Bilanț arab și dileme occidentale

Revolta din Tunisia și, cu atît mai mult, demonstrațiile de masă din Egipt au pus în mișcare consecințe politice și istorice formidabile. Relatările de presă care rămîn, justificabil, la schema "revoltă populară contra autocrație" rețin ceva important. Însă lucrurile cu adevărat esențiale depășesc limpede atît percepția corespondenților de reflecție imediată cît și - din nou de înțeles - puterea de previziune a demonstranților.

Cadrul istoric general al șocurilor din Tunisia și Egipt e mult mai bine cunoscut decît ar fi de crezut. Comentatorii de primă linie au subliniat în mod repetat "noutatea absolută" a de-tronării prezidențiale din Tunisia (și, poate, curînd, din Egipt) pe care au rezumat-o ca "primă răsturnare populară a unui regim autocrat arab". Nu e deloc așa. Sigur, succesul revoltei tunisiene vine după o încremenire interminabilă a autocrațiilor arabe dar concluzia care proclamă premiera tunisiană omite Revoluția Iraniană din 1979. În fond, și atunci, răstruanrea regimului autoritar al Șahului Mohammad Reza Pahlavi a venit la capătul unei revolte populare, și anume a unei mișcări incomparabil mai mari decît tot ce vedem astăzi în Tunisia sau în Egipt. Puțină lume își mai aduce aminte că Revoluția Iraniană a adus la putere regimul semi-liberal al Premierului Bazargan (un mini-Kerenski persan), măturat, după o lună, de un tsunami fundamentalist. Transformarea rapidă a revoluției populare iraniene într-un vehicol de promovare a noii autocrații religioase a dat capitolul al doilea și a pus epitaful mișcării, demonstrînd două lucruri: ezitarea unei mișcări populare animată de dorința de libertate dar lipsită de un program clar și - doi - capacitatea mișcărilor extremiste de a infiltra și prelua frisonul revoluționar. Acest precedent destul de neglijat în primele analize ale fermentului Nordafrican dă cadrul istoric fix al dilemelor care frămîntă atitudinea politică occidentală. Pe scurt: occidentul a sprijinit regimuri autoritare non-democratice dar anti-antidemocratice.

Paradoxul la care conduce, mai devreme sau mai tîrziu, această linie e relativ simplu dar greu rezolvabil. Decizia politică occidentală e contrariată de o dublă impoziție. Pe de o parte, nevoia de stabilitate și securitate încurajază concluzia după care un autocrat capabil să înăbușe insurecțiile fundamentaliste e un autocrat util în care trebuie investit (Algeria și, mai înainte, Chile au făcut demonstrația). Pe de altă parte, doctrina democratică a occidentului nu poate refuza accesul la libertate și pluralism politic al societăților aflat sub control autocratic. Rezultatul acestei dileme s-a văzut, într-o serie istorică lungă și sîngeroasă de "revoluții" care au înlocuit, în numele principiului democratic, un autoritarism cu un nou autoritarism. Iranul e însoțit de exemple, astăzi, uitate sau reinterpretate: Cuba, Vietnam, Algeria, teritoriile Palestiniene și, într-o situație cu totul specială, Turcia. Însă precedentul imediat e apariția administrației Hamas în teritoriile Palestiniene, sub suflu popular și învestitură democratică. Vor fi înghițite Tunisia și Egipt de aceași buclă istorică?

Cazul Tunisiei e cel mai puțin alarmant. O țară mică, relativ bine educată, cu un viguros program public anti-islamic și un venit pe cap de locuitor în jur de 9000 de dolari, e mult mai bine pregătită să reziste în fața infiltrării radicale a islamismului politic doctrinar. Și totuși, cazul tunisian a fost generat de aceași dilemă și de aceași lipsă de răspuns pe care statele moderne sau modernizate le dezvoltă în fața spectrului radical. Regimul Ben Ali a forțat un program de (re)educare preventiv, în căutarea formulei care răpește orice atuu radicalismului islamic. Statul a înfințat sau a permis înfințarea a zeci de universități laice, de model pur occidental. Promoție după promoție, sute de mii de studenți titrați au mutat centrul de greutate spre laicitate dar au extins, simultan, un șomaj instruit și nervos. Contacul acestei mase în căutare de poziție socială cu net-ul și mijloacele de comunicare mobilă a comasat iritarea și a dat coerența de grup care s-au văzut pe străzile Tunisului.

