Citesc, deci nu ştiu
Începînd cu septembrie 2008, am scris în mod repetat, în editoriale publicate de Cotidianul, despre iminenţa unei crize economice grave în România. N-am fost singurul şi, în nici un caz, cel mai priceput ( dintr-o sută de exemple menţionez cîteva care puteau şi pot fi consultate aici, aici , aici sau aici) . Însă studiile şi analizele de presă nu au nici o şansă în România, dacă nu sînt scrise în româneşte şi dacă nu reuşesc să îl insulte, măcar o dată, într-o limbă sau alta, pe Preşedintele Băsescu.
Sîntem în martie 2009 şi putem conta pe o recesiune economică, pe un împrumut disperat la FMI şi, poate, pe o revizuire masivă a regimului fiscal. Criza era în mare parte inevitabilă. Pe scurt, ea a fost impusă de prăbuşirea sistemelor financiare globale şi momită la treabă, în România, de performanţa bugetară imbecilă a Guvernului Tăriceanu. Inevitabilă fiind, criza economică e, probabil, mai puţin gravă decît deficitul infernal de atenţie şi competenţă al presei.
Cu excepţia unor comentatori ca Ionuţ Popescu, Ilie Şerbănescu şi Dan Suciu, nimeni nu a înregistrat pe radar urgia. Nu e nimic accidental în această muţenie tîmpă. Obişnuinţa mentală care spune că România e întotdeauna altceva şi altundeva şi-a făcut din nou treaba. Nu mai puţin, superstiţia care a fixat adînc ideea după care România e scutită, în mod natural, de problemele mari ale lumii şi poate fi lovită de ele doar prin mijlocirea conpiraţiilor.
Însă cea mai gravă infirmitate a presei vine de altundeva: dintr-o degenerare agresivă care a transformat-o în culoar de comentariu al vieţii private a politicienilor, în instrument de discreditare sau promovare automată. Toată reţeaua cognitivă a presei scrise şi tv e distorsionată şi branşată la interese fără legătură cu domeniul public. Ştirile, expertiza, comentariile specialiştilor sînt numai aparent ştiri, expertiză şi comentarii. În mod curent, ele sînt, pur şi simplu, emiţătoare de agitaţie şi confuzie. O presă toxică, absolut inutilă pentru orientarea şi informarea cititorilor, mai ales în vremuri de criză.
12 martie 2009
Dispariţie, decuplare, negaţie - ultima realitate
Banalitatea a mai făcut o achiziţie: crimele civile, „inexplicabile”, în masă - asta pînă la apariţia unei denominaţii psiho-mentale capabile să rezume noua loterie cotidiană a vieţii şi a morţii.
La distanţă de numai cîteva zile, mai întîi în Alabama , apoi în Baden-Wurttenberg , aceaşi combinaţie de violenţă letală şi sentinţă capitală aleatorie: un individ pătrunde înarmat (uneori costumat ritual, în ţinută „combat”) în spaţii publice bine împănate cu nevinovaţi şi ucide cu rafale de armă automată. Lista execuţiilor de acest gen e deja vastă. Într-un fel, suita riscă să se transforme în rutină, să intre, adică, în suma largă, tot mai largă, a „necesarului” cotidian şi de perturbări neremarcabile.
Dimpotrivă, epidemia de asasinate civile în masă poartă însemene vizibile, grave şi cu totul particulare. Autorii acestor asasinate şi actele lor „inexplicabile” sînt sau par să fie rezultatul direct şi eruptiv al cîtorva mutaţii mentale colective. Foarte pe scurt, e vorba, în genere, de atenuarea sau abolirea limitelor, a pereţilor care separă, invizibil dar net, posibilul de impermisibil, viaţa privată de viaţa publică, ego-ul de colectivitate, în fine, realitatea de fantasmele şi fumigaţiile interioare. Două procese par să explice alunecarea în această zonă confuză şi ne-limitată.
