Pitești - Bruxelles - Severin

Evoluția cazului Severin e incompletă. Două deficiențe își așteaptă rezolvarea.

Mai întîi, alinierea onorabilă a dlui. Severin la deciziile colegilor parlamentari de scandal. Atît Zoran Thaler (europarlamentar sloven socialist) cît și Ernst Strasser (europarlamentar austriac popular) au demisionat imediat după ce au fost surprinși acceptînd bani pentru a promova amendamente. Dl. Severin a făcut, oral, video și în scris, același lucru. Dar nu a demisionat. OVP, partidul lui Strasser, s-a lepădat imediat de Strasser. PSD, partidul lui Severin, anlaizează, temporizează, meditează.

În al doilea rînd, e de presupus că PSD va declanșa varianta euro a operațiunii Nicolescu-Argeș.

În ianuarie, Constantin Nicolescu, membru PSD, Președintele Consiliului Județean Argeș, a fost arestat preventiv sub acuzația de corupție. Atunci, PSD s-a regrupat într-un miting indignat, la Pitești, pentru a simpatiza cu martirul Nicolescu și, mai ales, pentru a protesta împotriva justiției aservite și bestiale.

În mod normal, acum, PSD ar trebui să se înfățișeze la Parlamentul European, pentru "a face zid" în jurul dlui. Severin, victimă inocentă a mașinațiilor politice (implicarea unui oarecare Băsescu e de la sine înțeleasă). E de menționat că Parlamentul European are două intrări la Bruxelles și patru la Strasbourg. Talentele de organizator ale dlui Ponta și forța de transportator a dlui Vanghelie vor fi solicitate din plin.

Dl. Sverin a participat activ la faimosul miting de la Pitești, unde a făcut cunoscută îngrijorarea socialiștilor europeni, față de abuzurile justiției în România. Vor roși etic socialiștii europeni și în fața cazului Severin?

Mai mult, dl. Severin, omul care face, acum, un neprețuit serviciu de imagine României și Parlamentului European, e autorul unei intervenții care acuza indirect Comisia Europeană de nenorocirea prăvălită asupra lui Constantin Nicolescu. Într-o interpelare din 23 februarie, patru europarlamentari socialiști, în frunte cu dnii Severin și Boștinaru, aduceau cazul Nicolescu la Bruxelles și solicitau Comisiei Europene să răspundă unor întrebări tăioase și totodată patriotice:

" 1. Has the Commission put pressure on Romania and asked for such measures to be taken? Is this pressure compatible with the statute of the European Commission and also with the principles of the separation of powers and the independence of justice in a Member State?

2. If such compatibility does not EXIST, what should be done to dismiss the public perception that the Commission has exercised pressure on the Romanian judiciary? Does the Commission accept being cited (or implicated), explicitly or implicitly, as responsible for such actions taken by the judiciary authorities of a Member State?"

Autorii interpelării subscriau la punctul de vedere după care cazul Nicolescu poate aduce prejudicii de imagine României:

"If a person who holds a public position as President of a county council commits such acts, then it is obvious that our country will have a negative image externally"

E acest punct de vedere valabil și pentru europarlamentari? Remarcabil în pledoaria pro-demnitate publică și imagine românească, dl. Adrian Severin e, probabil, de acord cu propriile opinii.

Ponta Deficitarul

Fiind mereu ocupați cu imitația maturității, infantilii n-au timp să se retragă. Infantilii perseverează iar Victor Ponta e, înainte de a deveni Primul Ministru propus de Crin Antonescu, un manual de infantilism aplicat.

Dl. Ponta atacă pe direcția Traian Băsescu - Victor Orban, așa cum a hotărît alianța instrumentată ideologic de Dr.Felx, vechi expert în relații externe. Dr. Felix fiind specializat în conturi bancare, a recomandat ca atacul să atingă probleme de buget-finanțe. De aici, poate, remarca lui Victor Ponta care vede o ”uriașă prostie” în introducerea unei prevederi constituționale care să interzică deficitele bugetare mai mari de 3%. Dl. Ponta e convins că Președintele Băsescu a făcut această sugestie, inspirat sau silit de Primul Ministru maghiar Viktor Orban. De ce crede asta dl.Ponta? Probabil, pentru că Viktor Orban are două defecte: e ungur și e de dreapta.

Infantil integtral, dl. Ponta n-a căutat să se informeze, măcar pentru a obosi un pic Google-ul. Ar fi aflat de acolo că valahul Băsescu e doar ultima din victimele grofului Orban. Alții, neîndoios mai mari și mai tari, au trebuit să-și plece grumazul, cu mult înaintea noastră. Toate cele 17 state membre ale zonei euro au semnat, încă din 1997, un Pact (de Creștere și Stabilitate) care prevede printre altele, menițnerea deficitelor sub 3%.

Ideea nu e, deci, nouă. Biciul lui Orban a plesnit și înaintea altora. Însă inocența politică a celui promis Prim Ministru românilor de Crin Antonescu are meritul de a fi scos adevărul la luimnă: statele zonei euro, în frunte cu Germania și Franța, au fost, după logica Infantilului, forțate de Orban să adopte prevederea blestemată. State ca Franța și Germania au făcut ”uriașa prostie” de a se obliga la deficite bugetare sub 3%. De menționat că blestemata prevedere poate împiedică tineri voioși ca Ponta sau maturi perverși ca tătîne-său Tăriceanu să spargă pușculița și s-o împrăștie în vînt.

Programul de guvernare al viitorului Prim Ministru Ponta Deficitarul e, acum, clar: datorii, datorii, datorii.

Victor Ponta va fi sau nu Prim Ministru. În funcție de asta, bugetul României va fi sau nu va fi.

