Revelația continuă

Urmează restul. Germania și Franța au redesenat Uniunea Europeană. E mult și insufficient. Acordul finalizat, joi noaptea, la Bruxelles, e cuprinzător dar problemele de bază rămîn, mai departe, în discuție. Prima întrebare privește chiar noul Acord. Cancelarul Merkel și Președintele Sarkozy vorbesc de un nou Tratat European. Dacă e așa, va funcționa UE cu două Tratate? Sau va opera cu un nou Tratat în interiorul vechiului Tratat? Și cine va aplica, supraveghea și garanta Tratatele? Comisia Europeană e legată de Tratatul de la Lisabona iar noul Acord (și viitor Tratat) nu o poate dezlega de această obligație. Contradicția e deja evidentă. Obișnuitele manevre și interpretări legale vor fi puse la lucru dar nu vor putea elimina această stare potențial schizofrenică.

Singurul lucru clar e că, mai întîi, 23 și, apoi, după răzgîndirea Suediei, Ungariei și Cehiei, 26 de state membre UE au decis să semneze un acord (Tratat) care prevede limite obligatorii de deficit bugetar, propune sancțiuni pentru încălcarea limitelor, grăbește acțiunea ESM (un fond de intervenție) care va intra în funcție în 2012 și fixează suma disponibilă pentru EFSF (actualul fond de intervenție) la 500 de miliarde euro. Regatul Unit a refuzat să semneze înțelegerea. De ce? Pentru că nu poate accepta un impozit pe tranzacțiile financiare și alte măsuri de regularizare care ar lovi City-ul, principalul centru financiar al Europei (un lucru pe care UE nu-l poate ignora, pur și simplu) și principala industrie internă britanică (15% PIB). În plus, cota de divergență sau ostilitate publică față de UE în Marea Britanie stă constant la 70%. Și în Suedia care a acceptat, în cele din urmă să semneze, cota de sprijin pentru euro e infimă (sub 10%) dar costurile economice ale deciziei suedeze sînt neglijabile.

Acordul de la Bruxelles a fost întîmpinat cu prudență de piețe care digeră, încă, datele documentului. Însă reacția nu a fost negativă, ceea ce e un pas înainte. Un pas, totuși, mic, pentru că acordul și, odată cu el, deciziile care decurg din el, nu devin fapt acum ci în martie anul viitor (dacă noul Tratat va fi semnat și ratificat). Euro și zona euro se pot baza, acum, pe un punct de vedere comun franco-german. Ceea ce descrie un nou raport de putere politică în UE, dar nu e totuna cu o soluție economică viguroasă. În consecință, următoarele luni deschid un teren larg de speculație, estimări și repoziționări. Inițiatorii acordului (Germania/Franța) și aderenții (26 de state membre UE din care 9 din afara zonei euro) au făcut tot ce se putea face, date fiind condițiile politice și interesele naționale în joc. Asta e clar. Dar e de ajuns? Nu.

Problema euro a rămas, și după acest acord, la o definiție limitată care include voința politică dar exclude realitatea economică. Acordul e o excelentă declarație de bune intenții pusă sub presiune de un număr prea mare de incertitudini. Astfel:

- noua linie europeană nu spune nimic despre lipsa de competitivitate și costurile exorbitante ale muncii în zona Euro. Și nici nu pune chestiunea creșterii. Absența unei strategii de creștere economică rămîne păcatul fundamental al viziunii europene. Liderii francez și german rămîn la ortodoxia greșită, după care criza e o chestiune de exactitate și bună creștere fiscală. Patologia profundă a muncii, spiritului de competiție, maniei asistențiale și demografiei europene rămîn în afara diagnosticului și a tratamentului.

- măsurile de disciplină și unificare fiscală sînt importante și incerte. Spania, cu un deficit bugetar modest, n-a intrat în criză din pricina indisciplinei fiscale. Însă Acordul de la Bruxelles reproduce, practic, DeutscheMantra: austeritate și iar austeritate. Vor suporta populațiile Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei o asfixiere suplimentară? Și cum vor reacționa guvernele naționale, în fața dificultăților enorme pe care le presupn restrîngerea continuă a prosperității și diminuarea siguranței sociale? De adăugat că, în genere, prevalența austerității prelungește și complică ieșirea economiilor din recesiune.

