ANTICENZINTERN

- stînga europeană față cu reacțiunea -

ANTICENZINTERN, sau Interanționala Anticenzură, cutreieră Europa, fredonînd din toți bojocii avertismente grozave. Mesajele noului nor propagandistic, dezvoltat după chipul, funcțiile și asemănarea părintelui COMINTERN, anunță stingerea presei libere. Unde? Peste tot, adică peste tot acolo unde vreun neam nefericit al Europei a votat dreapta. Acolo, presa e strangulată, pe măsură ce înjură mai liber, iar dictatura se întețește, pe măsură ce e mai insesizabilă.

Ultima undă de propagare propagandistică a atins Parlamentul European săptămîna trecută. Frontul stîngii unite de spaimele cenzurii care nu există dar ucide presa l-a supus pe Primul Ministru ungar Viktor Orban unei ședințe de reeducare menită să îl facă să recunoască și să semneze autodenunțul. Orice: o frază, un comunicat sau chiar tăcerea vinovată. Pentru că, în cele din urmă, ferocitatea noii Internaționale e doar un mod de a presa, pe tiparul interogatoriilor NKVD, pentru recunoașterea acuzațiilor scornite în prealabil de anchetator. Orban dar și Berlusconi, Sarkozi, Băsescu sau alți lideri ai dreptei de guvernare ar trebui să se scuture de păcat șă să declare, tumefiați, la capătul marilor procese publice organizate de progresiști că, da!, sînt fasciști-autoritari camuflați de o parodie democratică.

Operațiile Internaționalei Anticenzură adună o haită de demagogi în care se amestecă socialismul de casă veche, liberalismul deplorabil al foștilor liberali pur singe, comunismul exotic al stîngii extreme și ecologismul stupid al stupizilor ecologiști. Țintele sînt, fără excepție, guvernele care conduc (prea multe) state europene. Cine deschide un ziar sau netul sau banalul televizor, la orice oră și în oricare din statele guverate de dreapta, de la Ungaria și Franța la România și Marea Britanie, va fi îndată împroșcat de un torent toxi-scabros: insulte, calomnii, defăimări și alte produse tipice pentru o presă încătușată. Valul se revarsă fără oprire spre figurile tartorilor dreptei și mînjește sau îneacă, în cale, orice altceva sau pe oricne altineva nu se dă cu progresul.

Distanța între delirul propagandistic și realitate e nemăusrabilă, pentru că nu există legătură măsurabilă între fabricația pură și adevăr. E, atunci, această interminabilă campanie pan-europeană o deraiere sau, pur și simplu, o naivitate transformată în obsesie? Cine caută răspunsul, pornind de la asemenea prespuneri decente nu știe nimic despre lumea și logica perversă a propagandei socialiste.

Adevărat, pericolul dictatorial și cenzura sînt nule în România, Italia, Ungaria sau alte state administrate de guverne de dreapta. Dimpotrivă, presa și, în genere, reacția critică a opoziției sînt mai mult decît slobode. Sînt, într-o ofensivă care permite și își permite orice, de la observațiile de bun simț, la acuzații demente confirmate, pentru mai multă claritate, de acuzatorul însuși. Desfrîul propagandistic n-a spumegat niciodată mai vîrtos. Dar asta nu rezolvă și nu explică nimic.

Discursul incendiar și mizer al socialist-lieralilor nu urmărește nici o clipă adecvarea la realitate: sîntem liberi și respectăm libertatea. Temeiul acestui asalt stă în altceva: în două calcule abjecte. Mai întîi, menținerea monopolului de presă. În toate statele guvernate de dreapta și atacate de Internaționala Anticenzintern, presa e controlată financiar sau ideeologic de stînga. În România, unde orice crustă ideologică e prea mult pentru trupa de slugi cumpărată în viu de Vîntu, Patriciu sau Voiculescu, convingerile nu joacă nici un rol. În Anglia, în Anglia, Franța și, mai puțin, în Ungaria, ideologia explică enorm, la capătul unei lungi tradiții istorice de educație pro-stîngistă a elitelor universitare și artisitice. Oricum, prin furt sau prin tradiție, presa e în buzunarul sau în cortexul stîngii. Orice govern serios va încerca să elimine dezechilibrul și trebuie, deci atacat, prin toate mijloacele și dejecțiile imaginabile. Presa trebuie să rămînă un instrument politic al stîngii sau, în cazul României și al suratelor ei de beznă olgarhică, un generator de vomă în serviciul Megapenalilor. Prin urmare, primul motiv al cavalcadei anti-totalitare e tocmai restrîngerea drastică a libertății presei. Presa poate fi liberă numai dacă e bine așezată la și controlată de stînga.

Al doilea temei al mascaradei e un vechi silogism scelerat: minciuna prinde! Repetată și amplificată tot timpul și peste tot, din studiourile maidaneze ale Casei Presei pînă în Parlamentul European și în paginile cotidianelor de mare reputație internațională, minciuna va creea, după un timp, o impresie sau măcar o bănuială. Victimele acestui psiho-truc sînt tocmai oamenii bine crescuți ai Occidentului. Ei sfîrșesc, de cele mai multe ori, spunîndu-și că, totuși, acuzații atît de grave nu pot fi chiar o scorneală. Ei ajung, mînați de logoreea perversă a acuzatorilor, să ceară regimurilor calomniate să fie rezonabile și să schimbe, totuși, ceva. Așadar al doilea temei al prăpădului e șantajul emoțional.

Presa eurpeană n-a fost nicodată mai liberă. Ceea dce nu înseamnă că stînga, marea ucigașă de adevăr a secolelor XIX și XX, are alt program în secolul XXI. Pericolul e același iar mijloacele nu s-au schimbat. Cohn-Bendit, Schulz și trupa de renegați liberali hrănesc în ei viitorul regim perfect, progresist, științific și, deci, îndreptățit la crimă. La noi, în mica lor măcelărie de căsăpit bunul simț, Realitatea, Antena & Co(horta) fac muncă grea, de rachet plătit pe cap de adversar scuipat în direct. E, într-un fel, mai cinstit. După măsura lumii lor.