Japonia verticală

Toată discuția despre calităițile și defectele națiunilor, despre limitele unora și profunzimea altora, e în mare parte inutilă. Totul se reduce la o singură problemă și la un singur context: civilizația înconjurată de criză. Japonia a făcut demonstrația, în cîteva zile de încleștare apocaliptică între cataclism și civlizație.

Puterea unui cataclism se măsoară în număr de victime, iar numărul victimelor în gradul de civilizație. Amplitudinea cutremurului care a lovit Japonia a fost revizuită, de la 8.9 la 9 grade pe scara Richter, o deplasare logaritmică în care pîndește ucigaș o forță de 10 ori mai mare. Tsunami-ul generat de seism a ras coasta de Nord-Est și a distrus orice formă de viață. Literatura apocaliptică a textelor primare nu e ficțiune. Potopul a fost filmat în Japonia și confirmă reprezentarea colosală a textelor biblice. Însă restul ține de istoria civilizațiilor, înțeleasă ca nivel de organizare a societăților și răspuns rațional în mijlocul vortex-urilor.

Seismul japonez (9 grade) din 11 martie a fost de sute de ori mai puternic decît cutremurul haitian din 12 ianuarie (7 grade). Aproape tot ce era structură construită în Haiti a fost distrus. Cel puțin 200000 de oameni au fost uciși. Nici o clădire nu s-a prăbușit în Japonia. Numărul victimelor provocate de seism e, după estimările din acest moment, mai mic de 10. Acest exercițiu de cataclismologie comparată ascunde o lecție - cea mai exactă și mai severă lecție - de istorie a colectivităților umane.

Orașele japoneze au rezistat. Acest triumf nu are, însă, nimic de-a face cu bravura națională sau cu alte noțiuni ale sentimentalismului romantic. Strucrura care a ținut în picioare arhitectura urbană japoneză e rezultatul cunoașterii aplicate și al geometriei sociale. Al gradului de civilizație, cum se spune cu o expresie destul de vagă. Un secol și mai bine de inginerie sistematică a dat știința avansată înglobată ulterior în normele naționale de construcție japoneze. Ce înțeleg mai puțin alte state care citeză tradiții de inginerie similare și figuri de ingineri geniali e rolul extraordinar jucat de geometria socială în aplicarea solidă și compactă a cunoașterii.

Două societăți au făcut pasul decisiv în această direcție: Japonia și Germania, vechii suspecți ideologici și titularii eterni ai caricaturilor care țin mai mult la deriziune decît la înțelegere. În ambele cazuri, societăți extrem de ierarhizate și mase ultradisciplinate. În ambele cazuri, o neînțelegere enormă, la care istoria recentă a acestor societăți e, desigur, complice. Rigoarea îndîrjită a societăților germană și japoneză a fost închiriată de clișeul popular dar și de istoricii care ambalează academic și oficial clișee populare. Pe scurt, așa numita ”robotizare” a societăților disciplinat-ierarhice a fost transformată în explicație a totalitarismului politic german și japonez. Explicația propune o legătură directă între geometria socială strictă și regimurile autoritare. Conform acestei teorii, ordinea dă ideologia. Dar ordinea socială e un mediu neutru care poate propaga, în mod egal, ideologii contrare. Același cadru social perfect organizat care a amplificat, ieri, dictatura, dă azi forța civilă. Ideologia nu e generată de ordine, deși se poate hrăni din dezordine. Ordinea exemplară a societății japoneze poate fi ironizată amical, dar nu merită insulta persistentă a teoriilor curente.

Arhitectura japoneză a rezistat cutremurului. Și societatea japoneză a rezistat cutremurului, deși acest act remarcabil a fost prea puțin remarcat. Spre deoebire de rețeta obligatorie în asemenea cazuri, Japonia de după cutremur n-a înregistrat nici un jaf, nici un magazin golit cu cărucioarele de haite dezlănțuite, nici un început de dezordine, nici un act de violență colectivă. Din tot ce știm, psihologia acestei așa zise societăți de ”roboți fără suflet” e o chestiune de mare certitudine. Nimeni nu se teme de lipsa de răspuns a autorităților sau de haosul social, toată lumea contează pe bunul comportament al celui de lîngă și nimeni nu încearcă soluții disperate, pentru a-și salva pielea sau pentru a-și scăpa familia și clanul. Toată lumea știe că ordinea e la locul ei și contează pe victoria ordinii. Societatea e puternică și, în acest punct, conformismul incontestabil al japonezilor sau germanilor se transformă în virtute și anume în virtute care garantează și salvează civilizația.

A doua discuție deschisă de marea catastrofă japoneză e previzibilă: încă un argument împotriva energiei nucleare. Tsunami-ul care a ucis atîta amar de oameni a creat, de asemenea, o criză nucleară. Nu e clar dacă ”meltdown”-ul celor două reactoare de pe coasta de Nord-Est va putea fi evitat, dar argumentația anti-nucleară de logică eco nu poate găsi atuuri în criza japoneză. Mai întîi, pentru că sistemul nuclear japonez a funcționat impecabil și a fost împins în criză de un eveniment complet imprevizibil și neopozabil. Chiar în această situație, succesul intervențiilor tehnice rămîne o posibilitate distinctă. Singurul lucru pe care îl cunoaștem dincolo de orice dubiu e că marea problemă a industriei nucleare e calitatea cognitivă și socială a statelor gazdă, nu accidentul catastrofic natural. Dezastrul suprem s-a produs la Chernobyl, în 1986, și n-a fost provocat de un cutremur, ci de catastrofa prealabilă a cunoașterii, rigorii și societății sovietice. Mai departe, problema nucleară nu e întîlnirea cu un dezastru natural, ci proximitatea unei societăți slab organizate sau cuplarea cu un regim politic paranoic. Iranul nuclear al lui Ahmadinejad e o promisiune care înlocuiește hazardul unui cutremur cu certitudinea unei obsesii politice agresive.

