Clasa de la mijloc de iluzie

Marele defect al discuțiilor pe tema vieții și suferințelor societății românești e confuzia repetată între clasa de mijloc și intelctualitate (intelighenția sau, mai larg, grupurile profesionale liberale, cu educație superioară). În lipsa unei definiții corecte și în prezența unei presupuneri complet eronate, toate aceste dezbateri care evocă, de 20 de ani, clasa de mijloc, sînt mai curînd celebrative și iluzorii. Astfel, demonstrațiile (cîte au fost), campaniile de presă și asalturile ONG sînt sistematic ridicate la rangul de dovadă a ascenisunii și revoltei noii clase de mijloc românești. Toate aceste înscrieri critice la cuvînt au meritul lor dar nu au nimic de-a face cu viața și interesle clasei de mijloc. Mai întîi, pentru că majoritatea clară a acestor purtători de mesaj critic e alcătuită din studenți, scriitori, jurnaliști și adulți cu profesii liberale. Asta îi așază într-o categorie care dă, de regulă, o parte însemnată a societății critice, peste tot în lume. Clasa de mijloc e cu totul altceva.

Ea nu se definește în funcție de accesul la educația superioară, nu e totuna cu suma deținătorilor de diplome universitare și nici măcar nu e bine articulată intelectual. Odată cu succesul clasei de mijloc vine și rafinamentul dar asta nu înseamnă că, la origni, clasa de mijloc n-a fost rău educată sau amatoare de kitsch. În definiția propriu zisă, clasa de mijloc e, mai întîi, o realitate economică. Numele real al acestui grup e burghezie și desemnează acel grup activ care are succes economic și forțează transformarea lui într-o realitate politică, adică într-o societate care permite competiția egală și protejază creativitatea. Așa ceva nu există în România, decît ca unul din travestiurile care mimează, instituție cu instiuție, sistemul democratic. Puterea economică a clasei de mijloc potențiale a fost pierdută exact acum 20 de ani de aspiranții îndreptățiți și confiscată, tot acum 20 de ani, de protejații vechiului regim politic din care s-a recrutat oligarhia. Ion Iliescu și grupul din jurul lui au știut foarte bine de ce orice șansă de afirmare economică autonomă trebuie curmată și de ce șansa economică trebuie transformată în privilegiu al oligarhiei de tip Vîntu, Patriciu, Voiculescu. În locul unei clase de mijloc ambițioase și pro-democratice, România s-a ales cu o trupă selectă de impostori care pozează în capitaliști de mare calibru. Prin urmare, criticii mai mult sau mai puțin onești ai zilei de astăzi sînt, măcar în teorie, oameni de conștiință dar nu pot fi și o forță socială îndeajuns de puternică pentru a forța un aranjament echitabil în societate. Altfel spus, România, ca și alte state est-europene, e în situația schizoidă a societății care joacă farsa democrației pentru a-și perpetua tradiția nedemocratică.

Definiția falsă cu care operăm trebuie corectată, măcar pentru a respecta adevărul socio-economic și pentru a face dreptate acelei pături subțiri care se bate pentru șansa sectorului privat în România. Nu e numai asta. Iluzia asupra clasei de mijloc ascunde un pericol pentru viitor. Intelighenția se dezamăgește ușor sau mai exact, trece rapid la resentiment. Neavînd resursele și competența economică ale clasei de mijloc, o intelighenție învinsă sau nemulțumită se refugiază în idei contestare, în radicalism și utopie. Fără excepție, ultimele două secole de eșec sau frustrare ale acestui grup dotat și sensibil s-au transformat în reacționarism stîngist. Cu alte cuvinte, pericolul care pîndește atît intelighenția cît și societatea românească e apariția albiei pentru o stîngă intelectuală, academică și militantă. Sigur, România e mult mai bine păzită de fascinația stîngii decît statele care n-au cunoscut comunismul real. Însă capacitatea memoriei sociale e, în cele din urmă, limitată. Nu contați pe ea. Viitorul administrat de un prezent trucat va fi tot mai amnezic.

Boli profesionale la autorii de manuale

A apărut, în sfîrșit, Manualul de Conducere Corectă a Romăniei, , editat, agreat și aprObat de observatori de presă independenți și competenți. Doecamdată, publicul poate consulta doar un fragment, de cea mai bună calitate, publicat de HotNews.ro, sub îngrijirea lui Dan Tapalagă. Cititorii ar putea rămîne cu impresia că Dan Tapalagă e chiar autorul acestui fragment foarte bine ales. Ar fi o eroare. Semnătura e în acest, caz, doar un mod de a certifica autenticitatea. Ea spune că Dan Tapalagă întrupează impecabil un ocean de clișee, exact în măsura în care același Dan Tapalagă renunță la propria și buna judecată.