Egiptul e într-o situație mult mai complicată. Cu 80 de milioane de locuitori și cu un standard de viață deplorabil, Egiptul e un stat urmărit de probleme interne fără sfîrșit. În definiția cea mai strictă, nevroza persistentă a societății egiptene contemporane e războiul civil nedeclarat între autoritatea laică, reprezentată de Liderul autocrat aliat cu aparatul militar, și mișcările islamice radicale. Din 1952, de cînd statul e condus de Ofițeri-Faraon, istoria Egiptului e totuna cu istoria relațiilor de război-alianță-război între Armată și Moschee. Polul islamic egiptean are o tradiție bine fixată, încă din epoca interbelică. Frăția Musulmană, fondată în 1929, a devenit rapid o armată politică, socială și militară redutabilă. Dealtfel, ramura palestiniană a Frăției a generat, după o suită de transformări secundare, Jihadul Islamic și, ulterior, mișcarea Hamas. În orice caz, de 80 de ani încoace, conflictul cu Islam Organizat a trecut prin stadii mai mult sau mai puțin violente dar neîntrerupte: statul a reprimat sau a folosit insurgența muslmană ca forță anti-comunistă iar Frăția Musulmană (cunoscută și sub numele de Ikhwan) a reacționat prin campanii de asasinate care au țintit cadrele medii ale administrației și au au eliminat un Președinte (Anwar El Sadat, în 1981). Deloc surprinzător, Egiptul e, politic vorbind, leagănul islamismului revoluționar. Sayyid Qutb, ideologul primordial al islamismului extremist, s-a născut în Egipt și a fost executat în Egipt. Osama Bin Laden și Ayman Zawahiri, lideri Al Qaida, au gravitat și s-au format în jurul Frăției Musulmane egiptene. Spectrul islamic e bine așezat în Egipt, mai ales în situația în care corupția oficială a favorizat intervenția Frăției Muslmane ca furnizor de securitate socială și educație, prin acțiunea energică a unei rețele paralele de școli, spitale și într-ajutorare care a penetrat profund lumea numeroasă a dezmoșteniților egipteni. Pe scurt, dacă există cu adevărat o structură care poate da program, poate reorienta și chiar prelua mișcarea de stradă, atunci Frăția Muslmană e unicul candidat.

Revenind la probelma cadrului istoric, Frăția Musulamnă poate relua, în Egipt, schema Bolșevică, mecanismul care a reformulat și răsturnat Revoluția Liberală Rusă, sau, pentru amatorii de istorie mai recentă, schema khomeinistă, din Iranul anului 1979. Mulți reporteri au relatat entuziast apariția în scenă a lui Mohammad El Baradei, fostul Director al Agenției pentru Energie Atomică de la Viena. Baradei e un moderat obișnuit cu diplomația tăcută a negocierilor nucleare dar și un personaj politic fără bază populară acasă, în Egipt. Din acest punct de vedere, apropierea lui Baradei de Frăția Musulmană (cu care pare să fi încheiat un pact semi-oficial) e o mișcare de oportunism logic. În plan general, mișcarea lui Baradei dovedește, însă, o naivitate intactă: Frăția are, desigur, nevoie, de fețe onorabile și portabile în drumul spre putere.

