Dreapta de nișă

 

 

 

                     Multă lume se va mira sau se va încrunta în fața propunerii care spune că soluția politică de viitor e naționalismul.

 

                    După admiterea în UE (2007), toate problemele României, fie ele interne, fie externe, au devenit naționale. Altfel spus, linia care despărțea ce facem acasă de ce se întîmplă în jur a dispărut. Ar trebui înțeles că admiterea în UE a modificat radical înțelesul ideii de interes național care cuprinde, acum, atît decizii locale cît și decizii externe aplicabile local. În consecință, primul efect al integrării europene a fost redefinirea  conceptului de națiune – extins, acum, la probleme care pun în același coș realități interne și realități externe favorabile sau nefavorabile. Tocmai această modificare a scos din joc naționalismul provincial al anilor precedenți și a așezat în loc necesitatea unei noi politici naționale, mai bine zis un naționalism integrat care pregătește și administrează societatea românească pentru competiția în care a intrat.

Așa cum arată lucrurile acum, această necesitate e înțeleasă de prea puțini politicieni de vîrf. Tema a fost descrisă și analizată, de pildă, în discursurile lui Traian Băsescu și Theodor Stolojan. În planul politicii generale, ne aflăm, însă, în fața unei neînțelegeri serioase care ilustrează o miopie de sistem.  

 

                    Partide politice, mișcări și organizații civice par să fi redescoperit tentația politicii de nișă, într-un moment în care politica națională e o necesitate. Sîntem din nou în fața acelei supersității politice care spune că există partide și mișcări urbane care curtează un electorat sofisticat și partide și mișcări rurale care exploatează un electorat înapoiat. Problema e că această disociere e foarte ușor de provocat sau pus în practică, din momentul în care un partid sau o mișcare se declară, exasperat de mersul politicii, promotorul unui grup și al unei agende de grup. De pildă, partidul educaților versus partidul depășiților sau partidul europenilor versus partidul înapoiaților. Problema e cu atît mai acută cu cît orice mișcare de acest gen va împinge automat partidul rival în celălalt colț al ringului. Astfel, o proclamație de fidelitate febrilă, în numele înnoirii, față de electoratul sofisticat al multinaționalelor, ONG-urilor și al altor etichete elitare, va fi urmată de replierea adversarului în zona agrară, a muncii aspre și a altor etichete strămoșești.

 

                   Împreună, aceste două direcții de nișe vor reuși să facă zob orice platformă comună și să compromită conceptul de interes național în varianta care își merită numele.

 

                    Pericolul privește, în primul rînd dreapta. La stînga, lucrurile sînt demult clare. De 25 de ani, în variantele sale succesive, socialiștii conduși de Iliescu, Năstase sau Ponta, au optat fără echivoc pentru politica de nișe, pe direcția bugetari - asistați. Socialiștii își pun problema interesului național și a politicii naționale în context european strict declarativ. Singura încercare de a formula o politică națională integrată a venit de la dreapta și, din acest, punct de vedere, singurul partid cu acoperire națională (urban- rural) a fost PDL, în varianta 2004-2009.

Lecția n-a fost bine înțeleasă. Reambalarea dreptei ca forță politică atașată strict lumii urbane e o eroare care poate produce, desigur, cîștiguri electorale pe termen scurt dar amînă rezolvarea problemelor naționale și, prin asta, se alătură neputinței politice generale. După un mini tur de forță apaludat în presă și supraestimat de proprii susținători, dreapta elitară va sfîrși prin a cimenta resemnarea generală în fața politicii de orice fel.

 

                 Fuga spre cea mai parfumată și comodă felie de electorat e un semn de politică restrînsă la mișcări tactice și indiferentă la strategia pe termen lung. Acest gen de acțiune se transformă în presiune asupra propriului electorat care va învăța rapid că e partea cea mai importantă a unei societăți în care restul e secundar. De aici, consolidarea snobismului, autismul social și blocarea unificării politice în interiorul națiunii. Pe această cale o națiune politică divizată va permanentiza sciziunea urban-rural, reîntorcîndu-se astfel la o fractură pe care o cultivă încă din secolul XIX. În acest fel, sistemul politic va rata modernizarea pe care o cere statului și societății, devenind primul agent al unei Românii incompatibilă cu realitatea ei eruopeană.