Margaret bine slujită

                Parlamentul britanic s-a reunit astăzi pentru a evoca figura dnei. Thatcher. Memoria dnei.Thather a fost bine slujită. Cu grație și emoție, umor și eleganță. Însă înainte de orice și mult deasupra momentului, Parlamentul a slujit splendid ceva foarte uman și din ce în ce mai rar: ideea după care un grup numeros care aduce la un loc adversari poate sta, vorbi și gîndi viguros dar ireproșabil în jurul unei probleme. Parlamentul britanic e Mama Parlamentelor și această vorbă are, mai nou și din păcate, valoarea unui clișeu moștenit. Ce înseamnă cu adevărat această formulă s-a văzut astăzi.

               Capacitatea acestei instituții de a respira demnitate și de a împrăștia civilizație e aproape miraculoasă. Norma domnește asupra pasiunilor care sînt îndiguite și silite să se educe și reeduce în discursuri de o retorică reținută. Argumentația are prioritate iar  respectul față de uzanțele Casei nu îngăduie improvizația logică sau superficialitatea gramaticală. Suma verbală a intervențiilor e un produs clar, imediat utiliazabil de urechea ascultătorului obișnuit sau de reporterul parlamentar. După primele cîteva discursuri, privitorul are o senzație ciudată în care se amestecă respectul pentru disciplina și admirația pentru capacitatea de expresie personală a parlamentarilor. Cine privește are simultan convingerea că asistă la recitalul unei școli de dresaj care imprimă reflexe predate sute de ani și senzația impalpabilă dar certă că urmărește o suită de actori perfecționați.

               Însumînd, Parlamentarismul aplicat al Camerei Comunelor e comcretizarea rară a comunicării ca formă de cunoaștere critică, o artă aproape muzeală în contextul politicii fără conținut și expresie care ne înconjoară.

               Comemorarea dnei. Thatcher a fost dominată de un sentiment nobil: respectul comun față de măreția incontestabilă. Laburiști și conservatori au evocat practic unul și același lucru: dimenisunea. Și au lăsat deoparte un alt lucru: ideologia. Acest tip de consens superior a extras dezbaterea din adversitate și a împins politica spre zona de care aparține în mod prinicpial: spre gîndire. O vorbă a dnei. Thatcher, citată în timpul dezbaterilor spune că ”politica nu e altceva decît filozofie în acțiune”. Această concluzie emisă de o figură politică fără pretenții intelectuale a fost perfect ilustrată în discuțiile prin care parlamentarii britanici au fixat aproape tot ce va însemna de astăzi înainte moștenirea politico-spirituală a fostului Prim Ministru. Încă o nuanță: maxima amintită poate fi greșit înțeleasă. Merită apăsat pe formularea precisă care spune că poitica e filozofie ”în acțiune” și nu filozofie aplicată. O politică definită ca filozofie aplicată repetă eroarea acelor intelectuali-ideologi care caută în realitate replica sistemelor filozofice și o impun, cel mai adesea prin forță, atunci cînd nu o găsesc. Acest tip de relație între politică și filozofie a produs dezastre economice și munți de cadavre tocmai pentru că e, de fapt, un reproș, o imputare adusă lumii deficitare. Dimpotrivă politica văzută ca filozofie ”în acțiune” presupune tocmai schimbarea, adaptarea și construcția sub supravegherea rațiunii. Numai dogmaticii aplică. Politicienii autentici acționează.

                  Primul Ministru Conservator, David Cameron, și Liderul Opoziției Laburiste, Ed Milliband, au rostit discursurile de poziție și s-au întîlnit în sînul aceleiași bune retorici de evaluare, plasînd-o pe Margaret Thatcher, în mod oficial și transpartinic, în rîndul figurilor istorice. Cei doi lideri au desfășurat discursuri de o calitate așteptată. Nimeni nu își poate imagina în mod serios că liderii politici pot rata discursuri cheie în Parlamentul britanic. Surpriza a venit odată cu discursurile parlamentarilor, fie ei figuri cunoscute, fie ei așa numiții backbencher-i (parlamentarii care nu au deținut sau nu mai dețin funcții guvernamentale sau poziții în guvernul din umbră al opoziției). Minunea discursurilor povestite cu eleganță precisă și umor autoironic sau nostalgic a curs cîteva ore fără întrerupere.

               Și un moment extraordinar adus de discursul lui Norman Tebbit, una din cele mai strălucite minți ale politicii britanice, fost ministru conservator și apropiat al Primului Ministru Margaret Thatcher. ”Am vreun regret?” s-a întrebat cu voce joasă, bine cumpănită, Tebbit. ”Da, am!” a răspuns Tebbit cu lacrimile în gît. A urmat o pauză în care toată lumea și-a reamintit, probabil, că Tebbit a supraviețuit atentatului din 1984, de la Brighton. IRA a încercat atunci să o asasineze pe Margaret Thatcher. Cinci oameni au fost uciși iar soția lui Norman Tebbit a rămas paralizată. ”Da, am un  regret” - a continuat Tebbit. ”Fidel obligațiilor față de soția mea, am refuzat să revin în guvern. Margaret Thatcher mi/a cerut-o dar eu am refuzat. Regret că am lăsat-o singură, la mîna prieenilor.”

             Margaret Thatcher a fost înlăturată în ziua de 22 noiembrie 1990, la capătul unei lovituri de partid codusă de cîțiva din cei mai apropiați colaboratori.