Textul emanat de dogmele de presă în vigoare și trecut prin Dan Tapalgă se naște, bineînțeles, din clișeul fundamental al comentariatului recent: Președintele Băsescu și Primul Ministru, oricare i-ar fi numele, nu vorbesc la fel, pot fi distinși, nu se suprapun și îndrăznesc să fie două persoane diferite. De data asta, cugetarea a pornit de la un aparent defazaj Președinte - Premier, pe tema scădere CAS sau reîntregirea salariilor bugetarilor. Textul citat sugerează că valoarea acestei dileme nu are a face cu economia ci numai și numai cu psihologia abisală. Avem în față poarta de intrare în lumea interioară de tiranie necurmată a Președintelui Băsescu. De aici, întrebări de imediată relevanță (psiho)analitică:

" De ce a ținut, așadar, să-l încalece? De ce-l sufocă pe MRU, la fel ca pe Boc, cu personalitatea sa? "

Încălecătorul e, evident, Băsescu, omul în care același text descoperă, ceva mai jos, porniri voevodale de Descălecător. Așadar, de la prima atingere a unei teme de interes public, Președintele și Primul Ministru se așază într-o poziție suspectă de dominație și control autoritar. Rapiditatea necondiționată a acestei descoperiri trimite la o întrebare anume. Ea privește analiza de presă și capacitatea ei remarcabilă de face mereu una și aceași descoperire. În termenii disciplinelor psiho, această aplecare poartă un anumit nume și însoțește pacienții, capabili să descifreze poziții incitante în orice, de la ramurile de copac la mersul trenurilor.

Cu concluzia fixată de la bun început, analiza descrie, în continuare, problema Băsescu:

" Veți vedea un Traian Băsescu extrem de constant, aproape monoton, ultra-previzibil. În toate ieșirile se remarcă obsesia de a-și realiza propriul bilanț, de a-și fixa în istorie propriile fapte așa cum le percepe el că s-au întămplat, nu cum le reflectă televiziunile de stiri, de pilda."

Dar dacă vom vedea și altceva? De pildă, un nivel de analiză politică obositor de fidel obsesiei Băsescu. Și un fel de rostire publică înglodat pînă la narcisism în admirația propriei inteligențe. Asta, cu atît mai mult cu cît fila ruptă din Manualul de Conducere Corectă a României nu vrea să-și dezvăluie atuul. Astfel, analiza găsește un Președinte deficitar și încadrabil în " categoria suspecților atinși de paranoia puteri ", fără să explice sau să decidă cum anume arată Conducătorul ideal, capabil să satisfacă standardul HotNews.ro și, prin asta, nevoile României - sfera imediat subordonată de a cărei bună judecată se ocupă comnetatorii profesioniști.

Problema textului girat de Dan Tapalgă rămîne Băsescu. Meniul e fix. După atîția ani de dietă unică, nimic nu poate strica apetitul consumatorului, deși, între timp, bucatele s-au stricat. Promovînd reîntregirea salariilor bugetare, la o dată neaprobată prin editorial, Băsescu face un salt în neant. Sau mai exact:

" Acest plonjon în populismul cel mai slinos, greu de digerat pentru sectorul privat, ignorat și jupuit mai departe din calcule pur electorale, riscă să-i anuleze șefului statului, cel puțin în ochii unei părți din electorat, faptele bune pe care le tot inșiră ca mărgelele pe ața de căteva luni încoace. E de acceptat acest comportament? Se justifică el prin ceva, în afara dorinței de a salva o coaliție de care atărnă, în cele din urmă, propria salvare?
Iar toate acestea alimentează un resentiment răspăndit deja în presa și opinia publica: băsescofobia iraționala."

Pasajul are cel puțin două merite. Mai întîi, considerațiile de mai sus ilustrează, pentru prima oară, ce e "băsescofobia rațională". În al doilea rînd, concepte rarefiate de genul "slinos" și întrebarea finală care își conține răspunsul sugerează că autorul real al textului e mai degrabă Cristian Tudor Popescu, posibil nou mentor al lui Dan Tapalagă. Ceea ce ar trebui să fie o revelație personală nu un anunț public.