Mai întîi, dispariţia educaţiei. În termeni concreţi, asta înseamnă reducerea sau chiar anularea interdicţiilor. Un curent care începe să formeze şi să deformeze încă din şcoala elementară şi din sînul familiei occidentale transmite tinerilor convingerea că nimeni nu e dator să ţină în vreun fel seama de ceilalţi. Satisfacţia şi autosatisfacţia personală primează, în numele presupus al aşa numitei „libertăţi” complete şi inalterabile. Efectele se văd oriunde şi oricînd: tinerii au o lejeritate uluitoare a insultei şi a proastei creşteri. Nimeni nu se mai jenează să stea cu picoarele pe bancheta din tren, să urle la mobil în prezenţa a zeci de pasageri, să bea, să aculte muzică, să sfideze fără să-şi imagineze că sfidează. Rezumatul interior al acestei tendinţe spune un singur lucru: ceilalţi nu există, sînt, cu un singur gest, mutaţi în afara realităţii şi a dreptului la persoană distinctă. Diminuarea realităţii exterioare ego-ului dilatat e, astfel, primul pas spre dezumanizarea celor de alături iar asta înlesneşte, mai departe, tratamentul rezervat obiectelor: casarea. Exact ca un pahar de carton sau alt obiect de unică folosinţă, o peroană poate fi aruncată sau eliminată, fără probleme speciale de conştiinţă.
În al doilea rînd, calitatea şi valoarea realităţii au fost serios zdruncinate în relaţia cu virtualul. Există, de acum, o migraţie colectivă uriaşă spre şi în spaţiul virtual dezvoltat pe diverse platforme internet, jocuri pe computer şi comunicare instantanee. Semnificativ, noua manie a realităţii simulate şi provocate în studiouri de televiziune a primit, în baza unei inversiuni lejere, numele de Reality TV!
Problema nu sînt instrumentele. Problema e plonjeul mediat de net, jocuri, twitter etc, într-un spaţiu care pare perfect compatibil cu realitatea. Graniţa care desparte realul de virtual nu mai funcţionează. Exact ca în cazul educaţiei defuncte în numele permisivităţii, limita se retrage şi deschide un spaţiu fără restricţii şi populaţie. Singurul persoanj şi marele ordonator-dictator al acestui spaţiu e, bineînţeles, egoul.
În majoritatea cazurilor, masacrele executate cu o siguranţă teleghidată în şcoli, benzinării sau magazine au fost precedate de o carieră instensă în chat-room şi în forumuri. Instrucţia prealabilă a autorilor se adîncise în virtual şi îşi transformase clienţii în fiinţe incapabile să distingă între viaţă şi reproducerea ei virtuală.
Componenta cyber a acestui fenomen nu e, în nici un chip, hotărîtoare.
Constelaţia apocalipitică şi solitară care explodează în aceşti oameni şi în jurul lor a fost descrisă într-un eseu memorabil de Hans Magnus Enzensberger. „Perdantul radical” pe care îl descrie Enzensberger e o fiinţă aparent redusă la profilul teroristului musulman. Însă, fie că urcă prin fanatizare religioasă, fie că se extinde prin exerciţiul insistent al libertăţii virtuale, catastrofa interioară are unul şi acelaşi efect: decuplarea finală de realitate. Devalorizarea completă a vieţii. La celălalt capăt, acest impuls anti-vital e ilustrat de noul cult instituţional al morţii, promovat de lobby-ul pro-euthanasie şi acceptat, pe scară tot mai largă, de justiţia şi de statele occidentale.
Banalitatea a mai făcut o achiziţie: crimele civile, „inexplicabile”, în masă - asta pînă la apariţia unei denominaţii psiho-mentale capabile să rezume noua loterie cotidiană a vieţii şi a morţii.
La distanţă de numai cîteva zile, mai întîi în Alabama , apoi în Baden-Wurttenberg , aceaşi combinaţie de violenţă letală şi sentinţă capitală aleatorie: un individ pătrunde înarmat (uneori costumat ritual, în ţinută „combat”) în spaţii publice bine împănate cu nevinovaţi şi ucide cu rafale de armă automată. Lista execuţiilor de acest gen e deja vastă. Într-un fel, suita riscă să se transforme în rutină, să intre, adică, în suma largă, tot mai largă, a „necesarului” cotidian şi de perturbări neremarcabile.
Dimpotrivă, epidemia de asasinate civile în masă poartă însemene vizibile, grave şi cu totul particulare. Autorii acestor asasinate şi actele lor „inexplicabile” sînt sau par să fie rezultatul direct şi eruptiv al cîtorva mutaţii mentale colective. Foarte pe scurt, e vorba, în genere, de atenuarea sau abolirea limitelor, a pereţilor care separă, invizibil dar net, posibilul de impermisibil, viaţa privată de viaţa publică, ego-ul de colectivitate, în fine, realitatea de fantasmele şi fumigaţiile interioare. Două procese par să explice alunecarea în această zonă confuză şi ne-limitată.
