Indiscutabil, discutabil

Multă lume cu pană, blog sau timp de emisie a desfundat damigenele de acizi și s-a pus pe praznic: Băsescu s-a descalificat! În sfîrșit, după atîta așteptare, personajul a confirmat, singur și nesilit de nimeni, că: e un ignorant mustind de păreri prostești asupra istoriei României, e un admirator tăinuit al lui Antonescu (Mareșalul, nu planta-candidat) și e un mîrlan brutal cu figura impecabilă a Regelui. Însumînd: un personaj mai util ca șef se sală decît ca șef de stat. Și de ce n-ar fi așa? Băsescu e omul declarațiilor și deciziilor abrupte . De la ” Să trăiți bine !” la ”I-am ciuruit!”, trecînd prin ”Țigancă împuțită!”, Băsescu nu s-a sfiit niciodată de cuvinte tari și de rezumate explozive. Poate că, acum, cu ocazia declarațiilor istorice de la B1TV, Președintele și-a dat arama pe față. Mai ales că mulțimea celor ce îl ceartă pe Președinte și cer scuze Regelui e alcătuită din vechi monarhiști care și-au descoperit favoritul săptămîna trecută.

Ce a spus Traian Băsescu la B1TV? Mai întîi:

” Ion Cristoiu: Astăzi, 22 iunie, se împlinesc 70 de ani de la... De la ce?

Traian Băsescu: De la începerea...

Ion Cristoiu: Marelui Război pentru Apărarea Patriei, trecerea Prutului.

Traian Băsescu: Nu, nu. '41, da.

Ion Cristoiu: Trecerea Prutului.

Traian Băsescu: Trecerea Prutului, da.

Ion Cristoiu: Ştiţi?

Traian Băsescu: Da.

Ion Cristoiu: Păi, văd că nimeni nu a scris...

Traian Băsescu: Invadarea...

Ion Cristoiu: Invadarea

Traian Băsescu: A, nu. Hai să-i spunem, de la celebra "Soldaţi români, vă ordon. Treceţi Prutul!"

Robert Turcescu: Reîntregirea patriei.

Ion Cristoiu: Dumneavoastră, dacă eraţi la vremea respectivă, dădeaţi acest ordin?

Traian Băsescu: Da.

Ion Cristoiu: De ce?

Traian Băsescu: Pentru că aveam un aliat şi aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condiţiile de atunci, probabil că aş fi făcut-o.”

Observații? Variante? Alternative? Vorbim, evident, de opțiuni la îndemîna unui Șef de Stat, nu de palavre la dispoziția unui Șef de Rubrică.

Mai departe:

” Traian Băsescu: A fost de acord. Pe urmă...Tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României abdicarea.

Ion Cristoiu: Din partea regelui?

Traian Băsescu: Din partea regelui. Acesta este punctul meu de vedere.

(…)

Traian Băsescu: Da, trebuia marcat momentul. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem, domnule Cristoiu, că noi încă nu ne aşezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria şi nu ştiu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim ministru.

Ion Cristoiu: Am înţeles.

Traian Băsescu: Da? Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război. Şeful de stat şi primul ministru, doar pentru că unul a fost slugă la ruşi? Şi-a lăsat ţara prin abdicare, îl iertăm de toate păcatele? ”

E imediat de remarcat ce n-a spus Președintele Băsescu: a) n-a spus că Regele ar fi fost un Șef de Stat nelegitim (ci autorul unor mari erori în deciziile luate ca Șef de Stat), b) n-a spus că Ion Antonescu trebuie recuperat în cheie pozitivă, c) n-a pus în discuție realitatea Holocaustului și răspunderea ce revine României.

Continuînd cu ce a spus Președintele Băsescu, afirmațiile par scandaloase. Dar oricît de mare șocul inițial, e, poate, util să răbdăm un pic și să facem loc unui șir de întrebări elementare.