- aproape totate măsurile adoptate la Bruxelles erau prezente în documentele care au însoțit lansarea euro, acum 12 ani. Nici un stat membru nu le-a respectat, toate le-au încălcat.

- în condițiile de mai sus, cine și cum va impune noile reguli? Va fi suficientă semnarea noului Tratat? Vor fi sancțiunile împotriva delincvenților automate? În teorie, dar numai în teorie, da. Recomandarea de sancționare revine Comisiei Europene care nu procedează, însă, la o simplă operație artimetică (4% e mai mare decît 3%), ci ia în considerare un număr de date care ar putea justifica scutirea (de exemplu recesiunea) înainte de a pune pe cineva în culpă.

- cine își asumă datoriile eurozonei pe care acest Acord urma să le scoată din dezbatere? Nu e clar. Cancelarul Merkel a repetat, la o conferință de presă organizată după finalizarea Acordului, că Banca Centrală Europeană nu va interveni pentru a cumpăra obligațiunile emise de guvernele datoare. Asumarea e inexistentă. Probabil că mai toată lumea ar fi de acord ca răscumpărarea zonei euro să nu țină de o obligație asumată de 27 sau de 26 sau de 17 state. Probabil că mai toată lumea are în minte un stat plătitor și numai unul (Germania). Iar Germania (bîntuită de spaime inflaționiste de la Weimar citire și presată de o populație care crede că a plătit, deja, prea mult) nu vrea să scoată un eurocent în plus.

- ce e Uniunea Europeană? Această întrebare aiuritoare a devenit obligatorie după Acordul de la Bruxelles. Cu 26 de state semnatare (din 27) Acordul ar trebui să descrie o Europă Unită pe care doar Marea Britanie nu e gata să o accepte (deși britanicii sînt convinși că refuzul lor e totuna cu refuzul de a cumpăra un bilet pe Titanic). La o privire mai atentă, aritmetica distributivă a UE se complică. Tratatul pe care îl pregătesc Germania și Franța e un Tratat al Zonei Euro (așa cum a menționat în mod repetat, la conferința de presă, Cancelarul Merkel). Asta înseamnă, totuși, două Europe. Adevărat, statele zonei non-euro au semnat și ele, dar noul Tratat bază vizează zona euro iar statele non-euro nu vor avea drept de vot asupra acestor chesiuni. Se poate vorbi, așadar, de o zonă euro cu 17 state, camuflată de prezența a încă 9 state din zona non-euro. Pe de altă parte, refuzul de la Bruxelles nu scoate Marea Britanie din UE. Însumînd: trei Europe sau trei viteze europene. În formula: 17 Euro + 9 non-Euro + Marea Britanie. Cancelarul Merkel preferă să vorbească, mai nou, de o Uniune de Creștere și Stabilitate, dar acest deziderat legitim descrie un proiect economic și nu are acoperire juridică.

În acest punct, pozița post-Bruxelles a statelor din afara zonei euro e foarte importantă. Și delicată. În primul rînd, reflexul pozitiv al statelor din afara zonei euro e fundamental est-european. 7 din cele 9 state non-euro care au aprobat Acordul sînt estice. Altfel spus, Acordul de la Bruxelles, a avut parte de sprijin politic est-eruopean, într-un moment limită. Între altele, sprijinul estic e un act de apropiere de Germania care a încercat din răsputeri să obțină un Acord pan-european (spre deosebire de Franța care înclina spre o soluție ”de evadare”, cu un acord semnat doar de cele 17 state membre ale zonei euro). Gestul statelor Estului ar trebui apreciat. Asta, cu atît mai mult cu cît statele Estului nu vor avea drept de vot în sfera euro pentru care și-au declarat sprijinul. Interesant, în timpul conferinței de presă de vineri, cancelarul Merkel a vorbit, la un moment dat, comentînd opoziția britanică, despre paralelismul zona Euro-spațiul Schengen. Cancelarul a remarcat că Marea Britanie a decis, perfect legal, să nu adopte moneda euro, așa cum a decis să nu fie parte a Spațiului Schengen. Cancelarul a amintit că există atît dreptul de a nu fi parte a acestor instituții, cît și condiții clare pentru cei ce vor să facă parte din ele. În această privință, România a făcut mai mult decît era de așteptat: a sprijinit Acordul de la Bruxelles și e fidelă viitoarei apartenențe la euro, în condițiile în care e ținută ilegal în afara Spațiului Schengen.

