09 octombrie 2010

Insomniile lui Ion Iliescu

”...această bătălie împotriva unei conduceri politice a ţării care a pus în pericol din toate punctele de vedere şi democraţia şi statul de drept."

Cine o spune ? Ion Iliescu, omul care a încercat să dea românilor un socialism mai drăguț, apoi un despotism luminat şi, în cele din urmă, o corecţie minerească. Dacă Iliescu însuşi ar fi vorbit astfel despre "conducerea politică a ţării", pe vremea regimului Iliescu, delincventul ar fi fost tăvălit de Adevărul, denunțat de TVR şi dat pe mîna minerilor care l-ar fi uşurat de literatură legionară, droguri și dolari.

În traducere, întemeitorul ratat al democraţiei originale are insomnii pro-democratice. Ion Iliescu e îngrijorat de declinul libertăţii în România. Senilitate? Iliescu e un veteran, nu o epavă. Prostie? Iliescu e posesorul unei minţi îmbătrînite în rău dar perfect întreţinută de un dogmatism mereu în formă maximă. Atunci? E, pur și simplu, vorba de vocaţie. Cît va rămîne printre noi, Ion Iliescu va fi Ion Iliescu - om incapabil de transformări, copil bătrîn al socialismului etern regenerabil. Uneltitorul inepuizabil şi limitat care a ţinut România pe loc şi ar mai ţine-o, prin urmaşi, pentru a-i impune valori expirate din naştere.

Tăcerea e de aur. Și ecologică

Catastrofa din vestul Ungariei a șters, odată cu așezările, viețile și pămînturile pe spălate de reziduri, orice urmă de credibilitate a ecologismului militant. Unde sînt nevricoasele ONG-uri care agonizau, în mai 2010, pe tema cianurilor administrate de capitaliști criminali la Roșa Montană? Nicăieri. Blestemele și protestele spectaculare ale generoșilor care s-au obligat să ne ferească de lăcomia industriilor și de corupția anti-naturistă a politicienilor tac în cor. De ce? Pentru că dezastrul din Ungaria e nerentabil. Valul de reziduri de la Kolontar a fost analizat de eco-militanții noștri și nu corespunde politic. Drama sătenilor uciși sau pe veci izgoniți din satele de baștină, contaminarea Dunării și a pămînturilor au meritele lor dar nu pot pretinde să deranjeze organizații care au nevoie ,în plan general, de pretexte anti-capitaliste și, în plan local, de muniție anti-Băsescu.

Subita lipsă de conștiință a profesioniștilor conștiinței are totuși un merit, în măsura în care decrie ipocrizia sistematică a ecologismului și meschinăria politică a purtătorilor lui.

La un capăt, printre militanții occidentali care numără frunze, balene și apocalipse iminente, motorul mișcării e alimentat de o nevroză complexă care produce iluzia binelui, mistuind frustrări peronale. Această maladie în continuă căutare de cauze și pretexte își mută pacientul de la o campanie la alta, fără să îngăduie cel mai mic spațiu de gîndire. După ce au anunțat sfîrșitul lumii în Golful Mexic, militanții ecologiști și camera lor de ecou mediatică au uitat brusc episodul dar numai după ce catastrofa n-a dat rezultatul dorit. Odată dispărută platforma de declamații, ecologiștii și-au luat corturile și au plecat în căutare de noi pășuni toxice.