Al treilea adevăr care n-ar trebui să ne scape e că importul de petrol și gaze e o variantă. dar o variantă care provoacă dependențe politice pe termen lung și distorsionează grav gîndirea strategică a statelor importatoare. Libia e un exemplu dramatic. După 40 de ani de contract ”petrol contra pasivitate diplomatică”, Occidentul trebuie să asiste și va trebui să reconstruiască o societate de care nu s-a ocupat nici o clipă. Și, deocamdată, are la dispoziție doar deruta.

Sud contra Est (II)

Oricum, ideea după care occidentul are de reparat ceva și de plătit încă și mai mult a devenit obligatorie în dezbaterea publică. Ea a trecut în conștiința oficială și în acțiunea politică europeană unde nu face altceva decît să continue, de pildă propusa realocare de fonduri către Sud, deresponsabilizarea societăților arabe. În plan economic, acest gen de tratament creează rapid dependența de subvenții și conduce la situația ilustrată în mod tipic de teritoriile palestineieni (susținute în totalitate de asistență financiară externă).

Însă propunerea de abandon financiar parțial a Estului și suprafinanțare a Sudului a fost gîndită de politicieni în carne, interse și oase, nu de ideologi. Semnatarii Scrisorii adresatre baronesei Ashton sînt, foarte probabil, aliniați în spatele unei idei franceze. Din acest punct de vedere, Franța își confirmă, tocmai sub președenția lui Nicolas Sarkozi, vocația de detractor istoric al Estului. După performanța dubioasă etalată cu ocazia invaziei ruse în Georgia, după contractele militare care dezechilibrează încă mai mult raporturile din zona Mării Negre, după partitura lipsită de eleganță în chestiunea admiterii României în spațiul Schengen, vine ideea deposedării financiare și, implicit, politice a statelor de flancul Estic al Uniunii Europene. Această suită bogată de "conicidențe" e mai curînd o linie de politică majoră care tinde să proclame sfîrșitul istoriei în Est. Franța e, desigur, îndreptățită să susțină cauza statelor din Sud cu care are o relație istorică specială. Însă asta nu poate presupune decalibrarea Estului. Conseințele schimbării de priorități europene sub impuls francez nu vor provoca o simplă modificare de clasament. Consecința cea mai gravă nu va fi așezarea Estului pe locul II ci încurajarea extensiei politice ruse în spațiul abandonat sau neglijat de UE. Semnalele pro-demcoratice trimise de UE în ultimii ani și receptiate constructiv de un stat ca Moldova nu privesc un singur stat. Existența sau inexistanța lor va afecta toată zona iar efectul reorientării europene ar putea fi ucrainizarea.

Statele din vecinătatea Estică a UE rămîn obiectul unei mari neînțelegeri. Ipoteza franceză sugerează că marele conglomerat de pe flancul de Est e "rezolvat" din moment ce se poate descurca în condițiile unei finanțări restrînse. Realitatea tot mai problematică și nu tocmai democratică a evoluțiilor din Ucraina, Belaruw, parțial Georgia și întotdeauna Rusia spune cu totul altceva. Nici flancul Sudic nu e mai predictibil. Însă aici, presupunerea euro-franceză, descoperă, dimpotrivă, că viitorul e necondiționat democratic și finanțabil. Nu știm încă și nici nu putem bănui că vom știi prea curînd cine va da viitorul regim post-revoluționar al statelor Sudului: o mișacre rebelă fără conducători? armata sau rețelele radicale muslulmane, singurle realități strcuturate și disciplinate în zonă? Discursurile care anticipează automat "democrația" arabă sînt o simplă presupunere sau, mai curînd, un tic politico-verbal. Inversiunea și iluzia optică sînt formidabile. Estul vecin și consubstanțial se vede mai greu,

în vreme ce Sudul organizat de o experiență istorică radical diferită se vede clar și pozitiv. De fapt, nici Estul, nici Sudul nu sînt înțelese în termenii adecvați și acesta e efectul cel mai periculos al unei Politici Europene de Vecinătate concurențaile, redusă la o carvană cu premii care aleargă, în funcție de evenimnente, de la Est către Sud sau de la Sud către Est (asta numai în cazul în care și Estul va recurge la un nou val de tulburări, pentru a culege roadele logicii franceze de adminstrare recompenselor).

Adevărul e, desigur, că înainte de comparația cu Sudul, Estul trebuie să se măsoare cu el însuși. Așa cum notează Nicu Popescu, un excelent analist al interacțiunii UE- Est:

" Actually the real problem with differentiation lies not in the Eastern vs Southern dimension, but among the Eastern neighbours themselves (and this includes Russia).(...) Most of the Eastern neighbours have already consolidated or are rapidly consolidating centralised political regimes, coupled with oligarchic and pretty corrupt economic systems. In real life Morocco is often more reformist (though not more democratic) and Lebanon is more pluralist than many of EU’s eastern neighbours."

Însă ideea înaintată de Franța în Scrisoarea care cere deplasarea centrului de greutate finaciar de la Est la Sud nu face decît să pună problmea în termenii comparațeiei Sud conra Est și invers. Estul va fi ajutat, astfel, să iasă din competiția pentru reformă internă și să se compare sau să se scuze în bloc față de Sud.

