Dreapta de nișă

 

 

 

                     Multă lume se va mira sau se va încrunta în fața propunerii care spune că soluția politică de viitor e naționalismul.

 

                    După admiterea în UE (2007), toate problemele României, fie ele interne, fie externe, au devenit naționale. Altfel spus, linia care despărțea ce facem acasă de ce se întîmplă în jur a dispărut. Ar trebui înțeles că admiterea în UE a modificat radical înțelesul ideii de interes național care cuprinde, acum, atît decizii locale cît și decizii externe aplicabile local. În consecință, primul efect al integrării europene a fost redefinirea  conceptului de națiune – extins, acum, la probleme care pun în același coș realități interne și realități externe favorabile sau nefavorabile. Tocmai această modificare a scos din joc naționalismul provincial al anilor precedenți și a așezat în loc necesitatea unei noi politici naționale, mai bine zis un naționalism integrat care pregătește și administrează societatea românească pentru competiția în care a intrat.

Așa cum arată lucrurile acum, această necesitate e înțeleasă de prea puțini politicieni de vîrf. Tema a fost descrisă și analizată, de pildă, în discursurile lui Traian Băsescu și Theodor Stolojan. În planul politicii generale, ne aflăm, însă, în fața unei neînțelegeri serioase care ilustrează o miopie de sistem.  

 

                    Partide politice, mișcări și organizații civice par să fi redescoperit tentația politicii de nișă, într-un moment în care politica națională e o necesitate. Sîntem din nou în fața acelei supersității politice care spune că există partide și mișcări urbane care curtează un electorat sofisticat și partide și mișcări rurale care exploatează un electorat înapoiat. Problema e că această disociere e foarte ușor de provocat sau pus în practică, din momentul în care un partid sau o mișcare se declară, exasperat de mersul politicii, promotorul unui grup și al unei agende de grup. De pildă, partidul educaților versus partidul depășiților sau partidul europenilor versus partidul înapoiaților. Problema e cu atît mai acută cu cît orice mișcare de acest gen va împinge automat partidul rival în celălalt colț al ringului. Astfel, o proclamație de fidelitate febrilă, în numele înnoirii, față de electoratul sofisticat al multinaționalelor, ONG-urilor și al altor etichete elitare, va fi urmată de replierea adversarului în zona agrară, a muncii aspre și a altor etichete strămoșești.

 

                   Împreună, aceste două direcții de nișe vor reuși să facă zob orice platformă comună și să compromită conceptul de interes național în varianta care își merită numele.

 

                    Pericolul privește, în primul rînd dreapta. La stînga, lucrurile sînt demult clare. De 25 de ani, în variantele sale succesive, socialiștii conduși de Iliescu, Năstase sau Ponta, au optat fără echivoc pentru politica de nișe, pe direcția bugetari - asistați. Socialiștii își pun problema interesului național și a politicii naționale în context european strict declarativ. Singura încercare de a formula o politică națională integrată a venit de la dreapta și, din acest, punct de vedere, singurul partid cu acoperire națională (urban- rural) a fost PDL, în varianta 2004-2009.

Lecția n-a fost bine înțeleasă. Reambalarea dreptei ca forță politică atașată strict lumii urbane e o eroare care poate produce, desigur, cîștiguri electorale pe termen scurt dar amînă rezolvarea problemelor naționale și, prin asta, se alătură neputinței politice generale. După un mini tur de forță apaludat în presă și supraestimat de proprii susținători, dreapta elitară va sfîrși prin a cimenta resemnarea generală în fața politicii de orice fel.

 

                 Fuga spre cea mai parfumată și comodă felie de electorat e un semn de politică restrînsă la mișcări tactice și indiferentă la strategia pe termen lung. Acest gen de acțiune se transformă în presiune asupra propriului electorat care va învăța rapid că e partea cea mai importantă a unei societăți în care restul e secundar. De aici, consolidarea snobismului, autismul social și blocarea unificării politice în interiorul națiunii. Pe această cale o națiune politică divizată va permanentiza sciziunea urban-rural, reîntorcîndu-se astfel la o fractură pe care o cultivă încă din secolul XIX. În acest fel, sistemul politic va rata modernizarea pe care o cere statului și societății, devenind primul agent al unei Românii incompatibilă cu realitatea ei eruopeană.  