La celălalt capăt, printre claunii care își dau aere ecologice în est, pariul e mult mai direct: ecologismul și ong-ismul dîrz dau statut și, odată cu el, o strucutură de salarii, burse și semniarii șic. Mizeria morală a ecologismului e încă mai infectă în varianta ei românească, strict dependentă de obiective politice locale sau de ideologia naivă a debutanților manipulabili. Pentru cine a uitat zgomotuul infernal pe tema Roșia Montană, campaniile de noapte în fața sediului PD-L și demonizarea lui Băsescu sub acuzația de înhăitare cu intersele capitalului internațional, iată lista organizațiilor campioane în materie și mute, acum, la o săptămînă după dezastrul din Ungaria:

Greenpeace CEE, Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, Fundaţia pentru Parteneriat, Terra Mileniul III, Asociatia Otus, Focus Eco Center, Asociatia Valea Soarelui si Transilvania Verde, plus industrialul Goțiu care se străduie să explice la fel de industrial de ce nenorocirea din Ungaria nu seamănă cu nenorocirea inexistentă dar iminentă de la Roșia Montană.

Lecția dezastrului de la Kolontar trimite la importanța nediminuată a bunului simț și calculează foarte bine prețul catastrofei morale care se adaogă costurilor uriașe ale accidentelor ecologice. Problema protecției mediului nu va fi niciodată rezolvată de egomaniacii, de căutătorii de auto-sanctificare și de speculanții politici mizeri. Dimpotrivă, trupa de profesioniști ai ecologismului militant e dominată de o vocație tembelă care produce ideologie, stîrpește bunul simț și distruge spații de viață socială bine consolidate.

Stînga activă în Parlamentul European nu e prea departe de liniștea ipocrită a corului ecologic. După ce, în mai, majoritatea socialist-iberal-ecologist-comunistă, a votat o rezoluție care cere interzicerera mineritului cu cianuri, aceiași distinși euro-eco-prlamentari n-au rostit un cuvînht pe tema catastrofei din Ungaria. Cazul lor e cu atît mai ridicol cu cît rezouția pe care au votat-o, în mai 2010, lua ca punct de referință accidentul ecologic produs, la Baia Mare, în ianuarie 2010. Inițiatorii maghiari ai rezoluției, precum și susținătorii ei de ocazie, în frunte cu euro-parlamentarii PSD, au acum tot dreptul la reflecție. Și sînt datori cu o rezoluție similară pe tema Kolontar. Măcar peste 10 ani.

Osteuropa

- Europa de Jos -

Ministrul de Externe Teodor Baconschi a deschis cu demnitate și curaj o discuție de care Europa Unită fuge foarte ne-european. Lucrurile arată exact așa cum le descrie Teodor Baconschi. Cu o formulă simplă dar exactă: statele est-europene au fost declarate, încă o dată, state europene rangul doi. Problema a apărut sau a reapărut, odată cu proiectul Serviciului de Acțiune Externă (EEAS), un mega-Minister de Externe care va reprezenta UE, în relațiile cu statele și guvernele lumii. Discuțiile care au precedat proiectul au pornit, principial și corect, de la ideea că ponderea funcționarilor în noul serviciu trebuie să respecte ponderea ”naturală” a Statelor Membre. Au fost puse la lucru trei criterii (cuantificate de așa numitul KRV / Kinnock Reference Value): 1) numărul de locuitori, 2) numărul de mandate în Parlamentul European, 3) numărul de voturi în Consiliul European. Mai clar: noul Minister de Externe European ar trebui să-și selecteze funcționarii ținînd cont de o geografie egală (vest și est), pe baza greutății specifice a fiecărui stat membru. Ce a ieșit? O colecție compactă de vest-europeni care exclude aproape complet est-europenii. Dezechilibrul e mai mult decît evident. Situația statistică măsoară clar absența est-europenilor. Un tabel simplu prezintă comparativ, în date oficiale, repartiția pe țări a posturilor:

Country As it is now As it should be Difference Currently achieved % of KRV* in DG RELEX

ITA 159 167 8 95,2

GBR 124 169 45 73,4

DEU 149 211 62 70,6

HUN 21 47 26 44,7

CZE 17 47 30 36,2

EST 4 12 8 33,3

LTU 8 24 16 33,3

SVN 4 14 10 28,6

POL 33 123 90 26,8

SVK 6 27 21 22,2

LVA 3 15 12 20,0

ROM 13 71 58 18,3

LUX 2 11 9 18,2

CYP 2 12 10 16,7

BGR 6 37 31 16,2

MLT 0 9 9 0,0

Cifrele spun că România deține, acum, 13 poziții, dar ar trebui să dețină 71, cu 58 mai mult, ceea ce înseamnă, mai departe, că dreptul de reprezentare cuvenit României e atins în proporție de numai 18,3%.

