Ţigani şi elite

Problema romilor a fost reaprinsă de acţiunile adminstrative ale autorităţilor franceze şi de schimbul de replici cu totul neobişnuit între Guvernul francez şi Comisia Europeană. Parlamentul European s-a ilustrat cu o rezoluţie îmbibată de retorica tradiţională a stîngii. Ce e cu adevărat scandalos în această controversă nu ţine, însă, de tonul sau detaliile scandalului politic sau de presă (care agită, bienînţeles, pretenţii de seriozitate şi probitate). Marea problemă a problemei romilor şi a tratamentului oficial care o înconjoară e ipocrizia. Mai exact, lipsa de sinceritate a combatanţilor, precum şi completa lor ignoranţă în materie (marea excepţie, într-o dezbatere de presă derutată de propriile sloganuri, e intervenţia lui Tom Gallagher, cu un articol tranşant şi exact, în Wall Street Journal).

Toate elementele care fac decorul dezbaterii, începînd cu titulatura de "rom", continuînd cu performanţa organizaţiilor de sprijin ale campaniei pro-roma şi încheind cu agenda politică a acuzării, sînt aproape complet lipsite de legătură cu adevărul, cu fondul şi cu înţelegerea problemei romilor. În toată această paradă supranumerică de clişee morale, romii sînt partea sistematic exclusă. Pe scurt, problema romilor nu va fi nicodată ameliorată de un tratament care se fereşete să spună pacientului pe nume şi refuză să îl consulte direct, preferînd să administeze de la distanţă descîntece liberale.

Discuţia trebuie să înceapă stabilind diferenţa între romi şi ţigani. Primii sînt materialul decorativ şi avantajos cu care lucrează, în profit, organizaţiile civile şi politiicenii agăţaţi de teoria opresiunii eterne. Ţiganii sînt cu totul altceva: o populaţie în carne, oase şi contradicţii nerezolvate. Dealtfel, problema ţiganilor nu e, aşa cum bănuiesc mulţi dintre agitatorii ei demagogici, un scandal de erupţie recentă. Aşa numita problemă a romilor e o criză socială de îndelungată rezistenţă isotrică. Ea traduce în conflict social permanent o contradicţie de civilizaţie permanentă. Asta nu înseamnă că ţiganii sînt respinşi de cultura intolerantă a societăţilor moderne, aşa cum speră şi cred cu program promotorii culpei europene şi partizanii artizanatului ţigănesc. Criza e infinit mai serioasă decît această comedie infantilă cu tradiţii şi culturi capricioase pînă la isterie. Spre deosebire de aşa zisa problemă a romilor, criza istorică a ţiganilor e o realitate masivă, impusă de decalajul de civilizaţie al ţiganilor şi, în genere, al acelor populaţii (aborigeni în Australia, nativi în America de Nord) care au rămas prizoniere ale unei formule de viaţă pre-moderne. Unde modern nu e un concept egal cu tehnologia ci o anume capacitate de a construi societăţi complexe care exlud arbitrariul şi libertatea nenormată. Puţină lume înţelege dealfel că înainte de a fi o cultură de pitoresc nomad, lumea ţiganilor e rezultatul opţiunii pentru libertatea totală în raport cu constrîngerile sociale şi legale ale lumii de alături. Lipsa răspunderilor asumate face din ţigani o societate care trăieşte liber, pînă la extremism, în marginea societăţilor organizate pe prinicpiul limitelor şi constrîngerii. De aici, conflictul. O lume care refuză să ia notă de cadrele minime ale necesităţii sociale va trăi în contradicţie cu societăţile organizate pe care le va specula, irita şi hărţui în permanenţă. Eroarea fundamentală a campaniei care acuză de persecuţie majorităţile în conflict cu ţiganii e tocami incapacitatea de a înţelege raporturile reale între cele două societăţi. Acolo unde dizolvarea răspunderii generază fricţiuni, stînga umanitară insistă într-un discurs care deresposabilizează pînă

Rezolvarea chestiunii ţigăneşti e ultimul lucru care interesează cu adevărat şi prima dintre imposibilităţle practice pe care le garantează înghesuiala discursurilor. Discuţia e blocată de obligaţiile stricte ale "corectitudinii politice" şi, în consecinţă, produce numai autocenzură, ură de sine sau alte deşeuri psiho-ideologice care ţin loc de gîndire critică în mai toate marile dezbateri occidentale contemporane.