                      Dacă vrem dreapta…

 

 

 

Discutăm iar de dreapta. Partide, mișcări, politiceni și gazetari fac analize îndrăznețe și propuneri inteligente. Însoțită de acest vacarm cerebral, renașterea dreptei pare iminentă. Poate e. Iar dacă lucruile stau așa, ar fi cu atît mai păcat ca dreapta de la capătul acestei dezbateri să se nască dintr-o evaluare plasată în afara adevărului.

Spre deosebire de stînga care se bucură, în România ultimilor 70 de ani, de un regim natural și nu trebuie să se explice prea mult, dreapta e în situația de a găsi argumente. Dreapta nu poate fi reconstruită decît contra-naturii, printr-un salt de voințăcare presupune un act de luciditate extrem de incomod: dreapta trebuie să cunoască și, apoi, să recunoască realitatea românească așa cum e și nu așa cum ar trebui să fie sau așa cum arată ea în cartea de vise a celor ce doresc binele României. Cu alte cuvinte, dacă stînga nu are nevoie să afle adevărul despre ea însăși, dreapta trebuie să îl descopere, oricît de incomod ar fi. În caz contrar, se va naște cu malformații grave și va eșua cu consecințe ireparabile.

Care e, deci, adevărul central pe care dreapta și toți cei ce vor să îi dea naștere, trebuie să îl înțeleagă înainte de a porni la lucru? Care e adevărul care scapă, în continuare, celor ce vor schimbarea dar sînt, de 25 de ani, exasperați nemișcarea lumii românești?

În cîteva cuvinte, acest adevăr spune că realitaea lumii românești a fost fixată în 1989. De aici încolo, drumurile se despart. Cei ce au făcut din 1989 un fetiș democratic, vor suferi în continuare de inadaptare și vor plusa în zadar. Cu cît mai intens discursul reformator, cu atît mai adîncă deziluzia. Atîta vreme cît vor stărui să ignore definiția de bază a noii lumi, adepții schimbării vor rămîne autori frustrați de discursuri memorabile și inaplicabile. În schimb, oricine va îndrăzni să observe că 1989 e momentul istoric care atestă inexistența unei societăți civile și a unei clase de mijloc de nivel minim va porni mult mai bine înarmat. Va trebui, așadar, să recunoaștem, mai întîi, că actul de naștere al democrației post-comuniste românești e totuna cu a spune că avem un deficit democratic enorm și că autonomia societății românești e apoape de zero. Cei ce tratează, azi, clasa de mijloc și societatea civilă ca realități constitutiveși solide nu înțeleg că stau pe un gol. Mertă să te bați pentru construcția unei societăți autonome dar, pentru asta, e mai bine să pornești, lucid, de la constatea precarității lor. Sîntem, în definitiv, țara în care stînga dominădreapta atît de categoric încît i-a făcut pînă și revoluțiile. După care, i-a exportat baza de creștere, trimițnd în afara țării, prin aplicarea un program susținut de subdezvoltare, 3 milioane de români, potențial productivi și calificați.

Mai departe, această situație fundamentală ar trebui să ne spună tuturor că nici o îndreptare nu va fi posibilă prin mijloacele politicii, atîta vreme cît politica va fi ținută departe de adevărurile istorice și economice care dau, de fapt, definiția societății românești. Fără revenirea la realism istoric și economic, România va fi, mai departe, măcinată de frecarea inconcludentă a douăforțe oarbe. O stîngă care nu are proiect din simplul motiv că și-a îndeplinit proiectul (încă din 1989) și o dreaptă declarativă care nu se poate opri din producția de iluzii. O dreaptă care propune României să se facă de dreapta cași cum alegerea ar fi opțională. O dreaptă care vorbește ca și cum problema de bază a României a fost deja rezolvată și nu înțelege de ce, în aceste, condiții românii se codesc să devină parte a dreptei.