Cifrele spun, de asemenea, că România nu e un caz aberant și că nici un alt stat est-european nu atinge măcar jumătate din dreptul de reprezentare cuvenit. Noul Minister de Externe European e, așadar, un consiliu de familie occidental, în regie franco-germană. Numai că aranjamentul statistic nu e deloc nevinovat. Excluderea est-europenilor e premeditată și a fost susținută, cu o ferocitate uluitoare, de funcționari și parlamentari europeni, construiți într-o foarte jenantă alianță de interese.

Dezbaterea problemei în Comisia de Politică Externă a Parlamentului European a fost un spectacol abuziv, finalizat cu o insultă la adresa bunului simț și a părții de Est a Europei cît de cît unite. Discuția a pornit cu o ciocnire frontală între parlamentarii germani (plus aliații, activi sau tăcuți, austrieci, francezi, olandezi, suedezi) și parlamentarii est-europeni. Partea germană s-a ilustrat masiv în arta absurdului și a ipocriziei baroce. Mai întîi, alianța condusă de germani a făcut tot ce a putut pentru a elimina orice referință la aplicarea ”criteriului geografic” în distribuirea posturilor. După ce propunerea a căzut la vot, partea germană a încercat ceva incredibil: a cerut consemnarea interpretării corecte a votului pierdut în Comisie. Astfel, spre lămurirea naivilor și a ignoranților, explicația germană stabilește că expresia ”criteriu geografic” înseamnă, de fapt, selectarea pe bază de ”merit”, unde ”merit” înseamnă vechime în instituțiile europene. Evident, est-europenii nu au cum să dețină ”vechime” în instituțiile eruopene, de vreme ce primele state membre est-europene datează din 2004.

Incidentul e umilitor și revelator. O serie consistentă de gesturi și atitudini au dat, treptat, est-europenilor garanția că sînt acceptați în UE doar în măsura în care știu să accepte rolul de tolerați, mai mult sau mai puțini asistați, și, în orice caz, incapabili de auto-exprimare.

Polonia a simțit prima acest refuz plenar, sub care se ascunde vechiul reproș care impută polonezilor tendința istorică de a încurca proiectele germano-ruse și de a se așeza neconvenabil în centrul Europei. Ungaria și Cehia sînt ”tolerate” în termeni ceva mai buni dar asta numai în calitatea lor, deasemenea istorică, de asociate la spiritul și tradiția germană. România e ținta unor remarci de înaltă bădărănie diplomatică pe două teme: Kosovo și Republica Moldova. În primul caz, corul parlamentar german ține să remarce cu o compasiune cuvenită retardaților că ”România nu mai poate continua să refuze recunoașterea statului Kosovo” (pe care europarlamentarii germani îl tratează, fără cea mai mică jenă, drept Bundes-protectorat balcanic) În al doilea caz, aceiași europarlamentari germani se declară jigniți de abuzul prin care România își permite să acorde cetățenie moldovenilor. Pentru o mai bună consolidare a spiritului eruopean, discuțiile pe aceste două teme, au loc într-o atmosferă de bună aroganță germană, susținută de predici ultimative.

Tendința de franco-germanizare a instituțiilor europene are, bineînțeles, un temei obiectiv. Germania plătește (Franța asigură doar producția retorică). Însă subevaluarea est-europenilor rămîne o operație contraproductivă. Căci falanga germană nu face decît să inițieze Europa de Est arta resentimentului pe care îl deplînge, apoi, ca handicap istoric est-european.