Era sau nu era Regele, Șeful Statului (monarh cu puterea de a desemna primul ministru și commandant suprem al armatei), în 1944? Era. A abdicat, Regele, sub presiune sovietică extremă, în 1947? Evident. A fost Regele singurul suveran Est-European care a abdicat? A fost, deși aceast detaliu nu e niciodată amintit. Ar fi fost important ca Regele să nu abdice, înainte de a fi silit la exil? Da. Deși nu putem aproxima consecințele unui asemenea gest.

Regele a domnit de două ori. Prima oară, accidental, între 1927 și 1930, adus pe tron, la 6 ani, de un concurs de împrejurări ce nu îi poate fi imputat. A doua oară între 1940 și 1947, adică în intervalul care a început și s-a încheiat cu dezastre politico-militare care au adus statul român în pragul dezagregării. În ambele situații, răspunsul autorității de stat a fost slab. Pasivitatea, resemanrea sau incopmetența explică, în măsuri diferite, paralizia statului roman în aceste momente. Însă nimeni nu poate contesta impasul. Orice analiză trebuie să plece de aici. Idealizrea și alibiurile nu duc nicăieri sau duc la pseudo-istoria care ține și astăzi loc de luciditate.

Cu siguranță, Regele a fost un Șef de Stat dominat de autoritatea lui Ion Antonescu. Dar acest tip de subordonare nu elucidează și nu încheie nimic. Întrebările pot și trebuie să continue: a fost raportul de subordonare al Regelui consimțit? cît din această poziție de inferioritate s–a datorat lipsei de experiență, tinereții, slăbiciunii și imaturității Regelui? incumbă poziția de Șef (nominal) al Statului și răspunderi istorice sau, dimpotrivă, absolvă pe toate planurile? presupune judecata ulterioară a comentatorilor luciditate sau compasiune?

Cu tot respectul, istoria e o disciplină grea, nu un prilej de a vorbi și citi, din cînd în cînd, pe teme trecute, pentru a exprima dorințe prezente. Cine vrea să scrie sau să vorbească despre istorie e dator să pună toate întrebările neplăcute, incommode, aparent tîmpite. Ele dau diferența între cunoaștere și lirism. În cele din urmă, istoria e egală cu istoria revizuirilor suucesive ale trecutului. Într-un fel care scapă adesesa înțelegerii, istoria nu e istoria faptelor atestate ci a afirmațiilor despre faptele atestate. Asta nu înseamnă că orice revizionsim e legitim și admisibil. Limitele interpretării și reinterpretării istorice sînt, totuși, clare. Revizionismele care neagă consensul etic al istoriei colective conduc spre ospiciu, nu spre aprofundare și adevăr. Așa de pildă, o istorie revizionistă care ar stabili că regimul comunist a fost un factor de progres în România ar fi o enormă eroare, deși cîteva din posibilele argumentele care promovează această teorie neghioabă nu sînt inadmisibile. Lumea, netul și tipografiile obscure sînt pline de revizioniști integrali care neagă Holocaustul sau îl redescoperă pe Stalin. Complexitatea istoriei n-are , însă, nimic de-a face cu eroii și cu anti-eroii integrali, cu utopia, cu distopia sau cu perfecțiunea idilică. Altfel spus, gîndirea istorică nu duce niciodată la rezultate exacte, rotunde și ”fără rest”.

Problema Regalității și a răspunderilor regale între 1940 și 1944 e o discuție deschisă. De fapt, o discuție care trebuie, în sfîrșit, deschisă. Și asta, din lipsa tratamentului critico-istoric. Ca în atîtea alte capitole de istorie națională, sîntem și aici în fața unui clișeu. Mai precis, problema regalității, a trecut din clișeul dogmatic al comuniștilor în clișeul sentimental al anti-comunismului. Dintr-un anume punct de vedere, nimic n-a făcut mai rău percepției istorice a Regelui decît anii ’90, anii de mîrlănie republicană a lui Ion Iliescu și anii de simpatie populară monarhistă ca protest față de Regimul Iliescu. Atunci, exasperarea provocată de stilistica de aparatcik a lui Iliescu a fixat regimul sentimental favorabil Regelui. Rezultatul? Regele a fost extras din istorie și are, spre deliciul comentatorilor amatori, lipsa de gravitație a unui personaj care n-a fost martor ale propriilor vremuri. Îndrăznesc să cred că Regele scutit, acum, de densitatea istoriei este, totuși, una și

aceași persoană cu Regele aflat în fruntea statului român, înainte de instaorarea dictaturii comuniste.