Să stabilim, întîi, ce nu mai avem (sau n-am avut niciodată). Nu mai avem o economie vie, adică un motor de dezvoltare care poate schimba practic, nu declarativ, raporturile în societate, generînd persoane și comunități capabile să stea pe picioarele lor. Mai mult decît atît, România a pierdut, în intervalul 1990-2000, premizele dezvoltării interne. Declinul demografic a micșorat în mod accelerat rezerva națională de viitor, un sistem de educație dezastruos a avut grijă se descalifice generațiile încă în cursă iar migrația căutătorilor de muncămanuală sau de înaltă calificare a lăsat acasă o populație îmbătrînită, dispusăla dependență și ostilă oricărei relansări. Cu acest gol istoric poate lucra doar stînga. E exact genul de situație socială în care stînga, ca părinte natural, se simte politic excelent. Una din cele mai grave iluzii ale susținătorilor dreptei ne îndeamnă să credem că stînga va fi lovită de nemulțumiri sociale cumulate în timp. Presupunerea pare logică dar e falsă. Populațiile pot accepta perioade lungi de monopol politic tocmai pentru că sărăcia nu e un factor decisiv. Libertatea de a fi protejat de libertate e mult mai atrăgătoare iar stinga de tip USL-istștie ce are de făcut pentru a conserva acdest sentiment.

Să vedem, totuși,și ce a rămas. Mai întîi, un sector agrar de mari dimensiuni dar subdezvoltatși subexploatat. Aici e baza pe care un partid de dreapta trebuie să o cultive. Ea e numeric superioară mult cîntatului sector elitar urban care e, în ciuda capacității sale de multipilcare mediatică, o minoritate capricioasă.

Rămîne, deasemenea, o clasăadministrativ-directorială care face legea în teritoriu. Ea provine în mare parte din fosta administrație comunistă sau din tradiția de control a acesteia. La începutul anilor ’90, acest grup s-a scindat. Metodele de lucru au rămas asemănătoare dar o parte a acestei clase a rămas fidelă stîngii instalate de Ion Iliescu iar cealaltă a făcut un pas lateral, fără să știe, la început, dacă s-a mișcat spre dreapta sau spre stînga. În următorii 10 ani, excesul stîngii de tip PSD și, mai ales, eșecul repetat al dreptei oratorice de tip CDR-anti-comunist au împins acest grup spre dreapta. A fost o mișcare oportunistă dar dinamica politică e, de regulă, o sumă de mișcări oportuniste. Această facțiune a clasei administrative e departe de ideal însă ea trebuie remorcată ca aliat executiv al dreptei. Nu există grup ideal dotat pentru promovarea dreptei în România iar cine crede altceva sau tinde să se autointituleze grup ideal va sfîrși în demagogie.

