt un eșec total, o trupă de ciobani depășiți, cu banul la saltea și lăutarii la îndemînă. Povestea crizei pare extraordinar de complicată dar asta numai în discuțiile pe care specialiștii le folosesc mai ales pentru a-și premia ego-ul. În rest, povestea euro nu e nici complicată nici intransmisibilă.
Ce se întîmplă? Moneda Europeană Unică (Euro) nu face față situațiilor economice distincte și contradictorii din statele care au adoptat-o. Ca orice monedă, euro reflectă o economie, numai că, în acest caz, e vorba de 27 de economii. Admițînd, totuși, presupunerea prin care euro poate conecta 17 economii și influența alte 10, regulile rămîn în picioare. Astfel, o economie e puternică sau slabă din două motive: a) pentru că e competitivă, adică pentru că produce și exportă lucruri mai bune și mai ieftine decît alte economii și b) pentru că e e credibilă pentru cine are bani de pus la treabă și, în consecință, atrage fonduri și investiții de afară. Euro e în dificultate pentru că economiile pe care se sprijină sînt în dificultate iar banii din afară (piețele) nu au încredere în statele zonei euro (statele care au adoptat moneda euro). Cum a ajuns atît de rău, un grup de state care e totuna cu lumea bună a economiei mondiale? Cum de are probleme atît de grave un grup de state care a asigurat după 1945, prosperitatea cetățenilor săi? Mai întîi, un pic de istorie.
Ce s-a întîmplat? Istoria nu e chiar atît de încurcată , deși rămîne puțin cunoscută. Europa Occidentală a fost relansată după război de investiția în reconstrucție, de Planul Marshall care a pus la dispoziție asistență americană și de acordul națiunilor vest-eruopene care au acceptat că trebuie să găsească formula politică pentru a evita un nou război. Economiile și-au revenit și au răspîndit, după 1960, o prposperitate galopantă. Proiectul politic a făcut deasemenea pași înainte și a început să schițeze din ce în ce mai ferm ideea unei Organizații Comune Europene. Anii cei mai buni ai Europei Occidentale au construit, între 1960 și 1990, imaginea cu care lucrăm și astăzi: o lume bogată care a descoperit secretul bunăstării, o lume liberă cu democrație reală și alegeri cinstite.
Recapitulînd, faimosul success postbelic occidental s-a sprijinit pe două argumente: economie deschisă și politică democratică. Prosperitatea legendară a Europei Occidentale a dat, chiar, impresia că a pus capăt istoriei. Vremurile bune urmau să continue. La nesfîrșit. N-a fost așa.
De ce s-au încheiat vremrurile bune? Pentru că prosperitatea a început să își consume sursele. Altfel spus, bogăția extraordinară a lumii occidentale a permis apariția unui sistem generos de asistență socială. Treptat, societățile s-au obișnuit cu ideea că sînt îndreptățite la beneficii și protecție permanentă. Orele de lucru s-au redus, vîrsta de pensionare a scăzut, numărul pensionarrilor a crescut odată cu longevitatea populației. Statele occidentale au menținut linia încurajată de prosperitate și au plătit tot mai mult pentru un sistem de asigurări tot mai vast și mai costisitor. Anglia, de pildă, discută de cîteva săptămîni o idee revoluționară: plafonarea sumelor de asistență socială la 2000 de lire (2300 euro) neimpozabile pe lună. Propunerea a fost întîmpniată cu sfîntă indignare de figuri publice și specialiști care și-au pierdut, în mod evident, mințile. Cert e că întreținerea societății a devenit cea mai importantă problemă politică a lumii occidentale. Societățile au devenit dependente de un nivel de viață și protecție extrem de scump iar guvernele au devenit mașini de furnizat asistență și beneficii. Viața politică a fost înghițită de o agendă cu un singur punct: garanțiile de bunăstare și asistență. În consecință, alegerile s-au transformat, cu totul sau parțial, în licitații: alegătorii ascultă ofertele și decid. Însă de oferit, toate partidele și toți politicienii sînt obligați să ofere ceva. Atît stînga cît și dreapta au înțeles că pot guverna numai și numai dacă fac una și aceași politică internă, adică dacă plătesc alegătorilor ce e necesar și chiar mai mult. Competiția pentru satisfacerea unui electorat tot mai pretențios a împins guvernele la împrumuturi. Costurile tot mai mari ale beneficiilor, pensiiilor și asigurărilor de tot felul au fost acoperite din împrumuturi interne sau de pe piața internațională de credit. Băncile au dat, guvernele s-au îndatorat.
