30 august 2009

20 de aniversări in absentia



Cum vom trata aniversarea a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989? E destul de previzbil şi cu atît mai interesant. În primul rînd, pentru că Revoluţia însăşi a dispărut complet din activul politic şi etic al României (asta, dacă s-a aflat, vreodată, acolo). Revoluţia a fost uitată. Însă acest act colectiv asunde o reţea de tenisuni istorice şi etice mult mai complicată decît s-ar părea.

În primul rînd, pentru că, de fapt, societatea n-a „uitat” Revoluţia din plicitis, din comoditate sau, aşa cum se spune adesea, din pricina dezangajării totale aunui tineret în mare parte nenăscut în 1989. Problema e că societatea a ” uiatat ” Revoluţia, pur şi simplu, pentru că nu avea ce să-şi aducă aminte. Experienţa istorică a Revoluţiei e, şi în România, măsurabilă prin răsutrunarea tradiţiei politice şi sociale, în forme concrete şi palpabile. Dacă nu confundăm reutilarea comericală şi financiară a elitelor politice cu schimbarea socială propriu-zisă, atunci Revoluţia are, în România, un caracter limitat, aproape nerevoluţionar sau, mai bine spus, parodic-imitativ.
Din acest motiv, memoria socială nu a avut ce reţine şi nu îşi poate aminti ceva precis despre Revoluţie.

Semnificativ, tocmai inocarea sistemtică a celor ucişi în decembrie 1989, spune că nu e nimic altceva de discutat şi rememorat: nici un proces colectiv, nici o mutaţie în raporturile cu autoritatea politică, nici o eliberare
- dacă exceptăm eliberarea uriaşă a mediilor de informare, transformată, după tiparul fundamental al revoluţeiei din 1989, în propria negaţie caricaturală.

Evident, Revoluţia va fi marcată şi aniversată ritual şi oficial, cu depuneri de coroane la Cimitirul Eroilor şi cu dezvăluiri „senzaţionale” din cămara mereu plină cu „misterele” Revoluţiei. Cu alte cuvinte, nimic de spus despre diferenţa impusă în societate după 1989 şi foarte multe de spus la capitolul „povestiri” despre Revoluţie. Acest fel de a invoca un moment şi nu un proces, un incident şi nu o devenire, e totuna cu a vorbi despre altceva, nu cu totul altceva decît Revoluţia. Iar asta, în principal, pentru că a vorbi cu adevărat despre Revoluţie ar însemna un comentariu asupra lipsei de evoluţie. Mai departe, asta ar presupune o recunoaştere francă a imoblităţii colorate dar solide a societăţii româneşti. Ea nu poate veni de la medii de informare şi voci de autoritate publică beneficiare ale parvenirii abrupte, adică a acelui proces care e, prin excelenţă, un privilegiu şi, deci, opusul evouţiei sociale revoluţionare.
Situaţia e infinit mai complicată. Ea presupune şi o analiză a cauzelor care au împiedicat apariţia unei mişcări revoluţionare autentice, în România. Căci, în preajma lui decembrie 1989, societatea nu purta, deschis sau în secret, nici un proiect articulat şi nu avea nici o imagine asupra dorienţelor ei de grup, în afara unor generalităţi care amestecau setea imprecisă de libertate cu apriţia mărfurilor în magazine şi cu încetarea raţionalizării crunte a oricărei forme de confort şi consum. Prin urmare, o discuţie asupra simulacrului revoluţionar din decembrie 1989 presupune atît critica grupului de partid care şi-a montat supravieţuirea şi succesul, cît şi o critică a mentalităţii sociale româneşti. Ar merita. Măcar la aniversarea de 20 de ani.
Societatea zero



E trist? Nu. Tristeţea e o trăire lipsită de aciditate şi, prin urmare, o reacţie de blîndă nepotrivire cu mărşăviile sau porcăriile colective. Un clişeu stabiuleşte că, de regulă, parada degradării publice e însoţită de exclamaţii uşor resemenate care notează „spectacolul trist” şi se întorc, oarecum liniştite, la ale lor. Cred că tot ce se întîmplă în spaţiul media de atîta timp nu e trist. E sinistru.