Mai întîi, dispariţia educaţiei. În termeni concreţi, asta înseamnă reducerea sau chiar anularea interdicţiilor. Un curent care începe să formeze şi să deformeze încă din şcoala elementară şi din sînul familiei occidentale transmite tinerilor convingerea că nimeni nu e dator să ţină în vreun fel seama de ceilalţi. Satisfacţia şi autosatisfacţia personală primează, în numele presupus al aşa numitei „libertăţi” complete şi inalterabile. Efectele se văd oriunde şi oricînd: tinerii au o lejeritate uluitoare a insultei şi a proastei creşteri. Nimeni nu se mai jenează să stea cu picoarele pe bancheta din tren, să urle la mobil în prezenţa a zeci de pasageri, să bea, să aculte muzică, să sfideze fără să-şi imagineze că sfidează. Rezumatul interior al acestei tendinţe spune un singur lucru: ceilalţi nu există, sînt, cu un singur gest, mutaţi în afara realităţii şi a dreptului la persoană distinctă. Diminuarea realităţii exterioare ego-ului dilatat e, astfel, primul pas spre dezumanizarea celor de alături iar asta înlesneşte, mai departe, tratamentul rezervat obiectelor: casarea. Exact ca un pahar de carton sau alt obiect de unică folosinţă, o peroană poate fi aruncată sau eliminată, fără probleme speciale de conştiinţă.
În al doilea rînd, calitatea şi valoarea realităţii au fost serios zdruncinate în relaţia cu virtualul. Există, de acum, o migraţie colectivă uriaşă spre şi în spaţiul virtual dezvoltat pe diverse platforme internet, jocuri pe computer şi comunicare instantanee. Semnificativ, noua manie a realităţii simulate şi provocate în studiouri de televiziune a primit, în baza unei inversiuni lejere, numele de Reality TV!
Problema nu sînt instrumentele. Problema e plonjeul mediat de net, jocuri, twitter etc, într-un spaţiu care pare perfect compatibil cu realitatea. Graniţa care desparte realul de virtual nu mai funcţionează. Exact ca în cazul educaţiei defuncte în numele permisivităţii, limita se retrage şi deschide un spaţiu fără restricţii şi populaţie. Singurul persoanj şi marele ordonator-dictator al acestui spaţiu e, bineînţeles, egoul.
În majoritatea cazurilor, masacrele executate cu o siguranţă teleghidată în şcoli, benzinării sau magazine au fost precedate de o carieră instensă în chat-room şi în forumuri. Instrucţia prealabilă a autorilor se adîncise în virtual şi îşi transformase clienţii în fiinţe incapabile să distingă între viaţă şi reproducerea ei virtuală.
Componenta cyber a acestui fenomen nu e, în nici un chip, hotărîtoare.
Constelaţia apocalipitică şi solitară care explodează în aceşti oameni şi în jurul lor a fost descrisă într-un eseu memorabil de Hans Magnus Enzensberger. „Perdantul radical” pe care îl descrie Enzensberger e o fiinţă aparent redusă la profilul teroristului musulman. Însă, fie că urcă prin fanatizare religioasă, fie că se extinde prin exerciţiul insistent al libertăţii virtuale, catastrofa interioară are unul şi acelaşi efect: decuplarea finală de realitate. Devalorizarea completă a vieţii. La celălalt capăt, acest impuls anti-vital e ilustrat de noul cult instituţional al morţii, promovat de lobby-ul pro-euthanasie şi acceptat, pe scară tot mai largă, de justiţia şi de statele occidentale.
O pilă
Directoarea Complexului Muzeal Palatul Mogoşoaia a fost destituită. Doina Mîndru avea cîteva defecte grave: era de meserie muzeograf, organizase superb galeriile Muzeului şi tarsnformase Mogoşoaia într-o platformă pentru expoziţii majore de artă contemporană. Din feiricre, concedierea Doinei Mîndru a fost urmată de numirea dlui Tănăsescu, posesorul cîtorva calităţi imbatabile: e complet străin de muzee şi muzeografie, e de meserie specialist în turism şi e fiul lui Dan Claudiu Tănăsescu, autoritatea publică nr. 1 la Mogoşoaia.