Un factor de presiune în plus a apărut în anii ’70, forțat de propaganda și acțiunile politico-militare ale regimului comunist sovietic. Propaganda sovietică, amplificată gentil de intelectuali occidentali, a răspîndit mitul vieții perfect protejate în comunism, unde spitalele și școlile sînt gratuite iar locuințele sînt subvenționate de stat. Guvernele occidentale au înțeles că pot para acest soi de minciuni atractive asigurînd un nivel foarte înalt de asistență socială. A doua problemă a venit odată cu desfășurările militare sovietice care au plasat o centură nucleară în jurul Europei de Vest și au încercat să preia controlul politic, sprijinite de o enormă campanie pacifistă, de simpatia socialiștilor din cîteva state occidentale, în primul rînd Germania, și de mase de tineri protestatari spălați de creier în universități și medii de informare stîngiste. Între 1975 și 1985, Europa de Vest a fost la un pas de absorbția în sfera de influență sovietică. Marea criză ideologică a acelor ani a rămas neînțeleasă sau a fost uitată, sub influența unei stîngi care trebuia să își acopere neapărat eșecul. Însă pericolul a fost cu adevărat terminal, nu mai puțin terminal decît criza pe care o numim astăzi criza euro. Proiectul a eșuat. A doua apriție americană, de data asta cu sisteme anti-rachetă, a blocat factorul de șantaj sovietic. Însă o parte însemantă a tineretului, intelectualilor, mediilor de informare și a argumenteleor morale erau pierdute. După, economie și politică, rolul jucat în istoria posbelică de cultură și educație era fixat. Pentru guvernele occidentale, recursul la acomodarea ideilor pro-socialiste și execesul de asistență erau inevitabile. Operațiunea a fost ușurată de experiența continuă a sistemelor de stat care spunea că, într-un fel sau altul, îndatorarea nu contează și că datoriile pot fi plătite cu alte datorii care se ”rostogolesc” pe veci. Dacă așa arată viața bună, atuci viața bună presupune datorii. Cum datoriile nu presupun nici un necaz, viața bună poate continua. La nesfîrșit. N-a fost așa.
De ce început criza și cine e de vină? Acumularea datoriilor nu e automat un delict și nu e neapărat o practică financiară negativă. Persoanele, societățile, companiile și statele pot trăi și lucra pe datorie mult timp, fără ca asta să fie o situație nesănătoasă. Fără credit sigur, comapniile nu pot trece mult peste nivelul unui tutngerii. Problemele și crizele încep abia din momentul în care cei care adună datorii dau semne că nu mai au cum să plătească. Cu alte cuvinte, datoriile devin o problemă atunci cînd datornicii au trecut de nivelul recuperabil al îndatorării iar cei ce au dat credite au percepția că datornicii sînt în mare dificultate. Însă criza propriu zisă mai are nevoie de ceva sau de cineva care descoperă, anunță sau dovedește cum stau lucrurile. Abia atunci se dezlănțuie criza care aleargă de la un datornic la altul, alergată din urmă de creditori care își vor banii înapoi sau pun capăt împrumuturilor. Asta s-a întîmplat în Statele Unite, unde muntele de credite fără acoperire acordate de bănci care știau că fac o porcărie și luate cu amîndouă mîinile de oameni care știau că n-au cum plăti s-a prăbușit pe 15 septembrie 2008, odată cu falimentul Lehman Brothers. Criza a traversat oceanul, unde a fost tratată mai întîi în derîdere. În fond, criza părea să fi sosit doar pentru a demonstra că sistemul european e mult mai sănătos și mai moral decît sălbăticia financiară americană. Iluzia a durat cîteva luni și a prilejuit o serie de declarații politice și editoriale de neuitat, privitoare la inferioritatea sistemului american și la înțelepciunea umanitară a Europei. Ce aflăm de atunci încoace e că Europa a pregătit terenul pentru o criză mult mai amplă.