Așadar, dacă vrem să rămînem sau, mai degrabă, să revenim în istorie trebuie să acceptăm orice dezbatere legitimă. Propuneri? N-avem timp și istorici pentru atîtea pete albe. Astfel, lipsa împotrivirii e, cel puțin în epoca modernă, o tradiție istorică românească extrem de vizibilă și cît se poate de nediscutată. Ne place să lăudăm eroismul înseriat polonez sau să ne cutremurăm la violența revoluționarilor maghiari ai anului 1956. Însă, de fiecare dată, uităm să remarcăm că atît fanatismul patriotic polonez cît și înverșunarea maghiară au fost acte în aparență absurde, fără sorți de izbîndă. Admirăm aceste mari acte de contestație istorică gratuită, la capătul lor fructuos de astăzi, cînd folosul descreieraților suicidali e clar pentru toată lumea. În același timp, uităm să ne punem problema acasă. Preferăm să constatăm superior că răscoala, sau rezistența sau refuzul regal de abdicare n-ar fi avut rost, n-ar fi dus nicăieri și n-ar fi schimbat nimic. Oare?

Să nu facem confuzia clasică: prezentul nu e clipa de față ci fața prezentă a trecutului. Cine investește fără sens în lucruri care nu se văd încă lasă ceva generațiilor viitoare. Noi așteptăm lovitura norocoasă care cruță vieți și adduce, gratuit, succesul integral. Un jack pot istoric.

Declarațiile Președintelui Băsescu nu vin de la un istoric dar nici nu trebuiau să vină, într-o țară care vorbește, fumegă, pălăvrăgește sau își dă cu părerea, în timp ce istoricii tac sau lustruiesc clișee. Afirmațiile Președintelui sînt discutabile. Indiscutabil, discutabile. Ceea ce vrea să spună exact asta: subiectul trebuie discutat.

P.S. Un excelent punct de ponire la http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/

La fel de instructiv, tratamentul aplicat autorului pentru greșeala de a fi gîndit în termini istorici o problemă tratată în genere sentimental și irațional.

Spre o Republică publică

Un acces neobișnuit de claritate oțelește declarațiile USL pe tema renovării statului român. Victor Ponta și Crin Antonescu sînt, în sfîrșit logici și clari: nu, nici un județ mai puțin, da, oricîte discuții în plus despre revizuirea Constituției. Pe scurt și în mod fundamental, România trebuie păstrată atît la sol cît și principial, în cadrele cunoscute de 20 de ani. Insistența vehementă a celor doi ar putea fi pusă pe seama incurabilei lor juneți politice. În fond, debutanții eterni obișnuiesc să își îngroașe vocea pe măsură ce-și subțiază gîndul. Însă, de data asta, Ponta și Antonescu sînt, cu adevărat, tribunii voluntari ai unei viziuni maturizate în timp. Nemișcarea pe care liderii USL o doresc României nu e nimic altceva decît fundația pe care a fost clădit statul pus la dispoziția cadrelor politice, a dăscălimii administrative, a rubedeniilor conexe și a haitei, nu-i așa?, capitaliste. Rampa pe care a operat ion Iliescu e tot ce au mai sfînt stăpîntorii cu amănuntul ai României. Dincolo de partide, adînc în teritoriul mustind de șpăgi și în culisele urbane foind de contracte mascate, consensul e turnat în marmură: România trebuie să rămînă pe loc, România trebuie să rămînă aceași. Orice mișcare a pacientului complică sau pune capăt operației. În acest sens și numai în acest sens, sînt oameni ca Ponta și Antonescu patrioți soldari cu propria țară. În acest sens și numai în acest sens, sînt democrați oameni ca Ponta și Antonescu.