Felictări! Acest început reparatoriu continuă o tradiţie care nu merita să se ofilească. Numai generalizarea Cazului Mogoşoaia poate garanta dereglarea completă a instituţiilor şi triumful naţional al incompetenţei. Am pus o pilă? Exact! O cunosc pe Doina Mîndru şi i-am admirat în mai multe rînduri munca la Palatul Mogoşoaia.
Directoarea Complexului Muzeal Palatul Mogoşoaia a fost destituită. Doina Mîndru avea cîteva defecte grave: era de meserie muzeograf, organizase superb galeriile Muzeului şi tarsnformase Mogoşoaia într-o platformă pentru expoziţii majore de artă contemporană. Din feiricre, concedierea Doinei Mîndru a fost urmată de numirea dlui Tănăsescu, posesorul cîtorva calităţi imbatabile: e complet străin de muzee şi muzeografie, e de meserie specialist în turism şi e fiul lui Dan Claudiu Tănăsescu, autoritatea publică nr. 1 la Mogoşoaia.
Felictări! Acest început reparatoriu continuă o tradiţie care nu merita să se ofilească. Numai generalizarea Cazului Mogoşoaia poate garanta dereglarea completă a instituţiilor şi triumful naţional al incompetenţei. Am pus o pilă? Exact! O cunosc pe Doina Mîndru şi i-am admirat în mai multe rînduri munca la Palatul Mogoşoaia.
11 martie 2009
Altă putere, acelaşi faliment
Cifrele, analizele, în genere, expertiza aluvionară pe care presa şi politicienii le depun nu la picioarele ci mult deasupra capetelor românilor sînt practic lipsite de sens şi consecinţe. Problemele economice ale Româneiei n-au fost niciodată în ultimii 60 de ani economice şi, prin urmare, n-au putut fi niciodată îndreptate prin acţiune economică propriu-zisă.
Toate problemele şi crizele României, inclusiv impasul economic agravat de astăzi, sînt politice şi istorice. În primul rînd, politice , fără ca istoria să înceteze vreo clipă presiunea din umbră.
Există un anume pasaj în Mesajul adresat Parlamentului de Preşedintele Băsescu, luni 9 martie 2009, care scoate la lumină raţiunile politice totale ale aşa-zisei crize economice interne. Pasajul sună în felul următor: „Practic, Guvernul şi Parlamentul nu mai controlează bugetul statului şi salarizarea. O altă putere din afara puterii legislative, din afara puterii executive, decide bugetul statului.” . Coloanele lungi de cifre cad. Vegetaţia analitică se autodizolvă. Cuvintele Preşedintelui Băsescu prind definiţia fundamentală a crizei româneşti, nu doar a crizei economice, politice, sociale, morale ci a tuturor laturilor şi feţelor care dau, la un loc, singura şi marea temă istorică a ultimilor 20 de ani. Economic şi statistic acest deranjament structural e susţinută de o acţiune de-a dreptul înspăimîntătoare: 5 miliarde de euro venituri în plus pentru 160000 de funcţionari în plus şi 9 miliarde de euro destinaţi proiectelor publice, neatinşi sau rataţi. În ciuda trenei de zerouri, cifrele spun prea puţin. Esenţa e un proces istoric de mare adîncime care domină tot ceea ce numim politic şi economic, deformînd masiv direcţia naţiunii. Acest proces complex, misterios şi vicios generează faimoasa perplexitae în faţa neputinţei românilor de a face bine şi de a trăi radical diferit în raport cu constantele istorice negative date de epoci diferite şi întrupate în societăţi succesive dar, în mare, identice.