Ultimii 30-40 de ani de îndatorare a statelor europene au adus nivelul datoriilor în preajma barierei de 100% din PIB. Altfel spus, statele europene sînt sufocate sau aproape sufocate de datorii pe care nu le mai pot răsturna punînd în balanță propria capacitate de producție. Ceea ce promite sau e totuna cu permanentizarea incapacității de plată. Cu insolvența. Din acest motiv, criza pe care o avem sub ochi e, deocamdată, o criză a bond-urilor, mai precis o fugă de acele instrumente (bond) prin care guvernele iau împrumuturi pe care promit să le plătească la diverse termene. Piețele nu mai cred în promisiunile guvernelor și vînd bond-urile pe care le dețin. În același timp, dobînda la împrumuturile căutate de guverene crește pînă cînd devine egală cu un refuz de împrumut (7% e,în genere, nivelul critic). Ceea ce nu e deloc util sau recomandabil pentru statele în cauză. Neîncrederea piețelor e corozivă, contagioasă și, pînă la urmă, învingătoare. În ciuda izbucnirii cancelarului Angela Merkel care declara, anul trecut, că a venit vremea să se vadă cine e șef, nu e nimic de aflat. Pentru a cita o zicere faimoasă a fostului Premier britanic Margaret Thatcher: " Nu poți bate piețele!" În acest punct, ceva trebuie lămurit.
Ce sînt piețele? În nici un caz, caricatura creionată de marxism sau dușmanul detestat de guvernele în dificultate. Piețele nu sînt o persoană, un grup de persoane, o companbie sau un grup de companii. Piețele sînt un regulator, adică o medie vie între interesele celor ce plasează bani și ale celor ce primesc bani. Iar banii care curtează sau fug de client nu sînt ai cutărui magnat ci vin din suma fondurilor plasate pe piață de companii, fonduri de pensii, fonduri de investiții, fonduri de asigurări, oameni cu bani și oameni cu ceva bani. Funcțional vorbind, piețele sînt o expresie a vieții economice în care se oglindesc puterea și dorințele societăților. Dealtfel, e greu de înțeles de ce piețele nu sînt așezate în rîndul acelor forțe care dau la un loc "societatea civilă". Mai departe, e la fel de ciudat și impropriu ca întreg conceptul de societate civilă să rămînă închis și limitat la agenda intelectual-etică a elitelor educate (umanist). Și banii fac parte din societăți. Și oamenii de finanțe sînt cetățeni cu un interes aparte în stabilitatea democratică. Bursele detestă societățile nedemocratice, pentru că banii nu circulă cu adevărat decît în condiții de libertate economică și politică. Piețele sînt, nu mai puțin decît organizațiile civile, o instanță critică. Numai că adevărul apărat de piețe e mult mai neplăcut sau mult mai plăcut (în funcție de ușurința creditului) decît agenda civilă generală. Piețele fac bilanțuri și, deseori, aceste bilanțuri ajung în mîna guverneleor sau a societăților sub forma unui certificat care atestă cancerul. Nu e plăcut dar e adevărat. Regimurile economice cad sau mor pe mîna lor dar nu au obiceiul să o rcunoască de capul lor. Știrea e adusă de piețe care au, din acest punct de vedere, capacitatea de intervenție și rezistență revoluționată pe care au avut-o disidenții în statele comuniste, înainte de 1989. Însă piețele nu au nimic eroic sau romantic. Viața lor e un șir stresant și plictisitor de indicatori infiniți și instabili. Furia guvernelor în fața trader-ilor nu e altceva decît frustrarea planificării idealiste și a iluziilor politice în fața realității concrete și rebele. Evident piețele au putere dar nu au toată puterea. Piețele pot fi limitate, închise sau izgonite. Însă asemenea măsuri nu rezolvă nimic. Închiderea burselor nu aduce dispariția pulsului economic și nu evită valorizarea sau devalorizarea sistemelor economice. Comuniștii au lucrat fără piețe și au navigat, pe pilot automat și orb, pînă s-au izbit de falimentul economic total. Acum, revolta calomnioasă a militanților de stradă și a guvernelor în criză nu e cu nimic mai înțelepată. Demonizarea piețelor e demonizarea adevărului. Cineva poate dsparge toate olglinzile lumii dar asta nu îl va face mai frumos. Problema nu sînt piețele plasate în rol de țap ispășitor ci sistemele economice blocate de datorii nereturnabile. Economiile și-au pierdut profilul activ și, odată cu asta, productivitatea. În acest punct, conjugarea economică adusă de euro a pus laolaltă un lanț de economii tatarate și cîteva economii tefere, declarîndu-le egale și compatibile. Operația a încurajat contagiunea și a provocat involuntar iluzii, pentru ca, apoi, să inivte inevitabil bilanțul.