Reacția politică occidentală e, în continuare, neclară. Toată lumea pare să fi fost luată prin surprindere. Problema predicției istorice, mult discutată după șocul total neanticipat al revoluțiilor anului 1989, a fost reluată, în termeni încă mai jenanți, după exploziile sociale de la Tunis și Cairo. În Franța, o armată incalculabilă de think tank-uri maghrebologice a tăcut fără cel mai mic scîncet prevestitor. Discuția pe tema predictibilității istoriei rămîne o chestiune filizofică majoră însă derapajul francez ține de o zonă minoră, dacă nu ridicolă. Literaturizarea infinită a analizei politologice și-a atins, în Franța, prin faliment, apogeul.

Dar cea mai serioasă deficiență de tratament politic e vizibilă, cu adevărat, în răspunsul american. Administrația Obama s-a dovedit "intelectual" nepregătită pentru desfășurările din Egipt. Președintele O bama s-a introdus voluntar într-o situație imposibilă. Ambiguitatea Președintelui, blocat între ideologia pro-arabistă și obiectivele practice ale politicii externe americane, a produs un impas pe care retorica nu-l mai poate ascunde. Aripa majoritar obamistă a Partidului Democrat american s-a grăbit să denunțe doctrina Bush ("democrația va erupe, dacă societățile arabe votează liber"), a cochetat cu iluzia unui islamism "moderat" și constată acum că trebuie să aleagă între o forță populară necunoscută și o autocrație cheie pentru Orientul Mijlociu. Președintele Obama a început cu faimosul discurs susținut la Cairo în 2009, a întins o mînă către lumea arabă, s-a trezit ignorat, a ignorat la rîndu-i revoltele iraniene, tot în 2009, și e redus, acum, la recomandări pioase de bună creștere către regimul Mubarak.

Imapsul intelectual al administrațeiei americane e un capitol de ideologie mai mult decît instructiv pentru istoria ideilor politice contemporane. Una din cele mai directe interpretări ale blocajului american vine de la Caroline Glick, într-o analiză publicată de Jerusalem Post. Glick revine asupra celor două fetișuri care sufocă politica externă americană în zonă: ideea democratizării subite care a stat în centrul doctrinei Bush și fixația anti-colonială care modelează viziunea stîngii. Amîndouă conțin o doză de narcisism care exclude politica rațională (aici, e de observat că numeroși comentatori, inclusiv subsemantul, trebuie să accepte, postfactum, limitele mesianismului pro-democratic animat de Președintele Bush). Bilanțul variantei Bush e, deja, clar:

" Bush was right that tyranny breeds radicalism and instability and is therefore dangerous for the US. But his belief that free elections would solve the problem of Arab radicalism and instability was completely wrong. At base, Bush's belief was based on a narcissistic view of Western values as universal. "

Universalismul optimist al Doctrinei Bush a fost amendat sever în ultimii ani și poate fi, în continuare, infirmat de evoluția situației din Egipt. Mulțimile adunate în Piața Tahrir din Cairo desfășoară o recuzită stradală democratică. Însă aceleași mulțimi aduc cu ele cîteva din convingerile de adîncime ale societății egiptene. În rpmul rînd, concluzia după care Mubarak e o "marionetă americană" iar America o "marionetă a Israelului". Distanța care separă presupunerea democratică a doctrinei Bush de realitatea mentală și politică a lumii arabe e dramatică. Un pic de pesimism psiho-istoric e mai mult decît util. Da, valorile occidentale sînt mai bune dar asta nu le face inevitabile sau inatacabile.