Importanța strategică a Estului e intactă, în ciuda operațiunilor lipsite de inteligență ale Franței și asociaților ei (mulțumiri speciale Sloveniei care continuă să se creadă acea parte a Occidentului, plasată în Est, pentru misiuni de civilizare a înapoiaților). Miza e chiar viitorul politic al Europei. Un Est pro-european (cuprinzînd statele din interiorul și din afara granițelor UE) va deprovincializa o Uniune redusă, încă, la definiția occidentală a anilor '70, va mări ponderea strategică a UE și va raționaliza relația cu Federația Rusă. Un Est retrogradat sau reconsiderat periodic, în funcție evenimentele din alte zone, va deveni o zonă de tranzit spre Rusia și spre ideea după care viitorul Europei presupune conectarea economică la piețele rusești. E o iluzie. Rusia însăși nu poate depăși handicapul istoric din care decurg handicapuri economice insurmontabile.

Politica Europeană de Vecinătate e crucială. Iar vecinătatea prinmoridală pare să se fi mutat la Sud. Această presiune e reală dar nu poate înlocui obligația unei viziuni europene integrale. UE pare să dezvolte o viziune de tip tunel care amplifică Sudul și lasă în afară Estul. Summit Parteneriatului Estic, programat inițial pentru luna mai, la Budapesta, a fost amînat. Presiunile pentru relansarea asistenței financiare pe direcția Sud, în dauna Estului, sînt în creștere. Acum cîțiva ani, cînd dimensiunea Estică părea definitiv adoptată de Uniunea Europeană, Ministrul de Externe polonez Radoslaw Sikorski lansa o formulă memorabilă, distingînd între "vecini europeni" și "vecini ai Europei". Distincția e în vigoare. Numai un enorm efort miop îi poate confunda sau transforma pe europenii din afara granițelor UE în străini vecini cu Europa.

Sud contra Est (I)

Politica de vecinătate a UE (European Neighbourhood Policy) a devenit rapid, aproape instantaneu, dilema fundamentală a Europei. Nimic surprinzător. Presiunea evenimentelor în mișcare pe flancurile de Sud și Est, fiecare cu propria epocă de revoluții în serie, nu putea duce altundeva. Flancată la Est și la Sud de două arii în transformare istorică, Uniunea Europeană a intrat în faza existenței sale extinse și extraoccidentale cu obligația de a se raporta activ la vecini. Explozia revoluționară în lanț a statelor de pe linia Mediteranei de Sud a agravat brusc chestiunea politcii de vecinătate europene și a pus problema unui reacții imediate. Numai că prima consecință a acestei mari surprize geopolitice ar putea fi o eroare multiplă și masivă: favorizarea Sudului prin defavorizarea Estului.

Nucleul acestei mutații a fost deja pus la punct și lansat. O scrisoare adresată de cinci Miniștri de Externe Baronesei Ashton, liderul de politică externă și chestiuni de securitate al UE, cere, în termeni clari, suplimentarea fondurilor acordate statelor din Sud și scăderea fondurilor acordate statelor din Est. Mai mulți bani pentru Mediterana (în cadrul Uniunii Pentru Mediterana - Euromed) și mai puțini bani pentru Statele Estului (în cadrul Parteneriatului Estic). Scrisoarea care propune deplasarea de interes și fonduri de la Est la Sud e semnată de Miniștrii de Externe francez, grec, cipriot, maltez, spaniol și sloven. Scrisoarea e însoțită de un document explicativ care compară nivelul actual de finanțare a statelor din Sud și din Est. Documentul vorbește de "asimetrii" și "disparități" "greu de justificat și menținut". Exemplul la care recurg semnatarii definește Moldova drept caz de suprafinanțare, în comparație cu state neglijate ca Egipt sau Tunisia. Astfel:

" Les disparités d’enveloppe sont aujourd’hui difficilement justifiables et soutenables (1,8 €/hab/an pour l’Egypte ; 7 €/hab/an pour la Tunisie ; 25 €/hab/an pour la Moldavie par exemple). "

Jocul de cifre folosit în document stă, evident, pe o contabilitate precară. Măsura finanțărilor de acest gen nu poate fi suma alocată pe cap de locuitor ci numărul sau natura proiectelor dezvoltate de statul-beneficiar. La fel de limpede, comparația Moldova-Egipt e irelevantă, dată fiind diferența enormă de masă demografică. Moldova are o populație de 3,5 milioane și rămîne, chiar dacă primește 50 sau 100 euro pe cap de locuitor, un detaliu neglijabil în comparație cu finanțarea prezentă sau nevoile viitoare ale Egiptului (cu o poplație de 82 de milioane).

Însă aritmetica specială a documentului e o chestiune secundară. Problema centrală e conținutul politic și strategic al acestei inițiative.

Înainte de toate, nu e deloc evident că fondurile, subvențiile și realocarea lor pot ține loc de politică de vecinătate. Reflexul care trimite automat spre Sud fonduri are justitifcări numai atîta timp cît acoperă criza umanitară din zonă. Mai departe, în chestiuni care țin de viitorul politic al statelor Sudului, banii nu pot întemeia o viziune și nu pot furniza o soluție. De fapt, toată experiența anterioară a UE și, parțial, a Stateleor Unite constă în istoria finanțării directe sau indirecte a zonei. Iar această linie a dat greș. Ce se întîmplă astăzi între Rabat, Cairo și Oman ilustrează tocmai falimentul politicii asistențiale, pasive. Subvențiile, contractele și donațiile și-au făcut datoria și și-au făcut-o prost. Baia de fonduri a asigurat, mai bine de 30 de ani, stabilitatea în zonă. În același timp, absența obiectivelor și valorilor politice democratice a asigurat conservarea subdezvoltării sociale și instituționale a statelor Sudului. Revoltele din ultimele cîteva săptămîni au fost instrumentate de minoritățile tinere și educate care dau excepția în aceste societăți. Majoritățile subdezvoltate și subeducate din zonă vor înghiți și macera, curînd, avansul revoluționar. Același lucru s-a întîmplat în Est, deși procesul e mai puțin vizibil și mai complicat. Pentru simplificare: pese tot acolo unde societățile Estului au ieșit din comunism cu un grad de evoluție civică redus, democratizarea a fost întoarsă din drum sau e în joc. În orice caz, cursul viitor al așa ziselor revoluții arabe nu e deloc garantat și nu presupune legic democratizarea. Eșecul politic european și, în genere, occidental e clar. El a coincis cu preeminența școlii care a mizat pe finanțare, fără intervenție politică.