Această formulă spune, înainte de orice, că statul însuşi nu există sau e o creaţie neserioasă, aleatorie şi premeditată, în sensul în care cineva sau ceva foloseşte o situaţie, un contract, un instrument sau o împrejurare istorică. În primul rînd, avem de-a face cu un stat care e sustras şi subcontractat de „cineva sau de cineva”. De aici lipsa completă de realitate, dimenisuni şi geometrie a vieţii generale româneşti, adică a desenului şi funcţiilor clasice ale economiei şi politicii. Nimic, nici oamenii, nici banii, nici instituţiile, nu sînt, nu se află şi nu funcţionează undeva, într-un punct reperabil şi prin asta încărcat de minima densitate a răspunderii. Fluide, ubicue şi, în aceleaşi timp, imateriale, toate instituţiile, instrumentele, părerile şi persoanale lumii româneşti nu au direcţie şi finalitate comună. Numai că acest gol e nu numai confuz ci şi foarte activ. Căci el e – în cuvintele Preşedintelui Băsescu - „ o putere” şi anume o putere plasată „în afara puterii executive şi legislative”. Primul efect al acestei situaţii e că puterile executivă şi legislativă încetează să mai fie puteri. În schimb, acel misterios centru care controlează banii din România, fie că vorbim de banii statului, ai contribuabilului sau de ultima şpagă la poarta unui spital) e instanţa supremă. Din două motive: o dată pentru că marii controlori financiari sînt, într-adevăr, persoane şi grupuri camuflate, aproape invizibile public dar extrem de reprezentate public prin politici şi mesaje emise de paravane media şi politice. Paravanele media sînt televiziunile şi trusturile de presă plătite de marile figuri de oligarhi. Paravanele politice sînt partidele şi acestea la un loc fac din Parlament şi Justiţie osatura statului subcontractat. În al doilea rînd, instanţa supremă e invizibilă pentru că, în partea ei socială, conţine o mentalitate istorică articulată prin mulţinmi. Idealurile şi valorile verbale ale societăţii româneşti sînt o proastă introducere în adevărul profund al acestei lumi. Ele lucrează - de fapt, stau - la mare distanţă de propriile pretenţii şi echivalează cu practica parazitismului bugetar.
Birocraţia nu e un proiect pînă la capăt managerial. În absenţa unei aplecări colective, a unui sentiment popular (şi efectiv anti-popular) birocraţia nu poate deveni o masă. Iar fără direcţia programatică imprimată de un corp politic organizat şi energic face din birocraţie o putere, pe cît de aparent absentă, pe atît de influentă. Aici, în această alianţă subterană şi extrem de armonioasă a societăţii în tot ce are ea rezidual şi a grupurilor de putere care pornesc de la negaţia statului public se află cancerul politic românesc. Criza globală a pieţelor şi economiilor e un doar un adaos. Adevărata criză e internă, istorică şi perpetuă. Din acest motiv, statul român nu poate participa la rezolvarea problemelor economice. Lipsa de mijloace financiare poate fi corectată, de pildă, de un împrumut de urgenţă acordat de FMI, însă asta nu va înzestra cu adevărat Guvernul. Aceasta e traiectoria pe care am ajuns, iar, lihniti în faţa FMI-ului. Nu deficienţele sau nu neapărat deficienţele economice ne-au adus în această situaţie, ci spolierea internă a statului de către omul ales de stat să distrugă statul. Vîntu, Patriciu, Voiculescu şi restul marii generaţii de oligarhi au făcut averi fabuloase din afaceri cu statul, nu dintr-o invenţie genială pornită într-un garaj mizer şi nici din revoluţii manageriale de genul liniei de fabricaţie Ford. Prezumţia de vinovăţie plasată împotriva tuturor averilor private de care se plînge Dinu Patriciu nu există. Există altceva. Există o enormă premiză istorică: marii, de fapt foarte mărunţii, oameni de megaafaceri ai României nu s-au născut pe picioarele lor ci în poala statului. Din care n-au coborît încă. Asta e istoria. Restul , adică pretenţiile de „capitalişti” şi „cavaleri răsăriteni ai industriilor” e doar retorică. Diferenţa şi drama vin, cu adevărat, din împărţirea puterilor în stat. România nu practică împărţirea puterilor în stat ci împărţirea puterilor cu statul, pînă la absorbirea, sustragerea sau închirierea statului. Nu e o tragedie, pentru că tragedia presupune măreţia. E o pungăşie măruntă expandată la nivel istoric şi naţional... Iar viclenia proastă duce la farsă.
Cifrele, analizele, în genere, expertiza aluvionară pe care presa şi politicienii le depun nu la picioarele ci mult deasupra capetelor românilor sînt practic lipsite de sens şi consecinţe. Problemele economice ale Româneiei n-au fost niciodată în ultimii 60 de ani economice şi, prin urmare, n-au putut fi niciodată îndreptate prin acţiune economică propriu-zisă.