Al doilea cîmp de presiune activ în politica externă americană vine în descendența îndoctrinării anti-coloniale. Caroline Glick:

" Whereas Western democracy champions believe that all people are born with the same Western liberal democratic values, post-colonialists believe that non-Westerners are nothing more than victims of the West. They are not responsible for any of their own pathologies because they are not actors. Only Westerners (and Israelis) are actors. Non-Westerners are objects. And like all objects, they cannot be held responsible for anything they do because they are wholly controlled by forces beyond their control. "

De-responsabilizarea politică a lumii arabe e rezultatul direct al teoriilor anti-coloniale și s-a soldat, pînă acum, cu o rărtăcire care riscă să transforme Orientul Mijlociu într-un mare eșec american. Ezitarea, pasivitatea și incredibila timorare americană vor eroda, odată reconfirmate în Egipt, greutatea strategică a Statelor Unite. Rsicul e acut și repetă o serie mai largă de paralelisme care descriu declinul strategic al Statelor Unite. Căci, în vreme ce zonele orientale de infleunță americană se desprind și ar putea deveni ostile, sateliții chinezi rezistă. Egiptul nu e și nu va fi nicodată o referință pentru RPD Coreeană. Asta pe termen lung. În zona de evoluție iemdiată, procesele din Orientul Mijlociu nu sînt, încă, adjudecate. Intervenția de marți a Președintelui Obama a evitat, totuși, să ceară plecarea rapidă a Președintelui Mubarak și a indicat clar opțiunea pentru o conlucrare cu armata, ca garantor al stabilității și forță conducătoare a statului.

Adevărat, Președintele Hosni Mubarak, dinastul matusalemic al Egiptului, a făcut erorile tipice pentru auotcrații clasici. Mubarak s-a eternizat și, încurajat, de stagnarea constantă a regimului pe care l-a condus cu mînă de fier și abilitate, nu și-a reglat succesiunea. Pe de altă parte, Mubarak are, încă, destui ași în mînecă și nu pare să-și fi spus ultimul cuvînt. Multă lume crede, ajutată de retorica entutziastă a relatărilor televizate la cald, că societatea egipteană se bate in corpore cu efigia istorică a lui Mubarak: societate vs dictator. Asta numai pentru cine nu cunoaște realitatea locală și tipologia autocrațiilor orientale. Mubarak e un autocrat individual dar și o realitate socială enormă. Milioane de egipteni sînt parte a sistemului de gratificații, asistență și promovare creat de Mubarak. Milioane de egipteni vor avea de pierdut, în cazul în care Mubarak e îndepărtat rapid și brutal. Intervenția televizată în care Mubarak și-a anunțat plecarea - dar nu înainte de septembrie - a mizat tocmai de această realitate socială. Mesajul lui Mubrarak s-a adresat dependenților de sistem pe care i-a asigurat că Mubarark însuși va pilota tranziția (și va încerca, deci, să implanteze vechea rețea în noul sistem).

Importanța strategică a Egiptului e, evident, clară pentru toată lumea și poate sau ar trebui să poată forța un consens occidental discret în jurul unei formule post-Mubarak pe baza rețelelor lui Mubarak. Statele Unite nu au blocat și nici nu au sugerat că ar putea bloca asistența directă pentru Egipt (cifrată la aproape 1.5 miliarde dolari și utilizată în mare parte de armată). Israelul face toate demersurile pentru un final fără ruptură în Egipt. Căderea lui Mubarak s-ar putea transforma într-un dezastru strategic, dacă va pune capăt acordului de pace care rezistă din 1979. Însă Israelul e în situația ironică în care aproape nu poate influența o situație vitală pentru propriile interese. Marele cîștigător al scenariului egiptean e, deocamdată, Iranul. Dealfel, de acolo vine și singura declarație oficială de sprijin pentru insurgenți. Cuvintele lui Ali Larijani, Președintele Majlis-ului (Parlamentul) iranian, salută revolta din Eghipt și o proclamă, fără întîrziere, preambul al Revoluției Islamice. Celelalte state islamice sau arabe s-au abținut. Ipoteza iraniană mizează pe desăvîrșirea, la Cairo, a unui proces care a adus deja la putere forțe aliate sau favorabile, la Bhagdad și la Beirut (unde Hezbollah a preluat controlul guvernamental). Avantajul moral iranian a fost enorm suplimentat de recentele scurgeri de documente girate de Al-Jazzera, în care Mahmoud Abbas și conducerea Autorității Palestiniene, fac figură de pekinezi serviabili în negocierile cu Israelul. Autoritatea și credibilitatea Hamas, aliatul Iranului, au fost enorm amplificate între palestinieni și în statele din zonă.