De ce recurge, atunci, Europa tot la rețeta care a generat problema. În primul rînd, dintr-un foarte răspîndit și la modă sentiment de culpă. Palmaresul politic pasiv în relație cu statele Sudului e un fapt bine documentat și Europa se simte, acum, datoare să ispășească prin generozitate oarbă. Mărturisirea auto-critică a Comisarului European pentru Extindere și Politică de Vecinătate, Stefan Fuele, spune ceva despre rădăcinile psihologice ale noii (vechi) atitudini europene:

"Too many of us fell prey to the assumption that authoritarian regimes were a guarantee of stability in the region"

În al doilea rînd, culpa occidentală face turul mediilor de informare ambalată în ideea lungii și nefericitei ingerințe imperiale euro-americane în destinul statelor arabe. Arabii au tot dreptul să ne reproșeze abuzurile coloniale și, evident, au deasemenea dreptul de a primi, acum, reparații financiare. Această presupunere vehiculată dezinvolt și seducător de mediile de informare și academice e un caz tipic de istorie redusă la clișeu. E, pur și simplu, imposibil de acceptat că 50 sau 60 de ani de colonialism occidental au dislocat cinci secole și mai bine de imperialism otoman. Structurile de adîncime ale societăților arabe și eșecul lor masiv de modernizare au legătură, înainte de toate, cu amprenta otomană ( și în oarecare măsură cu imperialismul sovietic din Asia Centrală, un alt factor de presiune istorică totalmente trecut sub tăcere de teoreticienii anti-occidentali ai așa numitelor "studii colioniale"). În materie de mentalități și realități instiuționale, Egiptul conține, de pildă, o populație care cere în proporție sde 80% reintroducerea pedepselor corporale, prin mutilare și capitale ale Codului Sharyah și practică, în proporție de 90% circumcizia feminină. Contribuția imperialismului occidental? Și încă o întrebare: brutalitatea statului islamic iranain e tot rezultatul imperialismui occidental? Absurd.

Politica la firul ierbii sau bătălia pentru nutreț

Nicușor Păduraru, deputat PD-L, către Președintele Băsescu:

"Domnule presedinte va spun un singur lucru, pentru ca sincer, in jurul dumneavoastra rar creste si iarba."

Dacă zicerea lui Păduraru nu e apocrifă, atunci avem în față un enunț istoric, agramat și neghiob.

Istoric, pentru că dl. Păduraru a intrat în posesia celor 15 minute de celebritate pe care repeziciunea de gură și încetineala de gîndire le pun la dispoziția oricui.

Agramat, pentru că formularea ajunge la noi în plină agonie logico-gramaticală. Raportul cauzal e aberant. Dl. Păduraru declară că are de spus un singur lucru. De ce unul și numai unul? Pentru că Băsescu nu admite culturi vegetale în jur. Concluzia: Băsescu nu acceptă dialogul și asta îl face pe Păduraru să intre în dialog, cu grija de a se semi-cenzura. Logica enunțului e cu atît mai specială cu cît furnizorul adaogă că procedează "sincer". Apoi, nu e deloc limpede: imputarea vrea să spună că iarba crește dar crește rar, cu denistate precară, sau că, în jurul lui Băsescu, nici măcar iarba nu poate încolți?

Neghiob, pentru că, deși interesat de viața admisă în jurul Președintelui, Păduraru nu vede pădurea din cauza ierbii. Ce a crescut, totuși, în jurul lui Traian Băsescu dar a scăpat observației lui Păduraru? Surpriză: PD-L, partidul din care dl. Păduraru face parte! Mai precis, a decis să facă parte din 2008, anul în care a terminat de decis că PNL nu mai rentează.

În sfîrșit, e de menționat, mult peste considerațiile la firul ierbii ale dlui Păduraru, că PD-L poate crește, mai departe, tot în jurul lui Traian Băsescu. Asta dacă oameni ca Păduraru nu devin majoritari, cu tot cu politica lor de clan. Mutarea pe care Președintele o încearcă de cîteva zile și un număr îndrăcit de ședințe vizează tocmai relansarea și creșterea PD-L. Dar asta nu e neapărat important pentru mentalitatea politică tip Păduraru.

Prioritatea acestui tip de politică și de politiican a fost și este satisfacția imediată și teriorială. Aranjamentul irigat de un Prim Ministru accesibil și deloc independent în plan bugetar. În acest plan, dezvoltarea și evoluția partidului ca forță politică națională, exemplară și electibilă e o chestiune cu totul lipsită de importanță.

Dacă e prea complicat, atunci se poate spune mai simplu:contează iarba și nutrețurile repartizate de la centru pentru păscut în plan și în clan local. Restul, ducă-se! Chiar dacă se numește Băsescu.

Vasile Paraschiv - cel mai mare creator român de datorie publică

Vasile Paraschiv ne-a lăsat datori și singuri cu subexistența noastră anti-eroică. Nu acum, după dispariția fizică a celui pe care nu îl mai lua nimeni în seamă. Mult mai devreme. Pe vremea cînd nimeni, absolut nimeni, nu îndrăznea să constae că România e o țară fără apărători.