Aproape tot ce înseamnă televiziune sau ziar lucrează cu program unic, într-o robotizare cretină şi, totodată, vicioasă. Traian Băsescu e subiect unic iar tratamentul de presă a trecut în paranoia pură. O casă de nebuni în loc de medii de informare, cu deosebirea că vocile care descoperă, în fiecare zi, o nouă fărădelege legată de Băsescu sînt slobode să facă orice şi oricum. Spectacolul a fost trist cîndva. Acum e un pericol. Căci alinierea greţoasă a presei anunţă o vătămare gravă, la cap, acolo unde se decide echilibrul sau dezichilibrul general al unei societăţi.

Mii de oameni angajaţi să mintă şi să perfecţioneze minciuna fac exact asta şi nu dau nici un semn că se simt jenaţi sau vizitaţi de cea mai slabă umbră de dubiu. Această demisie dezinvoltă spune că apropierea minimă de onestitate nu mai face doi bani. A dispărut, mistuită de servilism şi de o pasiune blonavă pentru minciună.

Traian Băsescu e, mai nou, pivot într-o reţea de terorsim. Enormitatea acestei minciuni e propagată în forţă pe toate canalele media de moderatori, jurnalişti şi experţi care adaogă detalii şi unghiuri noi, fără să clipească. De aici înainte, nu mai poate veni decît nebunia deplină. Orbirea furioasă a oamenilor căzuţi şi vînduţi. Sînt uşor suprins, totuşi, de micile rateuri ale trupei media care n-a făcut, la timp, legătura între incendiile de la Atena şi interesele clanului Băsescu. Adevărat, pînă la alegerile prezidenţiale, mai e ceva timp şi această mică eroare va fi, desigur, corectată.

Ce e cu adevărat tragic e realitatea acestei situaţii ireale. Intoxicaţi şi pe deplin obişnuiţi cu otrava zillnică, nu ne mai dăm seama că trăim într-un univers răsturnat, într-o lume plătită să stea în cap şi să pună numele lui Băsescu în fruntea oricărei măscări. Sigur, oamenii de bun simţ nu au pierit şi mulţi îşi fac socoteala că ei vor decide, cu mintea lor, la alegeri, infirmînd şi pedepsind orgia nebună a mediilor de informare. E foarte posibil să fie aşa dar nu e deajuns.

Raţionamentul care se bazează pe bunul simţ ultim al electoratului nu e deloc un comentariu favorbail democraţiei politice. El face din alegători un soi de pompieri al căror rol e să pună capăt, din cînd în cînd, dezmăţului mediatic, fără să poată decide cu adevărat asupra lumii în care trăiesc. Raţionamentul de mai sus spune, deasemenea, că mediile de informare şi plătitorii lor au dreptul de a fi adversarii instinctului democratic pe care îl chinuie, îl înşală şi îl derutează, în fiecare zi.

Ce vedem astăzi, în vremuri de minicună şi prostituţie sălbatică, vine dintr-o mai veche obişnuinţă a aservirii şi anunţă un viitor în totalitate meschin şi indiferent. Cu alte cuvinte, puterfacţia febrilă a mediilor de informare şi a harnicelor ei nulităţi e un eşec moral total. Asemenea lucruri se plătesc. Prin deruta viitoare, prin neştiinţa şi nesiguranţa pe care istoria le sancţionează cu etape lungi de subdezvoltare. Jungla ca spaţiu unic de coexistenţă e întotdeauna o opţiune. Societăţile care nu fac şi nu vor să permită cea mai mică mişcare în direcţia răspunderii faţă de adevăr sînt primele care cad în lipsă de însemnătate, într-un gol variat şi mereu mai gol.