Iată-l pe Victor Ponta deraind public, într-o suită de remarci care dezvăluie în toată nerușinarea lor obiectivele partidului pe care îl conduce. Victor Ponta, desfășurîndu-se în Bistița-Năsăud:

"Mă gîndeam la preşedintele Cosniliului Județean din Bistriţa-Năsăud (Liviu Rusu, PDL). Dînsul o vrea să i se desfiinţeze judeţul al cărui preşedinte e? De ce-a mai candidat dacă vrea să i se desfiinţeze judeţul. De fapt, ei nu vor să desfiinţeze judeţele, dar le e frică de Băsescu să nu le facă dosare, să nu îi aresteze, să nu le facă cine ştie ce. E o ocazie să se facă de râs. Aş vrea să-l văd pe Liviu Rusu că vrea să i se desfiinţeze judeţul la care e el preşedinte şi satul, comuna, celelalte"

În cinci fraze, tînărul Ponta își mărturisește de trei ori crezul și jură, tot de trei ori, fidelitate statului furnizor de șpăgi și fuede. Căci, în acest stat, județul e, de drept, al celui ce îl conduce. În acest stat, conducătorii aleși ai adminstrației locale sînt racheți cu ștampilă și linie de credit. Și în acest stat, căpteneia locală se ferește de sindromul Ponta, coșmarul în care s-ar putea să i se desfințeze județul. Așa arată lumea lui Ponta. Dar lumea lui Ponta a început sub Ion Iliescu iar lumea lui Iliescu a început doar pentru a prelungi monopolul administrativ comunist, ca putere asupra resurselor, funcțiilor și băștinașilor. De ce am accepta lumea lui Ponta ca stat și viitor românesc?

Lăsînd la o parte intervenția neghioabă a Imaturității Sale Victor Ponta, România se îndreaptă către un punct care trebuie, într-adevăr, bine cîntărit și înțeles. Înainte de toate, asta presupune să știm bine unde ne aflăm acum, după 20 de ani de existență fără autoritatea partidului unic.

Aparența declarativă dar și realitatăți incontestabile ca libertatea de mișcare, libertatea presei și dreptul neîngrădit la vot spun că am pășit convingător în ordinea democratică. Succesiunea nonviolentă a guvernelor și a coalițiilor de guvernare, admiterea în Uniunea Europeană și chiar decizii judecătorești izolate dar importante spun că România s-a decuplat de mecanismele de control intern ale rețelei comuniste - cea mai recentă și mai strictă formulă de administrare a statului român. Aparențele și noutățile fragmentare nu descriu, însă, în întregime și în esență, realitatea vieții de stat românești. Paradoxul sau, mai degrabă secretul arhicunoscut al vieții reale și oficiale în România, e existența masivă a mecanismelor preferențiale, discriminatorii și de control, la toate palierele statului aplicat: în administrație, în justiție, în relațiile de muncă și în serviciile publice - de la educație, la sistemul medical și la disrtribuția resurselor (financiare, energetice etc). Deasupra acestei grile de control, o husă Constituțională asigură sacralizarea juridică și democratică a mașinăriei. Pînă aici și de aici încolo, nimic nu sugerează că problema internă a statului român e în vreun fel legată de tensiuni etnice. Împotrivirea UDMR la formule de rorganizare administrativă care ar aduce Harghita și Covasna într-o regiune mai largă e un simlacru de miliatntism etnic și cultural. Etnicii maghiari vor rămîne o comunitate intactă, indiferent de conturul hărții administrative din jur. Plasamentul județean al Harghitei și Covasnei are tot atîta legătură cu identitatea secuilor cît ar avea o eventuală unire a României cu Bolivia. Adevăratul resort al împotrivirii UDMR pare, mai curînd, posibila diminuare a chingii care ține viața locală sub controlul aparatului de partid.