Mișcările din Egipt și, mai înainte, Tunisia, nu au și nu au avut, o agendă religioasă sau inter-arabă. Chestiunea palestinaiană a fost - în mod jenant pentru adepții occidentali ai mitului palestinian panarab - complet igmorată. Necazurile demonstranilor se află în altă parte: progres social, asistență economică și libertăți civile. Problema acestei realități e tocmai utilitatea ei ideologică pentru mișcări de tip radical. Fără excepții, militantismul islamic a știut să joace cu mare abilitate propagandistică aria justiției sociale și o va face, dacă dorește asta, și acum.

Însumînd, dislocările din Tunisia și, eventual, Egipt, pot produce o recalibrare dramatică pentru Orientul Mijlociu și pentru Europa. Semicercul de pe Mediterana de Sud și de Est se poate transforma cu ușurință într-o rampă încărcată de riscuri sub pîntecul moale al Europei. Tunisia și Egipt pot deveni rapid state nu neapărat ostile dar imprevizibile. Siria e, oricum, o sursă de probleme. Libanul e capturat de Hezbollah(și, deci, de interesele siriene). Libia n-a fost niciodată un partener stabil. Turcia trece printr-o febră pro-islamică sau, mai curînd, o mini-paranoia care agită statutul de putere regională. Maroc și Algeria sînt ultrasensibile la evoluțiile de pe arcul arabo-islamic al Mediteranei și pot bascula pe neașteptate. Certitudinile parțiale dar vizibile dispar, una cîte una. Flancul de sud al Europei e expus unei febre pentru care nu există nici analiză nici antidot.

Revoluțiile arabe sînt, așadar, un caz de agitație istorică previzibilă dar și o dilemă pentru care occidentul n-a dezvoltat un răspuns. În plan general istoric, revoluțiile arabe sînt a doua mare restructurare geopolitică pe care occidentul trebuie să o absoarbă, în utlimii 20 de ani. Paralelismul cu valul de Revoluții din Europa de Est a anului 1989 e frapant (și sesizat, pînă acum, doar de o analiză a lui Robert D. Kaplan). În primul rînd, prin calitatea distinctă și diversă a consecințelor, în funcție de istoria, tradiția și realitatea socială a statelor atinse. Pînă și detaliile pitorești ale scenariului revoluționar sînt similare: dictatori fugiți, palate cutreierate de mulțimi mute în fața bogăției clanului conducător, rezistența camuflată a structurilor politice vechi, guverne schițate în pripă și înlăturate imediat, fraternizarea cu armata și ura față de serviciile de Securitate.

Însă paralela spune și altceva. Au trebuit să treacă 20 de ani pentru ca lumea arabă să înregistreze impulsul și să se miște în direcția imprimată de Europa de Est. În sînul fluxului revoluționar est eruopean, decantările sînt evidente: unele state au reușit, altele continuă cu inerție enromă sau nici măcar nu mai continuă procesele reformiste. După 20 de ani, avem în față o ierarhie istorică discernabilă. Ea stabilește credibil, calitatea sau lipsa de calitate, sănătatea relativă sau regresia gravă a societăților. Blocul esteuropean s-a mișcat primul iar în interiorul lui, statele cu germen occidental încă viu, au reușit mai mult și mai repede. Celelalte state și societăți, marcate de un regres care le-a alterat valorile de bază, urmăresc pasiv obiective care s-au transformat, de cele mai multe ori, în realități fără conținut. Activată abia la 20 de ani de la această primă suită de transformări variabile, reforma lumii arabe dezvăluie un segment istoric mult rămas în urmă, tarat de o civilizație politică și socială care face, abia acum, bilanțul propriului dezastru.