Suficienţa minicunii şi perversiunea care îmbăiază continuu demnitatea în napalm nu sînt un sport separat sau o boală la purtător a mediilor de informare. Derapajul mental are o iradiere colectivă şi consecinţe grave: încrederea în redresarea României, după zeci şi zeci de ani de viciu sistematizat, scade sau e deja nulă. Bîlciul dezgustător pe tema Băsescu are o putere de declasare viitoare care atinge oameni încă nenăscuţi. Viitorii români se vor naşte într-o cangrenă naţională fără sens, fără direcţie şi fără ieşire. Adevărul sinistru pe care nimeni n-are curaj să-l privească în ochi, acum, cît mai e timp, e o ctastrofă socială: românii sînt iremediabil dispuşi să distrugă, să compromită şi să îşi facă loc, pentru bani, pentru şansa de a fi mari şi tari, măcar o clipă, fie şi pe maidanul de acasă. Cine nu simte aşa ceva, pentru că a fost ferit, prin naştere sau prin cine ştie ce accident al sorţii, de regula care fabrică fiinţa socială românească, pleacă. Iar cine rămîne are de ales: autoexcludere sau degradarea plătită.

Românul mediu, românul statistic, omul care porneşte de jos şi urcă spre profesii şi statut public nu e o fiinţă propriu-zis socială. În consecinţă, societatea românească nu există. Aglomerarea de interese şi alianţele respingătoare generează delicte şi patologii de grup, nu o societate.
Puterea ideilor negative - drama continuă



Un eseu remarcabil publicat în The American Interest de Jeffrey Herf (“The totalitarian Present: Why the West Consistently Underplays the Power of Bad Ideas”) descrie, fără reţineri şi prejudecăţi, problema psiho-istorică fundamentală a democraţiilor: fragilitatea în faţa ideologiilor adverse. Discuţia e veche şi a fost, adesea, transformată de demoagogi ai dreptei sau de anarhişti veniţi de la stînga, într-o acuzaţie care descoperă, foarte credibil, caracterul ezitant şi slăbiciunea primară a statului de drept. Problema discutată de Herf (textul integral poate fi citit aici) e suma scrupulelor şi a ezitărilor care împiedică democraţiile să acţioneze, prin forţă armată, împotriva adversarilor care încearcă să le anhilieze.

Substratul acestei paralizii proverbiale e, în definiţia lui Herf, incapacitatea de a “citi” , la timp, ameninţăriule mortale, mai precis tendinţa de a “subestima puterea ideologiilor negative” ( “the power of bad ideas”) . Herf recapitulează analitic marile cazuri de miopie democratică în faţa ideologiilor totalitae, aşa cum au curs şi au scris ele istoria secolului XX. Delictul repetat de “subestimare a ideilor” a determinat istoria Occidentului, în ultimii aproape 100 de ani. Acest blocaj constant - susţine Herf - a permis apoteoza nazistă şi comunistă. Acum, situaţia e pe punctul de a se repeta, cu o nouă repriză de oscilaţie şi inacţiune, în faţa celui de a-l treilea totalitarsim: islamismul extremist. Recapitualrea e utilă, dacă nu cumva şcoantă. Herf invocă analiza lui Karl Bracher , unul din primii, gînditori conştienţi de incapacitatea democratică de a sesiza “seriozitatea” ameninţării totalitare. În cuvintele lui Bracher, problema e, pur şi simplu, o chestiune de curaj şi anticipaţie. Astfel,


“ (…) in the mid- to late-1930s, and even during the war itself, many of Hitler's politically influential contemporaries refused to believe that his ideological assertions were actually the basis of his policy.”