Așadar, libertățile nete cîștigate după 1989, sînt limitate, contrazise și subminate de funcțiile de bază ale aparatului de stat, în ramificațiile sale locale. Iată de ce, regimul politic general al României e contradictoriu. Aparențele și excepțiile sînt blocate de realitatea sistemului de comandă care folosește instituțiile publice pentru a favoriza o birocrație utilă doar în măsura în care întoarce serviciul furnizînd capital economic și electoral centrului. Altfel spus, Republica fondată în 1989 e prea puțin publică. Absența accesului public la direcția vieți comunitare e atît de serioasă iar abuzul administrativ e atît de extins, încît ideea Republicii de fundație nouă cade, lăsînd loc unei improvizații machiate care prelungește în mod fundamental raporturile impuse de statul republican comunist. La capătul a 20 de ani de parafrază democratică, regimul de stat al României rămîne o chestiune de continuitate prin reformulare. Astfel, Republica lui Ion Iliescu nu și-a propus să schimbe ci doar să absoarbă și să recicleze raporturile care asigurau supremația clasei politico-administrative asupra societății, în comunism. De aici, paralizarea sau condiționarea instanțelor critice în stat: justiția, presa mercenarizată, autonomia adminstrativă.

În ultimii ani, după mai multe lansări ratate (și o enormă ocazie pierdută în 2005, cînd alegerile anticipate ar fi trimis grupul de susținere a Republicii Iliescu într-o minoritate severă), ceva a început să se schimbe. Ce? Mai întîi, cine. Spre deosebire de colegii săi de generație și vocație politică, Traian Băsescu a evoluat cu fuleu feroce și a devenit destul de clar și de sigur pentru a gîndi mult în afara sistemului. Apariția primului om de stat productiv, pragmatic și combativ al României postcomuniste a pus sistemul interior al Republicii Iliescu în fața unei alternative. Firește, alternativa înseamnă detronarea ierarhiei interne și asta a îngrozit toată populația de speculanți și traficanți propulsați de parantezele obscure ale așa zisei noastre Republici. De aici, demonizarea titanică a Președintelui ,rînd pe rînd sau simultan, tiran, bătăuș, bețiv, mincinos, profitor, nelegiuit și oricum nedemn de existență. A doua schimbare a fost adusă pe brînci de eforturile Guvernului Boc. Cealălalt proclet al mediilor de informare libere să asasnieze moral a trecut rînd pe rînd prin parlament Codurile care modernizează relațiile de muncă, justiția civilă și penală, legea care deschide învățămîntul spre știință, noul regim al pensiilor și asigurărilor sociale. Reorganizarea administrativă și revizuirea Constituției, propuse în mod detaliat publicului, în ultimele cîteva săptămîni, sînt un pas în aceași direcție. Discuția e lungă, USL ar vrea s-o lungească pînă la capătul neăzut al vorbelor și al timpului dar totul poate fi rezumat la un adevăr elementar. Schimbările împlinite sau anunțate în ultimii aproximativ doi ani, nu sînt modificări, adăugări sau actualizări ale unui sistem în principiu valid. Cumulată, suita acestor inițiative dă un nou sistem de stat. Ne îndreptăm spre o nouă Republică. De fapt, spre prima Republică publică de tip modern, dat fiind că formula meșterită după 1989 nu a așezat România în modernitate ci în continuitatea vechiului regim. Esența procesului în desfășurare e trecerea de la o Republică privată, proiectată pentru utilizare în cerc închis, la o Republică publică. Noul proiect lansat din direcția Băsescu-Boc-PDL trage Republica de sub picioarele clasei politico-adminstrative și o pune la dispoziția cetățenilor. Cine e contra? Cine se abține? Cine ne reține?