Toate problemele şi crizele României, inclusiv impasul economic agravat de astăzi, sînt politice şi istorice. În primul rînd, politice , fără ca istoria să înceteze vreo clipă presiunea din umbră.
Există un anume pasaj în Mesajul adresat Parlamentului de Preşedintele Băsescu, luni 9 martie 2009, care scoate la lumină raţiunile politice totale ale aşa-zisei crize economice interne. Pasajul sună în felul următor: „Practic, Guvernul şi Parlamentul nu mai controlează bugetul statului şi salarizarea. O altă putere din afara puterii legislative, din afara puterii executive, decide bugetul statului.” . Coloanele lungi de cifre cad. Vegetaţia analitică se autodizolvă. Cuvintele Preşedintelui Băsescu prind definiţia fundamentală a crizei româneşti, nu doar a crizei economice, politice, sociale, morale ci a tuturor laturilor şi feţelor care dau, la un loc, singura şi marea temă istorică a ultimilor 20 de ani. Economic şi statistic acest deranjament structural e susţinută de o acţiune de-a dreptul înspăimîntătoare: 5 miliarde de euro venituri în plus pentru 160000 de funcţionari în plus şi 9 miliarde de euro destinaţi proiectelor publice, neatinşi sau rataţi. În ciuda trenei de zerouri, cifrele spun prea puţin. Esenţa e un proces istoric de mare adîncime care domină tot ceea ce numim politic şi economic, deformînd masiv direcţia naţiunii. Acest proces complex, misterios şi vicios generează faimoasa perplexitae în faţa neputinţei românilor de a face bine şi de a trăi radical diferit în raport cu constantele istorice negative date de epoci diferite şi întrupate în societăţi succesive dar, în mare, identice.
Această formulă spune, înainte de orice, că statul însuşi nu există sau e o creaţie neserioasă, aleatorie şi premeditată, în sensul în care cineva sau ceva foloseşte o situaţie, un contract, un instrument sau o împrejurare istorică. În primul rînd, avem de-a face cu un stat care e sustras şi subcontractat de „cineva sau de cineva”. De aici lipsa completă de realitate, dimenisuni şi geometrie a vieţii generale româneşti, adică a desenului şi funcţiilor clasice ale economiei şi politicii. Nimic, nici oamenii, nici banii, nici instituţiile, nu sînt, nu se află şi nu funcţionează undeva, într-un punct reperabil şi prin asta încărcat de minima densitate a răspunderii. Fluide, ubicue şi, în aceleaşi timp, imateriale, toate instituţiile, instrumentele, părerile şi persoanale lumii româneşti nu au direcţie şi finalitate comună. Numai că acest gol e nu numai confuz ci şi foarte activ. Căci el e – în cuvintele Preşedintelui Băsescu - „ o putere” şi anume o putere plasată „în afara puterii executive şi legislative”. Primul efect al acestei situaţii e că puterile executivă şi legislativă încetează să mai fie puteri. În schimb, acel misterios centru care controlează banii din România, fie că vorbim de banii statului, ai contribuabilului sau de ultima şpagă la poarta unui spital) e instanţa supremă. Din două motive: o dată pentru că marii controlori financiari sînt, într-adevăr, persoane şi grupuri camuflate, aproape invizibile public dar extrem de reprezentate public prin politici şi mesaje emise de paravane media şi politice. Paravanele media sînt televiziunile şi trusturile de presă plătite de marile figuri de oligarhi. Paravanele politice sînt partidele şi acestea la un loc fac din Parlament şi Justiţie osatura statului subcontractat. În al doilea rînd, instanţa supremă e invizibilă pentru că, în partea ei socială, conţine o mentalitate istorică articulată prin mulţinmi. Idealurile şi valorile verbale ale societăţii româneşti sînt o proastă introducere în adevărul profund al acestei lumi. Ele lucrează - de fapt, stau - la mare distanţă de propriile pretenţii şi echivalează cu practica parazitismului bugetar.