Euro-carne de tun electorală

Dezbaterea pe tema site-ului olandez care încurajază denunțuri anti-esteuropene s-a încheiat în Parlamentul European așa cum era de așteptat: lăsînd la o parte cîteva sprinturi spre nebunie executate de parlamentarii extremiști, toată lumea s-a declarat indignată. Pînă și liberalii au produs zgomotul de rigoare, ferindu-se, în același timp, să își amintească, măcar în treacăt, că Primul Ministru olandez, omul care tolerează tomberonul de pe net, e liberal.

Problema nu îi privește doar pe liberali ci e, de drept și de fapt, a Comisiei Europene. Faptele sînt îndeajuns de simple pentru a îngădui, pînă și Comisiei Europene, o reacție logică: Primul Ministru olandez trăiește la guvernare agățat de tubul de oxigen pe care îl poate închide sau deschide PVV, Partidul care a lansat site-ul. Dacă PVV se supără, guvernul cade. Dacă Guvernul e cuminte și lasă PVV să-și facă numerele obscene, PVV e mulțumit și Guvernul rămîne la putere.

Ce face Comisia Europeană în această situație? Răspunsul exact e: nu face ci se face că nu pricepe. Olandezii sînt membrii de rangul întîi ai UE și nu trebuie deranjați, certați sau redresați. În consecință, Comisarul European Reding, răspunzător de Justiție, Drepturi Fundamentale și Cetățenie, uită pentru ce e responsabil, vine în fața Parlamentului și anunță că admiră indignarea parlamentarilor europeni. Mai mult: comisarul se simte mîndru de ei! Flatant dar asta nu scutește Comisia. Parlamentul poate înfiera liniștit. Doar Comisia poate pune piciorul în prag. Cum? Transmițînd un ultimatum care lasă guvernul olandez să aleagă: închide site-ul sau suferă procedura de infringement. Comisia Europeană a evitat această soluție, preferînd să cînte, în schimb, măreția Parlamentului European. În consecință, problema rămîne nerezolvată iar Uniunea Europeană găsește încă un mod de a-și diminua credibilitatea.

Ulterior, la o întîlnire cu grupul parlamentar PPE, Președintele Comisiei Europene, J.M.Barroso a fost întrebat, în mai multe rînduri, cum are de gînd Comisia să acționeze. Președintele Cmisiei a condamant din nou, după care a cerut Comisarului Reding să dea mai multe amănunte. Comisarul Reding a revenit la glorificarea Parlamentului și a adăogat că de acționat poate acționa doar guvernul olandez. Motivul: manifestările rasiste fac obiectul unei așa numite decizii cadru europene care nu poate fi aplicată decît în baza legislației și cu mijloacele executive naționale. Perfect! Asta însemană, mai departe, că guvernul olandez a primit o invitație la sinucidere, invitație care va fi refuzată cu plăcere. Dacă această cale e închisă de dorința oricărui guvern de a rămîne la putere, e de datoria Comisiei să caute acele căi de acțiune care pot fi impuse din afară. Nu se poate invoca legislația anti-rasistă? Nu-i nimic, atunci se poate invoca legislația privtoare la protecția datelor personale, așa cum au cerut mai mulți parlamentari europeni și n-a reușit să audă Comisarul Reding. Ar fi o ocazie tocmai bună pentru Comisia Europeană de a-și arăta puterea și pentru Uniunea Europeană de a-și întări credibilitatea.

Site-ul olandez și supraviețuirea lui asigurată de paralizia executivului european, sînt o continuare a formulei Schengen. Ele surpind Europa într-o poziție de slăbiciune severă, față în față cu guvernele naționale. Nu cu orice guverne naționale ci mai ales cu guvernele naționale ale clubului franco-german. Guvernele și națiunile estice se pot bucura mai departe de o piață comună foarte prezentă pe hîrtie, garantor al drepturilor europene refuzate est-eruopenilor. Între timp, Președintele Sarkozy a decis că are dreptul să dea cu capul de pereți, în fiecare seară, la televizor, tot ce mișcă, muncește și e est-european în Franța. Sarkozy e în campanie și nimic nu e mai bun de terfelit în campanie decît înaltele idealuri europene pe care tot Sarkozy le cîntă peste an. După cum spun sondajele, practica are succes. Europa în principiu și Europa de Est în practică devine astfel utile. Electoral.