România s-a plasat foarte bine în actuala reorganizare europeană. Președintele Băsescu a susținut sonor nevoia unui Acord, a sugerat soluția Protocolului 12 (care ar fi eliminat complicațiile unui nou Tratat) și s-a alăturat, flexibil, variantei promovată de Germania și acceptată, apoi, de o majoritate. Însă, discuția nu se încheie aici. România își menține opțiunea euro (așa cum a repetat, joi, Primul Ministru Boc, la Congresul PPE de la Marsilia) și e plasată pe un culoar bun, tocmai pentru că ajustarea cerută de euro a fost lansată devreme și decis. Într-un fel, România a devenit membru voluntar al zonei euro, asumîndu-și rigorile și normele legale presupuse de moneda euro. Însă, apartenența efectivă la zona euro complică lucrurile. Decalajul cu care va intra economia românească în zona euro poate genera un șoc (așa cum a făcut-o în cazul, mult mai precar, al Greciei și Italiei). În plus, o Românie gata de euro dar, încă, în afara zonei euro, are la dispoziție rata dobînzii și rata de schimb, pe care le va pierde din momentul admiterii în euro. Deocamdată, însă, România a luat toate deciziile economice și politice necesare. Ne afăm pe o poziție corectă și viabilă care n-ar trebui nesocotită, mai ales după gestul de solidaritate de la Bruxelles.

Cadrul general european e în continuare neclar, după acordul istoric de la Bruxelles. Statele europene au cumpărat timp, de data asta ceva mai convingător. E de bănuit că faza acută a crizei s-a transformat, astfel, în fază cronică. Asta înseamnă un regim cvasi-permanent de compromis, cu supraviețuire generală și creștere economică slabă. Dar situația n-a fost tranșată. Revenirea la realitate continuă și vom vedea dacă va merge pînă la capăt. Vineri, în timpul conferinței de presă, cancelarul Merkel și-a declarat supriza în fața dificultăților multiple de care se lovește euro. Cancelarul a făcut figura unei persoane care se miră că o barcă meșterită fără legătură cu legile fizicii se scufundă. Euro a fost lansat cu o bună pregătire politică și în disprețul total al legilor economice. Bunii părinți ai monedei eruo au hotărît că voința politică și noblețea idealului sînt suficiente și elimină iritantele condiții economice. Nu le elimină. Asta află acum liderii europeni.

În plus, Acordul de la Bruxelles a creat sau nu o Europă cu două Tratate. Însă același Acord a creat, cu siguranță, o Europă cu două crize. Aveam o criză euro. Avem, acum, și o criză a Uniunii Europene. În fond, statele membre ale zonei euro au decis măcar un lucru: să iasă din cadrul legal curent al UE. Simplul fapt că statele euro au luat după ele și statele non-euro nu schimbă cu nimic realitatea. De vineri, putem vorbi de o nouă entitate politică și economică în zona euro. Și tot de vineri seară, interesele UE și intersele zonei euro nu mai sînt aceleași. În curînd, ele s-ar putea ciocni. Acordul de la Bruxelles e, pînă la urmă, rampa de lansare a euro-zonei ca spațiu distinct, cu un grad de unificare politică și economică tot mai avansat. Restul statelor membre vor rămîne afară. E greu de crezut că 1) această nouă zonă de hiperconcentrare va accepta ca, pe mai departe, centrul ei financiar (City) să se afle în afara zonei și 2) ca deciziile în zona euro să țină cont de normele vechii Uniuni Europene. Uniunea Europeană însăși va fi mai mică decît suma membrilor ei. Uniunea Europeană ca reprezentant al celor 27 (și nu doar al celor 17 supermembri ai zonei euro) va trebui să apere interesele europene comune și va intra, astfel, în conflict cu zona euro. Dacă nu o va face, își va pierde complet credibilitatea. Dacă o va face, riscă să grăbească dezmembrarea UE. Revelația continuă.