Vasile Paraschiv n-a promis nimic. A făcut ce era dator să facă un om de onaoare, în clipa în care țara lui era înjosită. Pentru asta, tocmai pentru această îndrăzneală fermă și insuportabilă, nimeni nu a socotit necesar să își mai aducă aminte de Paraschiv, nebunul, anormalul, omul lipsit de simț pratic.

Vasile Paraschiv a început, devreme, în vremea simapticei, agreanilei "deschideri" comuniste simulate la sfîrșitul anilor `60, prin a refuza un regim pe care nimeni nu a dat semn că l-ar găsi inuman.

Dealtfel, Paraschiv idealistul elementar, a continuat să refuze. În de decembrie 2008, a avut tăria să respingă public Ordinul decenrnat de Președintele Băsescu. Jenant? Nu. Însă o dată onest. Căci Vasile Paraschiv nu și-a retras proeictul și nu și-a zugrăvit convingerile, odată cu trecerea timpurilor. Asta l-a condamnat, încă o dată, la singurătate. Vasile Paraschv nu și-a dorit niciodată să reușească, să fie aprobat sau laureat. Și-a dorit, poate, să dea țării pe care a căutat să o cheme la viață, o cale de acces la sincertitatea abruptă. La adevărul necruțător care desparte definitiv binele de rău și simulacrul de merit. A reușit? Nu. Pentru că noi n-am reușit.

Îl avem pe conștiință și ne are în conștiință. Vasile Paraschiv a fost un om modest și nemăsurat de exigent. L-am văzut o singură dată, pentru că nu obișnuia să se afișeze public. L-am evocat, în secret și umil, de nenmărate ori, pentru că ne bîntuia public. Era prea mare pentru mica noastră încercare de partaj comunist. Avea de ce să refuze decorația lui Băsescu, așa cum avea de ce să refuze toate decorațiile ce l-ar fi putut însoți într-o Românie neînchieată.

A avut dreptate tot timpul. Cînd vom ajunge să îi dăm dreptate vom fi mîntuiți. Dacă așa ceva se va întîmpla vreodată.

Din pildele minunate, cugetările și îndreptările Doctorului Voiculescu

Doctor Dan Voiculescu, binecunoscutul ideolog, om de presă și lider al binecunoscutului Partid Conservator, a acordat un interviu degajat și în aceași măsură înnoitor binecunoscutei agenții de presă Agerpres.

Ambele părți lucrează cu merit egal la reușita interviului. Într-adevăr ar fi nedrept să să trecem sub tăcere strădunițele slugarnice ale omului de la Agerpres. "Obiectiv îndeplinit, cum ați reușit? - exclamă de la bun început omul Agerpres, mulțumit de nașterea alianței PC-PNL-PSD și atras de tainele gîndirii care a sintetizat nemaipomenita împreunare. Dar asta e prea puțin important în comparație cu intervențiile, uneori lapidare, alteori ample, întotdeauna luminoase, ale Magistrului.

Doctor Voiculescu e un ideolog. Un om al cărții și al reflexiei politologice. Asta e știut. Mai puțin știut e că Dr. Vociluescu e un nătărău. Însă dr. Voiculescu recuperează teren. Interviul acordat Agerpres face, în sfîrșit, dreptate mai vechii dorințe a dlui. Voiculescu de a fi cunsocut și recunoscut ca nătărău de calibru. Cum a ajuns dr. Vociulescu la o clarificare atît de netă?

Prin cîteva considerații privitoare la poziția și ideologia propriului partid. La început, aflăm că:

"PC (...) are afinităţi doctrinare şi programatice semnificative cu PNL"

După care aflăm, de la același gînditor că:

"PC este singurul partid din România care, încă de la înfiinţarea din 1991 sub denumirea de PUR (Partidul Umanist Român), şi-a asumat explicit o doctrină social-liberală şi a revendicat poziţia de echilibru pe scena politică."

Așadar, Partidul Conservator nu e Conservator ci a fost Umanist, adică, e, de la început, Social-Liberal și, în orice caz de Centru, ocupînd o poziție de echilbru. Tocmai pentru că ultima nunață depășește puterea de înțelgere a unui public needucat, Magistrul intervine și livrează corolarul. Astfel:

"Când stânga se uneşte cu dreapta este acută nevoie de echilibru"

Adînc! Puțini autori contemporani și încă mai puțini clasici ai politologiei au sesizat, la vremea lor, această tenisune care aduce stînga și dreapta laolaltă dar numai și numai în condițiile în care nevoia acută de echilibru e rezolvată. Din fericire, dr. Voiculescu e perfect conștient de altitudinea remarcilor sale și sare, din nou, în ajutorul cititorului neinițiat, lămurind paradoxul. Și nu oricum! Noutatea vine din minunatul dar pedagogic voiculescian care, urmînd modelul de bună seamă familiar al raționalismului antisofist sau, mai curînd, influența empirismului englez, folosește un exemplu elementar pentru a lămuri o teză paadoxală. Mai întîi, teza:

"Stânga şi dreapta se completează, se susţin reciproc."

După care, exemplul pedagogic:

"Dacă nu mă credeţi, încercaţi să vă folosiţi, o zi întreagă, doar o singură mână, indiferent care, stânga sau dreapta."

În polisemia ei vastă, cuceritoarea demonstrație desfășurată de dr.Voiculescu poate fi înțeleasă și altfel. Ca îndemn post-cognitiv, fondat de experiență personală: încercați să nu vă folosiți mintea o zi întreagă și veți ajunge ca mine. Dealtfel, Dr. Voiculescu trece fără întîrziere la treabă și își așază mintea într-un repaos plin de rezultate. Astfel, după ce recunoaște că:

" Alianţa PSD-PNL-PC are obligaţia de a folosi toate mijloacele parlamentare şi constituţionale de care dispune pentru a schimba imediat puterea."