Ce rol a jucat euro? Scăderea productivității muncii a cimentat perspectiva declinului dar elemental mortal a fost, probabil, fixat de chiar instituția pe care guvernele încearcă acum din răsputeri să o salveze: moneda euro. Căci, în 1992, odată cu lansarea monedei euro și, apoi, odată cu cooptarea progresivă, a 17 state, economia europeană a fost aliniată la aceleași criterii. Atît economiile cu tradiție cît și economiile improvizate, atît economiile cu forță de muncă eficientă cît și economiile lucrate de talent, zeflemea și evaziune au intrat în aceași oală. Euro a devenit temenul de referință și consecințele au început să curgă: economiile slabe au devenit și mai slabe pentru că au fost surclasate de puterea de export a economiilor tari; creditul a devenit accesibil pentru toți la cea mai bună rată, rata rezervată pînă atunci doar Germaniei. Guvernele economiilor slabe au răspuns angajînd frenetic datorii sub acoperirea dobînzilor mici acordate de piețe covninse că Germania garantează tot ce e mișcare de credit în zona euro. Ca de atîtea ori în istoria politică și economică occidentală, un proiect generos dar insuficient pregătit s-a transformat într-o cursă. Cu euro transformat în armă de sinucidere economică, guvernele au intrat pe un drum fără întoarcere. Tulburarea americană sosită de peste ocean a dat foc rafinăriei și criza euro a devenit criză a zonei euro. Sînt băncile vinovate? Evident, politica de credit a trecut în mod repetat în teritoriul rezervat nesăbuinței. Ideea după care un număr de bănci au prărădit viața Occidentului e foarte populară și a fost încurajată de guvernele care se știu vinovate. O bancă își poate ruina depunătorii. Pînă acum criza are de toate, mai puțin cozi de depunători care și-au pierdut banii și vin să se răfuiască, la fața locului, cu bestiile capitaliste. Băncile au acordat credit dar asta e menirea lor. L-au acordat, uneori, cu rele intenții dar asta nu înseamnă că au reușit să provoace o criză globală. Un guvern sau un grup de guverne care întrețin sau mituiesc zeci de miliaone de oameni sînt mult mai pregătite să facă rău la nivel mare. Omul de rind are și el partea lui de vină, pentru că a pariat pe o Nirvana financiară de o nesimțire vecină cu prostia. Mai precis, prea mulți oameni au conchis că pot păcăli prezentul și viiitorul, familia de astăzi și nepoții de mîiine, făcînd datorii fără să-și pună problema plății. De aici, plasmele noi din case pe credit în care zumzăie adolescenți-studenți la facultăți de produs șomeri. Criza e o coproducție. Ideea cu băncile e un deșeu conspirativ. Criza de care vorbim mai bine sau mai rău de trei ani a devenit, treptat, o permanență un mod de viață. Noul mod de viață al societăților care trebuie să se resemeneze cu perioade nedefinite de austeritate, al burselor care mențin o stare febrilă permanentă, al instituțiilor politice confiscate de probleme economice și obligate la adminstrația mereu în pierdere a declinului. Am trecut, adică, de faza în care criza părea remediabilă și am intrat într-o perioadă de acomodare fără final. La rîndul lor, cauzele acestor mutații au trecut de la ipoteza inițială care trimitea la un sector sau la altul al vieții economice finite, la bănuieli care descriu tot mai întemeiat o problemă de natură generală: o criză de civilizație.