Însumînd, un partid de dreapta adecvat realității românești, trebuie să pornească de la recunoașterea situației de fapt. Dreapta realistă trebuie să se adreseze, în egală măsură, sectorului agrar și antrepenorilor urbani, înțelegînd că numai un efort formidabil de relansare a sectorului productiv poate echilibra întrucîtva o societate dominată de pasivitate politică(vot reflex pentru stînga) și pasivitate economică (salariu pentru prezența în poziții fixe la stat sau chiar în sectorul privat). Acțiunea politică trebuie transformată în discurs economic palpabil: elberare fiscală, înlesnirea debutului economic, tehnologizarea agricolă și investiții țintite în infrastructură. Cealaltă zonă de acțiune trebuie să fie lucrul cu comunitățile locale. Nu există țară dezvoltată sau economie în creștere care tolerează comunități loclae subdezvoltate.Astfel, secretul singurei economii europene în creștere (Germania) nu e supraproducția de auomobile, așa cum cred consumatorii încîntați de auto-calitatea germană. Și nu sînt nici marile proiecte care luptă, ca în alte părți, cu birocrația. Cheia e forța autonomă și productivitatea extraordinară a companiilor mici (mittelstand), multe de familie, din orașe mici și comune anonime. Însă aceastăconstelație - care anagajază pînă la 70% din forța de muncă și produce pînă la 50% din PIB – nu poate exista decît în comunități locale puternice în raporturile cu autoritatea centrală. Paradoxal, un stat puternic e tocmai statul care se sprijină pe cetățeni puternici în fața statului. Această formăde autonomie are o definiție mai întîi economică. Ea trebuie înlesnită juridic prin descentralizare dar, în condițiile specifice României, dreapta ar trebui să rețină în primul rînd factorul economic. Insistența dogmatică pe detalii și prinicpii juridice e admirabilă dar riscă să întîrzie sau să înstrăineze procesele pe care aceași dreaptă vrea să le grăbească. E cazul ca dreapta sădea mînă liberă hoților? Nu. E cazul ca dreapta să fie pragmatică. Cine îți dorește o țară în care poți lăsa, fără teamă, ca în poveste, pungi cu bani la răscruce ar trebui să se gîndească bine: poate e mai util să constuim, mai întîi, răscrucile la care ne putem uita pungile cu bani.

Rîndurile de mai sus pot fi ușor înțelese ca o invitație la resemnare și pesimism. Posibil, mai ales dacă pesimismul e un antidot la aventurism. Alternativele care pornesc de la un optimism fără scrupule pot guverna dezastre. Istoria modernă a României, pe care orice democrat convins trebuie să o cunoască și respcte, e plină de consecințele acestei neînțelegeri. Politica reformistă a pornit prea des de la ipoteza după care societatea românească deține premizele schimbării. Pe aceastăcale, curentul democratic a obținut succese electorale fără să obțină succese sociale. Eșecul social a radicalizat forțe inițial bine intenționate și le-a transformat fie în forțe reacționare, fie în discursuri paralele cu intersele societății (aici e, de fapt, sensul căderii PNȚCD, după 2000).

Iluzia pe care dreapta trebuie să o evite cu orice preț e prespunerea, cel mai adesea nerostită, după care democrația și prosperitatea pot fi importate sau imitate. De aici, cultul pentru Europa ca salvator instantaneu, corector permanent și, în cele din urmă, ca degrevare de sarcini pentru societate. În mod curios, ansamblul european a început să fie astfel livrat ca alibi pentru lipsa de acțiune și răspundere internă. Democrația și prosperitatea n-au fost nicăieriși niciodată instalate prin imitație sau import. Ultima tranșă istorică în materie e recentă și demonstrează eșecul acestei premize în Orientul Mijlociu revoluționar și în Europea de Est post-revoluționară. Dimpotrivă, democrația și prosperitatea au fost instalate și consolidate doar ca produs intern. Ele au devenit condiție istorică sub presiunea, adesea violentă, a unei clase specializate sau, mai degrabă interesate, numită în genere burgezie sau clasăde mijloc. O clasă solidară bine reprezentată public de intelectuali articulați dar, în mod fundamental, o clasă productivă fără prea mari regrete față de excesele muncii în regim capitalist. O clasă serioasă care nu poate fi confundată cu grupuscule de tipul celor ce dau, astăzi, decorul nocturn, în Centrul Vechi al Bucureștiului.