Acest reflex defensiv, adesea camuflat în cultul negocierilor şi în pragmatismul aparent al compromisului, ascunde acea detestată neîncredere burghez-mercantilă în “idealism” şi în misterul prin care ideile pot impune schimbarea violentă a realităţii. De aici, dificultăţile sau eşecurile repetate ale supraputerilor democratice în faţa unor adversari apraent minori (grupuri teroriste sau insurecţionale restrînse, regimuri dictatoriale “exotice”). Diferenţa între iluzie şi pragmatism e, în acest caz, dată de capacitatea de a admite că “ideile” nu sînt proiecţii eterice ci structuri de magnetism total care condiţionează şi pun în mişcare grupuri convinse de legitimitatea violenţei şi dispuse la sacrificiu. Faimoasa incapacitate a conştiinţei occieentale de a lua în serios pulsiunile elmentare, apetitul pentru violenţă şi ameninţările viscverale de tip leninist sau nazist e bine documentată istoric. Mai interesantă şi mult mai puţin cercetată e geneza acestei “neserioztăţi” care mărturiseţte, pînă la urmă, credinţa în “bunătatea” fundamentală a omului sau convingerea că istoria a “luat sfîrşit”. De fiecare dată, aceste aneglisme sistematizate au fost urmate de eforturile uriaşe de reechilbrare a lumii care au costat occidentul infinit mai mult decît acţiunile preventive. De pildă, al doilea război mondial, în locul unui război local limitat care ar fi permis răsturnarea regimului nazist german, pînă în 1938:


“ (…), even without the Soviet Union, the two leading European democracies could have destroyed the Nazi regime and its armed forces in a preemptive war. At that time the Nazi regime had not completed its military build-up. The British Navy could have cut Germany off from vital energy and raw material supplies in Scandanavia, while the Reich would not yet have occupied countries in Europe with other mineral and food supplies. ”


Herf e primul care admite că, pînă şi în situaţia în care un atac preventiv ar fi pus capăt ascenisunii europene a nazismului, situaţia ulteriroară n-ar fi dus la o clarificare istorică finală. E uşor de presupus că, în marginea, acţiunii conjugate a puerilor democrate, ar fi apărut reacţia critică tipică pentru opinia publică şi mai ales pentru opinia profesionistă (mediatic-intelectuală) a societăţilor liberale:



“ (…) some significant proportion of European and world opinion surely would have interpreted such a war as an illegitimate aggressive war launched by the British and French "imperialists" against peace-loving Germany, whose only desire had been to see the League of Nations resolutions concerning national self-determination applied to Germans in German-speaking Europe. Moreover, precisely because such a war of choice could have been avoided, it would have been enormously controversial and divisive on the home front.”


Nu e greu de presupus cine ar fi instrumentat propagandistic valul criticist- civil al societăţilor occidentale. Manipularea intelectului profesionist occidental e demult o specialitate plină de succes a aparatului sovietic (şi ulterior rus). E, deasemenea, uşor de văzut cum a acţionat reflexul critic occidental, în cazul războaielor din Iraq şi Afghanistan, deşi, aici, după ce aceleaşi războiae au fost preluate şi continuate de administraţia Obama fără cea mai mică împotrivire publică, e limpede că motivaţia n-a avut nimic de-a face cu reflexul civic şi a avut totul de-a face cu activismul intolerant al stîngii.