Ce fel de criză a început? Declinul economic, politic și cultural nu e niciodată o coincidență inocentă. E o sinteză negativă care anunță și denunță probleme acumulate de mai multe generații istorice. Faimoasele, mult căutatele și îndelung discutatele cauze ale crizei țin de ceva mai adînc decît de impasul sistemelor politice, economiei și educației. Ceva care le cuprinde și le determină fără să fie nici una din ele, deși se expirmă prin fiecare din ele. În fond, toată lumea are dreptate: criza a fost provocată de bănci, de guverne, de societăți, de capitalism, de socialism, de statul asistențial, de euro, de Grecia, de Italia, de Spania, de Irlanda, de subrpime mortgages și, cît de curînd, de tehnocrați, de Franța și de Germania. Aici e adevărul, în acest șir fără de șir, la care trebuie adăogată chelnerița din Reykjavik-Islanda care își amintește că, acum trei ani, "în vremurile bune", obișnuia să plece în week-end, la Milano, pentru shopping. Sau primăria din Vallejo-California care a ajuns să cheltuiască 80% din buget pe salariile, primele și pensiile pompierilor, polițiștilor și funcționarilor. De o bună bucată de vreme, îndeajuns de bună pentru a transforma moravurile personale, în comportament social și pe acesta în nebunie colectivă, oamenii, guvernele, băncile, sindicatele au luat-o, pur și simplu, razna. Pofta de cheltuială și dispariția limitelor, încrederea nelimitată într-un paradis în care toată lumea cheltuie și nimeni nu e dator, s-au acumulat neobosit și au dat, la capătul dinspre economie, un munte de datorii. La celălalt capăt, stă, însă, un impas existențial, o oboseală pretențioasă pe care statele și societățile o respiră fără să o fi programat.
Ce se poate face? În aparență, răspunsul e întoarcerea la virtute. Doar în aparență. Virtutea pe care Germania o invocă și o recomandă lumii din afară, fără comentarii și abateri e, însă, o propunere atrăgătoare și periculoasă. La suprafață, virtutea de model german înseamnă austeritate totală, disciplină fiscală și de-naționalizarea deciziei politice (cu tendința de guvernare tehnocratică, așa cum se vede în Italia și Grecia, unde doi reprezentanți ai euro-tehnocrației care a creat dilemele economice actuale au fost chemați să rezolve problema). În adîncime, acest impuls spre regzularizare, disciplină și bune moravuri economice e cu totul altceva: un transfer sau un export de civilizație. De la un capăt la altul al Europei economice, politice și sociale, toată lumea urmează să se germanizeze exemplar. E o abordare curioasă pentru o țară care a pariat și pariază pe imposibilitatea exportului de democrație occidentală în Afganistan și în Iraq.