Dr. Voiculescu stabilește că:

"În România puterea a fost abuziv concentrată în mâinile unui singur om, Traian Băsescu."

Concluzia:

"Sunt premise parlamentare ca, până la 25 martie, Traian Băsescu să fie suspendat. "

Recapitulînd, puterea poate fi schimbată numai prin mijloace legale, puterea e Traian Băsescu, Băsescu trebuie suspendat. Autorul demonstrației omite să adaoge că, la prima încercare de suspendare pe care a condus-o tot dr. Voiculescu, avizul negativ al Curții Constituționale a fost ignorat. Și încă un episod amnezic: Băsescu suspendat dar pentru ce? Dr. Voiculescu tace și ne lasă cu generozitate să bănuim motivul invocat și acum patru ani: uite așa! Unde "așa" înseamnă că Băsescu trebuie suspendat pentru că Ponta, Voiculescu și trupa nu pot lua puterea altfel.

În încheiere, o recomandare, ca de la partid major la partid major. Ce crede mentorul Partidului Conservator că ar trebui să se întîmple la viitorul Congres PD-L?

"Logic ar fi să existe o schimbare masivă de lideri. Când un partid riscă să dispară de pe scena politică, se impun modificări de substanţă."

Am înțeles ce trebuie să se întîmple cînd un partid e pe cale să dispară. Dr Vociulescu ar trebui să explice ce ar trebui să se înmtîmple cînd un partid nu reușește să apară.

Ceea ce deschide o altă problemă. Căci, îndată ce va izbuti să apară Partidul Conservator va traversa distanța de la zero la infinit și va avea nevoie de un sediu nou și încăpător. Mutarea va deveni o urgență. Dar unde? O sugestie: aici.

Secrete egipțiene

Rcensămîntul Revoluțiilor continuă cu o viteză de adăogare suspectă pentru orice epocă istorică. De la falsificarea tîmpă și slobodă a istoriografiei comuniste - care a transformat în Revoluție orice forfotă colectivă, începînd cu Bobîlna și Horea și continuînd cu Tudor și parodia insurecțională din august 1944 - nu s-a mai pomenit asemenea inflație revoluționară. După Revoluțiile din 1989, au venit, în serie, pe culori și plante, Revoluția Portocalie, Revoluția Cedrilor, Revoluția Trandafirilor, Revoluția Iasomiei și, încă în curs, Revoluția Egipteană.

Mașina de tipărit Revoluții lucrează la turație maximă. Problema e că Mașina nu mai e în mîna istoricilor ci în studiorile de televiziune. Defilarea televizată e revoluțiilor curge fără control critic, țintind cu rîvnă abia ascunsă spre soap-ul istoric total: amestec de obligație săptămînală și transmisie în direct. Absența istoricilor e notabilă și derutantă. Retragerea a fost, în fond, decretată iresponsabil, de faimoasa capitualare analitică a lui Fukuyama, cu al său ”Sfîrșit al Istoriei”.

Istoria nu s-a încheiat. Asta o știm. Ce nu înțelegem prea bine e că lipsa de încheiere a istoriei nu e suficientă și nu rezolvă nimic. Istoria își vede de treburile ei și nu ține cont de concediile conceptuale ale istoricilor obosiți de filozofiile sceptice ale veacului în care trăiesc. Problema reală e că înțelegerea, absorbția analitică, interpetarea istoriei sînt cu totul altceva și se află periculos de aproape de nivelul zero. Abia asta e, cu adevărat, neliniștitor. Numărul revoluțiilor proclamate mediatic întrece, deja, numărul istoricilor și surclasează rata de răsturnări admisă per epocă istorică. Sîntem, oare, în fața celei mai revoluționare epoci atestate în istorie? Sau ne legănăm inutil într-o închipuire care își imaginează propria suplețe novatoare, pentru a-și masca paralizia?

Ușurința cu care timpurile noastre își închipuie că asistă la revoluții în serie, după care își declară închipuirile drame istorice e un semn de relaxare, pe care Jakob Burckhardt îl punea în seama omului modern, încă din anii ’70 ai secolului al XIX-lea. Istoria e grea. Dorințele noastre cer ceva mult-mult mai ușor. Ce? Schimabrea. Cel mai important și cel mai degradat cuvînt al istoriei post ’89. Schimbarea, ca miracol fără antecedente, ca soluție fără obligații, la capătul a 40-50 de ani de comunism traumatic. Schimbarea, ca obișnuință occidentală a consumului stimulat de produse noi și mereu mai noi. Schimarea a devenit, cu timpul și sub presiunea discretă a superficialității noastre comune, o variantă a repaosului înconjurat de noi forme de afișaj.

Da, bilanțul istoriei în schimbare a anilor post ’89 e mai mult decît vizibil: lumea s-a schimbat masiv în 20 de ani și ceva de mișcări neașteptate. Însă calitatea bilanțului e categoric diferită de sumarul exemplar pe care ne-am obișnuit să îl omologăm, cu ajutorul bunilor noștri îndrumători, autori de documentare retrospective și editoriale aniversare. Au fost Revoluții (toate) Revoluțiile ultimilor 20 de ani de Revoluții?

Dacă păstrăm definiția dură și strictă fixată de Revoluțiile Engleză, Franceză, de lovitura de stat Bolșevică și de revoluția socială nazistă, nu. Nici una din Revoluțiile post ’89 nu a atins poala însîngerată a revoluțiilor clasice. Deși, consecințele acestor mișcări au fost inegale.