Ceallată mare problemă analizată de Herf e natura ideologiilor radicale anti-occidentale. Problema e, în fond, echivalentă cu o revenire la discuţia moral-teologică asupra naturii Răului. Leszek Kolakovski, marele filozof dispărut recent, a dus-o cu pătrundere şi exactitate morală, de-a lungul utlinilor 40 de ani. Herf o o continuă, în limitele terminiogiei politologice. Pentru Herf, e vorba de “ modernism reacţionar”, o atitudine violent anti-modernă, provocată de nesiguranţa în faţa schimbării şi instrumentată tocmai prin mijloacele (tehnologiei) moderne. Aparent paradoxală, această analiză are meritul de a evita capcanele criticii oarbe a extremismelor, pentru a extrage secretul acestor mişcări contradictorii. Ideea a mai fost discutată de John Lukacs, în eseuri dedicate caracterului “revoluţionar al nazismului” (unde revoluţionar însemană capacitatea de a convoca o societate pe baza unui resentiment colectiv profund şi de a o mobiliza eficient, printr-un efort adminstrativ foarte modern). Aceaşi idee a îndreptat, din păcate, o întreagă şcoală analitică spre ideea că statul sovietic a reuşit, practic, să modenrizeze societatea rusă (diferenţa e că sovietologii acestei şcoli constată capacitatea de control şi metodele instituţionale sovietice, desconiderînd complet conţinuturile forţate de aparatul de stat asupra societăţii). În orice caz, “modenrismul reacţionar” propus de Herf, descrie excelent ambivalenţa nazismului care consolidează un motor economic modern şi, împinge, în acelaşi timp, societatea într-un neo-primitivism ideologic obscur. Concluzia generală e esenţială pentru înţelegerea complicaţiilor modernităţii:



“ (…) historians of modern Germany, as well as their counterparts in Italy and Japan, pointed out the obvious: Germany and Japan had become modern in the realms of economics, science and technology while still displaying distinctly anti-liberal political and intellectual traditions.”


Iată de ce, pe linia deschisă de Lukacs şi susţinută de Ralf Dahrendorf, “modernitatea reacţionară” a experimentului nazist e vitală pentru înţelegerea psihologiei istorice europene, definitiv marcată de premiera nazistă ţi comunistă a dualismului industrial-organicist:


“The late German sociologist Ralf Dahrendorf, in his classic work Society and Democracy in Germany (1965), called Germany, not the United States, "the first new nation" because its kind of industrialization, with a weaker liberal tradition and stronger authoritarian state structures, became more common around the globe than the Anglo-American blend of economic, scientific and political modernity.”



Posteritatea “modernsimului reacţionar” e evidentă în islamismul extremist. Aceaşi capcaitate de a combina, schizoid, modernsimul tehnologic şi obiectivele ideologice total antimoderne. Sau, cum scrie Herf,


“ a great enthusiasm formodern technology with a rejection of the Enlightenment and the values and institutions of liberal democracy”


Cu observaţia că, spre deosebire de germanii care erau şi producătorii mijloacelor tehnologice de primă calitate, pedestrimea teroristă a Islamului poate cel mult cumpăra sau fura o tehnologie la care n-a ajuns niciodată. Situaţia simbolică a teroriştilor care au transformat, pe 11 septembrie 2001, avioane ultramoderne în arme de extermiunare în masă rămîne o dislexie cumplită.


În sfîrşit, eseul lui Herf aduce în faţa occidentului vechea problemă a subestimării catastrofale, de astă dată în varianta generată de proiectul nuclear al teocraţiei iraniene. S-ar putea să fie prea tîrziu dar un lucru poate fi înţeles, măcar acum: schiţa nucleară iraniană nu e o fantasmagorie. Ahmadinejad trebuie luat în serios. Ideologiile radicale nu se joacă de-a retorica. Occidentul, susprins într-o poziţie mai dubitativă şi mai oscilantă ca niciodată, lucrează deja într-un tipar confuz, de auto-iluzionări, pe baza căruia decide, în mod reptat, să ia de bune propriile proiecţii angelice: terorismul islamic poate fi îmbunat şi “răzgîndit” cu fonduri şi concesii, contractele şi injecţiile de subvenţii pot înmuia oţelul ideologic al iranienilor sau agenda Hamas şi Hezbollah. Ce nu trebuie uitat şi ce ar trebuie să fie clar, după experienţele catastrofale ale secolului XX e valoarea tragică şi salvatoare a politicii de principiu:

“Any preemptive war rests on a judgment that cannot be definitely proven or falsified--­namely that a war now will be a lesser evil than the prospect of allowing an opposing power to survive and become more dangerous.”