Efortul german e o formă de rigoare detestabilă penru societăți cu o tradiție mult mai laxă a muncii. Însă, deși detestabilă, presiunea germană vizează problema de fond: creșterea. Sănătatea pe care o recomandă rețeta geramnă e menită să permită relansarea economică și să pună capăt blocajului care a abolit creșterea economică. Criza cu care rețeta germană luptă într-o formulă de cult rigorist e o criză de dezvoltare. În lipsa creșterii economice, economiile patinează spre stagnare și această direcție a devenit, între timp, un curent isoric, încetînd să mai fie un accident de parcurs. După cîteva sezoane dure de austeritate, guvernele încep să înțeleagă că pasul doi e mult mai important. Constrîngerile și restrîngerile trebuie urmate de expansiune. Altfel, economiile și societățile rămîn în contracție și se sufocă sub propria cumpătare. Problema creșterii e problema centrală a civilizației economice occidentale și tot ea rămîne cea mai prost înțeleasă răscruce cognitivă a zilelor noastre. Nu e nimic întîmplător în această incapacitatre alarmantă. O falangă de presiune anti-dezvoltae domină agenda publică, agitată și înarmată teoretic de prostia ecologistă. Recomandările care cer somn și retragere sînt drapate în cele mai nobil umanitarism. Pe de o parte, o clasă de mijloc decimată de scădere demografică e parlizată de temeri, și-a pierdut capacitatea de inițiativă și cere, fără încetare, să fie pensionată sau, mai curînd. lăsată la vatră cu beneficiile pe care le visa în anii '60. Pe de altă parte, un lobby ecologic global și hiperactiv domină agenda publică, controlează moral guverne care închid în serie industrii nucleare naționale și promovează proiecte alternative aberante care nu produc nimic și costă enorm. Cu alte cuvinte, problema creșterii e blocată de o contra-cultură utopică și evazionistă care se întoarce împotriva celor ce au generat-o prin degradarea sistemelor de educație europene, începînd din anii '60.. E un reflex tipic pentru pesimismul adînc emanat de societăți care nu mai cred în ele însele pentru că se tem de realitate și pentru că, paradoxal la apostolii oragnicității, și-au pierdut puterea de a produce viață, reținînd doar pasiunea pentru egoismul feroce al lui acum și al nostru.
Sursele creșterii sînt greu de găsit și de resuscitat. Între ele, educația e crucială dar revenirea la sisteme de valori educaționale alerte cere timp și dă rezultate abia după o generație sau mai multe. Cu toate astea, relansarea educației înseamnă creștere și soluția trebuie încercată cu orice preț.
Istoria e încă o dată ironică: Germania crede în revanșa virtuții și, mînată de memoria catastrofei inflaționiste care a distrus moneda Marca în anii '20, e decisă să salveze Europa. Dar prea multă virtute înseamnă viciu.
Și mai departe? Ceva se poate presupune, de pe acum, cu condiția să recapitulăm, fără prejudecăți, trecutul. Singura Uniune multinațională care a rezistat succesiunii istorice a fost opera Romei. Opinia curentă reține doar drumurile și legile dar omite forța militară care a ținut laolaltă Uniunea (imperială). Transferul de civilizație greco-latină a reușit tocmai în baza decalajului de civilizație. Lumea se împărțea, simplu, în romani și barbari. În plus, complicațiile etice tîrzii ale Occidentului nu însoțeau, încă, acțiunea politico-militară și, în aceste condiții, forța a lucrat fără rețineri. Nu ne mai putem permite acest lux brutal. Etica occidentului s-a responsabilizat sub presiunea creștinismului (chiar dacă are impresia că s-a eliberat, între timp). Globalizarea a făcut restul. În ciuda decalajelor de performanță, omogenizarea tehnologică și accesul la informație au scos din realitate adversarul primitiv. Adevărat, violența persistă dar babarii au dispărut. E suficient și pentru coexistență și pentru alterare.