Absența acestei clase a făcut ca România să progreseze doar atunci cînd contextul extern a produs o aliniere favorabilă ideilor liberale. Așa a fost în secolul XIX, așa a fost și în 1918. Așa a fost și în 1989. Numai că, după 25 de ani, limitele acestui tip de dezvoltare, bazat pe proximitate și contagiune, sînt evidente. De fapt, nici formulele anterioare nu s-au terminat bine. Lăsînd la o parte perioada 1850-1900, restul e discutabil. Marele 1918 a fost urmat de eșecul proiectului de dezvoltare și integrare internă. După 1989 și mai ales după2007, apartenența la UE a reînnoit iluzia după care România s-a abonat la un mare rezolvator extern de probleme. Răspunsul se vede în gradul de absorbție a fondurilor euopene. Situația nu se va schimba decît atunci cînd clasa directorială va fi cointeresată în fructificarea fondurilor. Cum? Nu e deloc limpede. Conflictul între interesul imediat al acestei clase și interesul public-național e viu. Și deloc izolat. Aceași incapacitate de proiecție în dimensiunea colectivă e prezentă la fiecare nivel social, și printre deținătorii de putere și printre oamenii de rînd. Problema nu e pur și simplu o chestiune de corupție ci un dat mental național.

Dar cea mai gravă problemă a teoriei importului de democrație și a statului de drept cooptat prin corecție eruopeană e alta: circumstanțele externe favorabile au eșuat. Presiunea europeană a pierdut credibilitate la periferie. În aceași măsură, interesul european pentru periferie a scăzut. Dacă tot trebuie să clădim pe adevăr, atunci dreapta trebuie să aibă o evaluare exactă a raporturilor cu UE. Criza finaicară provocată de îndatorarea absurdă a guvernelorși criza economică provocată de cultivarea unor economii care au uitat ce înseamnă creșterea a transformat, în decursul a 5 ani de șocuri revelatorii, tot ce știam sau credeam despre Europa. Nebunia legiferată la Bruxelles și aplicată în Cipru a redefinit raporturile europene în mod dramatic: există acum doar țări creditoare și state în pragul falimentnului. Zona euro e un spațiu problematic pus, acum, în situația de a face față propriilor erori de construcție. Un șir de economii inegale subordonat aceleiași monede va sfîrși prin a respinge economiile disfuncționale. UE va avea curînd de ales între salvarea monedei euro și salvarea solidarității europene. Oricum, pînă a da ochii cu această problemă, Europa continuă să demonstreze că poate produce tone de documente despre dezvoltare dar nu poate produce nici o soluție practică de creștere economică.În aceste condiții, România trebuie să își respecte dieta. Adică să se pregătească pentru moneda euro fără să parieze pe admitere. Exercițiul nu ne poate face decît bine. Însă euro va rămîne probabil închis de spaima tulburărilor pe care le aduc economiile ”străine”. Așadar, ar trebui să pornim de la constatarea marelui impas extern pe care îl avem în față. Zona euro e agitată și nu va avea cum să pună masa pentru invitați speciali. Statul român are o imagine dezastruoasă după orgia anti-democratică din vara anului trecut. În plus, românii înșiși sînt profund defăimați în tot Occidentul de presa de senzație dar și de o opinie publică înspăimîntată de rețele extinse și necruțătoare de cerșit, prostituție și furt.

Imapsul extern e dublat, dinăuntru, de o criză existențială (demografia, migrația și dezastrul educațional). Criza românească e un proces avansat și generalizat. În fața acestei realități, dreapta trebuie să reacționeze pragmatic și solidar. Efortul de colaborare trebuie să aibă prioritate. Disputa internă între partide, grupuri și mișcări de dreata va croi pîrtie stîngii pe care o va confirma ca soluție naturală în România.

Pragmatismul trebuie să oprească discursurile înainte de a deveni demagogie. Dreapta trebuie să devină o sursă de soluții calculate pînă la ultimul bănuț. Ce mai e și cît mai e trebuie direcționat spre cei ce fac lucruri cu mîna lor: agricultorii și micii anterpenori. Clasa de mijloc trebuie scutită definitiv de superstiția snoabă care spune că, în România, e vorba doar de intelectuali, oameni cu studii, poligloți și vedete pe Facebook. Cu excepția stîngii, nimeni și nimic nu trebuie respins sau tratat fără respect.