Birocraţia nu e un proiect pînă la capăt managerial. În absenţa unei aplecări colective, a unui sentiment popular (şi efectiv anti-popular) birocraţia nu poate deveni o masă. Iar fără direcţia programatică imprimată de un corp politic organizat şi energic face din birocraţie o putere, pe cît de aparent absentă, pe atît de influentă. Aici, în această alianţă subterană şi extrem de armonioasă a societăţii în tot ce are ea rezidual şi a grupurilor de putere care pornesc de la negaţia statului public se află cancerul politic românesc. Criza globală a pieţelor şi economiilor e un doar un adaos. Adevărata criză e internă, istorică şi perpetuă. Din acest motiv, statul român nu poate participa la rezolvarea problemelor economice. Lipsa de mijloace financiare poate fi corectată, de pildă, de un împrumut de urgenţă acordat de FMI, însă asta nu va înzestra cu adevărat Guvernul. Aceasta e traiectoria pe care am ajuns, iar, lihniti în faţa FMI-ului. Nu deficienţele sau nu neapărat deficienţele economice ne-au adus în această situaţie, ci spolierea internă a statului de către omul ales de stat să distrugă statul. Vîntu, Patriciu, Voiculescu şi restul marii generaţii de oligarhi au făcut averi fabuloase din afaceri cu statul, nu dintr-o invenţie genială pornită într-un garaj mizer şi nici din revoluţii manageriale de genul liniei de fabricaţie Ford. Prezumţia de vinovăţie plasată împotriva tuturor averilor private de care se plînge Dinu Patriciu nu există. Există altceva. Există o enormă premiză istorică: marii, de fapt foarte mărunţii, oameni de megaafaceri ai României nu s-au născut pe picioarele lor ci în poala statului. Din care n-au coborît încă. Asta e istoria. Restul , adică pretenţiile de „capitalişti” şi „cavaleri răsăriteni ai industriilor” e doar retorică. Diferenţa şi drama vin, cu adevărat, din împărţirea puterilor în stat. România nu practică împărţirea puterilor în stat ci împărţirea puterilor cu statul, pînă la absorbirea, sustragerea sau închirierea statului. Nu e o tragedie, pentru că tragedia presupune măreţia. E o pungăşie măruntă expandată la nivel istoric şi naţional... Iar viclenia proastă duce la farsă.
Cîteva lămuriri
Încă un blog? Nu. Voi încerca să acopăr în acest spaţiu o nevoie de cunoaştere prost sau prea puţin slujită de industria mult prea personală a blogurilor. Aşadar, nu veţi găsi, aici: „ Am băut o bere cu Micky. N-a fost rău. Mi s-a părut că am văzut-o, la masa vecină pe Mihaela Răduescu. Cool, nu?”. Moda blogurilor a sosit în România şi a găsit la această adresă aceaşi enormă cantitate umană de plictis. Sigur, blogging-ul aluvionar al celor ce n-au nimic de spus salvează în mare parte curăţenia gardurilor. Cu cîteva excepţii, pe care l-am notat, de curînd, în juriul Roblogfest, enorma majoritate a blogo-sferei e pierdere de timp şi cîştig de narcisism. Pentru a pune capăt acestei introduceri; veţi găsi aici opiniile şi analizele subsemnatului. Mult mai important, veţi găsi, tot aici, trimiteri la opinii şi analize de cea mai bună calitate, recoltate de subsemantul din zonele de expresie şi gîndire teoretică la care are acces. Am fost dat afară de la Cotidianul şi constat că mai am lucruri de spus. Şi cu asta, la treabă...
Încă un blog? Nu. Voi încerca să acopăr în acest spaţiu o nevoie de cunoaştere prost sau prea puţin slujită de industria mult prea personală a blogurilor. Aşadar, nu veţi găsi, aici: „ Am băut o bere cu Micky. N-a fost rău. Mi s-a părut că am văzut-o, la masa vecină pe Mihaela Răduescu. Cool, nu?”. Moda blogurilor a sosit în România şi a găsit la această adresă aceaşi enormă cantitate umană de plictis. Sigur, blogging-ul aluvionar al celor ce n-au nimic de spus salvează în mare parte curăţenia gardurilor. Cu cîteva excepţii, pe care l-am notat, de curînd, în juriul Roblogfest, enorma majoritate a blogo-sferei e pierdere de timp şi cîştig de narcisism. Pentru a pune capăt acestei introduceri; veţi găsi aici opiniile şi analizele subsemnatului. Mult mai important, veţi găsi, tot aici, trimiteri la opinii şi analize de cea mai bună calitate, recoltate de subsemantul din zonele de expresie şi gîndire teoretică la care are acces. Am fost dat afară de la Cotidianul şi constat că mai am lucruri de spus. Şi cu asta, la treabă...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)