La capătul unor procese declanșate devreme, în anii ’50 și ’60, Cehia, Polonia și Ungaria pot reclama, cu mult mai multă îndreptățire, statutul revoluționar autentic. România conduce seria paradoxurilor. Vărsarea de sînge, faimoasa vărsare de sînge din decembrie ’89, aduce cel mai mult cu violența purificatoare care a întemeiat revoluțiile clasice. Însă vărsarea de sînge ca preludiu de farsă e cu totul altceva. Revoluția Română a lichidat un regim personal, pentru a da pondere personală unei clase de subordonați striviți de cultul Conducătorului. Atît și nimic mai mult. Restul e istorie, ca prelungire pe cel puțin 20 de ani a farsei fondatoare.

În afara excepției comice românești, Revoluțiile care au ținut seria de ecranizări periodice a televizinilor abia dacă sînt proteste de masă fără direcție și vreun alt scop în afara revenirii la un regim de subevenționare decent. Demosntrațiile din Egipt, calificate cu un automatism stupid ”revoluție”, forțează , totuși, cîteva reflecții importante.

Prima privește originile acestei mișcări în aparență inexplicabile. Ideea curentă după care ”poporul” sau ” clasa de mijloc” sau ”tineretul înaripat de net” au decis că Mubarak trebuie să plece e un clișu abia însăilat. Nu e clar de ce aceiași oameni au trebuit să aștepte 30 de ani și de ce au trecut ei la fapte abia acum. Mubarak și regimul militar-monolitic erau aceiași. De unde diferența? O ipoteză remarcabilă găsește originile revoltei egiptene într-o perturbare vulgară și globală a consumului și resurselor alimentare. Amîndouă sînt un efect imediat al ascensiunii prospere a Asiei (China și India, înainte de toate):

” It wasn't the financial crisis that undermined dysfunctional Arab states, but Asian prosperity. The Arab poor have been priced out of world markets. There is no solution to Egypt's problems within the horizon of popular expectations. Whether the regime survives or a new one replaces it, the outcome will be a disaster of, well, biblical proportions.”

De ce nu e, totuși, îndepărtarea lui Mubarak o soluție măcar parțială? Răspunsul e foarte simplu dar asta numai și numai pentru cine are curajul de a pune cap la cap cele două realități profunde și primitive ale lumii egiptene: subdezvoltarea socială și sudezvoltarea politică, dependența alimentară și dependența de politica ritualizată religios, sărăcia persistentă și Frăția Musulmană. În aceste condiții, înlăturarea autocrației lui Mubarak ar fi:

”(…) a stopgap, to be sure, but it would pre-empt the likely alternative. Otherwise, the Muslim Brotherhood will preach Islamist socialism to a hungry audience. That also explains why Mubarak just might survive.”

Căderea alimentară a Egiptului e mult mai mult decît o pană de aprovizinoare. Un stat care menține, prin subvenții naționale, zeci de miliaone de supuși se poate aștepta la reacții dure, de îndată ce tutela începe să dea rateuri. Arta politică a lui Mubarak nu putea fiu surcalsată decît de o lovitură de proporții globale iar dezechilibrul creat, pur și simplu, de aparițiua a miliarde de guri și portofele asiatice în plus a creat exact impasul pe care Mubarak nu-l mai putea bloca prin mijloacele politicii interne. Ce e încă mai important vine din observația că efectele supraponderalei apariții consumiste indo-chineze nu s-a încheiat. Toată centura subdezvoltării afro-asiatice e expusă în fața acestui front de presiune creat de parvenirea în masă a două meganațiuni: India și China.

A doua observație pe care o datorăm celui ce semenază cu pseudonoimul Spengler (un excelent analist, fost om de finanțe și fanatic al culturii muzicale și teologice clasice) trimite într-o zonă tulburătoare, non-conformă și aproape intezisă cugetării aprobate.

Așadar, de ce rămîn nu numai subdezvoltate dar, într-un fel straniu, fidele subdezvoltării, Egiptul și, mai departe, lumea arabă și centura care înconjoară Asia și corupe periferia Estică a Europei? Ce poate explica această remanență pe care n-o vor șterge presupusele și firavele noi revoluții arabe și pe care n-au șters-o pseudo-revoluțiile de decor democratic ale Estului, în 1989?

”Egypt is wallowing in backwardness, not because the Mubarak regime has suppressed the creative energies of the people, but because the people themselves cling to the most oppressive practices of traditional society. And countries can only languish in backwardness so long before some event makes their position untenable.”

Acest bizar ”cling to the most oppressive practices of traditional society” e marele secret activ al societăților care traversează revoluții sau fabrică pseudo-revoluții, refuzînd cu o putere fără rival schimbarea. Această competență supremă în materie de înapoiere și conservare e adevăratul motor social al lumilor care întrîzie în subdezvoltare și pasează știința ocultă a autodegradării generațiilor ce vin.

După 20 de ani și mai bine de succes box office, Revoluțiile, sau măcar o parte a Revoluțiilor în serie, trebuie să admită adevărurile cele mai nefericite. Da, educații și inadaptații, demagogii și nebunii, oportuniștii și naivii au ieșit în stradă și au provocat agitația care e botezată de un veac mediatic istoricește-inept Revoluție. În același timp, acasă, în liniște și cu răbdare inegalabilă, majoritatea rumegă superstiții fixe și vechi, Și dictează.

În fiecare casă, în fiecare conversație și în fiecare bună înțelegere de vecini mustește un dor de nemișcare și de repaos întreținut. O încredere istorică de stîncă ajunge la concluzia că supraviețuirea e o chestiune de imobilitate. Acest flux invizibil și omnipotent nu are surse și limite. E un lichid cuprinzător care nu poate fi conținut, vărsat sau deversat. E esența istorică a societăților care au decis demult să nu se nască înainte de a se supune.

P.S. Acest text a fost publicat, mai întîi, pe noul și remarcabilul site opinie http://www.clubromania2020.ro/