Prima dintre problemele problemei romilor e ignoranţa. Cea mai mare parte a celor ce se indignează şi denunţă rasismul autorităţilor franceze sau inacţiunea administraţiei române nu ştiu nimic despre ţigani, deşi îşi închipuie că ştiu foarte mult despre romi. Realitatea cu care lucrează acest gen de intervenţie e, de fapt, o imagine sau, mai curînd, un sentiment, în nci un caz un fapt social. Aripa majoritar anti-rasistă consumă exclusiv clişeul care face din ţigani o populaţie romantică, un grup de voiajori temerari, mînaţi de o tardiţie culturală simpatică şi abisală, foarte apropiată de pastelul coregrafic sistematizat de filmul Şatra şi de estetica „gitano” a reclamelor spaniole. Lăsînd la o parte opţiunea personală pentru cultura de aeroport, acest gen de atitudine nu poate da punctul de plecare într-o discuţie reală despre ţigani, despre faptele şi poziţia lor în societăţile prin care circulă sau, mai bine zis, circulă cu o desăvîrşită lipsă de respect. Spre desebire de personajele boeme din închipuirea stîngii pro-rome şi anti-Sarkozy, ţiganii trăiesc, muncesc, fură, strică, o încasează sau intimdează în zonele ale României şi Bulgariei, după care migrează pe perioade relativ scurte spre zone prospere dar expuse şi vulnerabilizate de propriul standard de viaţă. Acest ciclu conflictual rezistă de sute de ani. Problema romilor nu e, aşadar, o invenţie forţată de abuzurile Franţei sau ale altor societăţi occidentale, cucerite brusc de rasism ci o probelmă istorică nerezlovată.

Conflictul sau nepotrivirea ţiganilor în şi cu societăţile pe care le vitzitează sau, pur şi simplu, parazitează e veche şi complicată. Asta înseamnă, mai departe, că problema romilor nu poate fi înţeleasă, decît dacă şi numai dacă discuţia ia în considerare toate feţele şi toate forţele aflate în joc. Ori, aşa cum arată în varianta ei oficială şi îngăduită, discuţia nu îi include niciodată pe ţigani. În varianta stîngii occidentale, ţiganii sînt un personaj fără chip, istorie şi societate. Partea lor de răspundere, realitatea "performanţei" lor sociale, atitudinea conducătorilor recunoscuţi ai ţiganilor şi practicile interne ale acestei populaţii lispesc, mai precis au fost scoase din discuţie. Nimic, aşadar, despre delincvenţa organizată de şefii de clan, nimic despre puterea şi capacitatea de intimidare sau corupere a clanurilor şi iarăşi nimic despre "talentul" grupurilor migratoare de a dezechilibra sau "jupui" spaţiile pe care le iau, succesiv, în primire. Nimic, deasmenea, despre refuzul de şcolarizare a copiilor, despre industria cerşitului cu minori, despre reţelele de prostituţie sau despre mariajele aranjate. Criticii anti-rasişti ai societăţilor care intră în conflict cu ţiganii vor explica, imediat, că delincvenţa ramificată e rezultatul marginalizării, al interdicţiei de integrare şi al respingerii instituţionale. Nimeni nu poate nega aceste realităţi. Într-adevăr, odată privaţi de educaţie, copiii ţigani devin candidaţi siguri la comportament antisocial şi la violenţă. Aşa începe drumul care duce departe, tot mai departe de normele vieţii stabile şi tot mai aproape de gherila delincventă de la periferia sau din subterana socială.

Dar teoria marginalizării nu explică o lume ci promovează o convingere. Alttfel spus, ideea ţiganilor-problemă produşi de condiţiile nedrepte de viaţă nu explică eşecul ţiganilor dar exprimă vehement convingerea că preroana umană e produsul integral al condiţiilor de mediu. Acest determinism agresiv şi pesimist pînă la dispreţ faţă de persoana umană e principala piesă a ideolgiei sociale a stîngii. Ea a generat programul de reeducare în masă pe care aceaşi stîngă îl camuflează în teoria progresului (persoana umană e deformată de presiunea mediului dar avangarda politico-intelectuală "progresistă" ştie mai bine ce e de făcut şi îndrumă viaţa individuală, din leagîn pînă în mormînt). Dacă acceptăm ideea după care ţiganii sînt 100% victimele mediului social, acceptăm totodată concluzia după care ţiganii sînt români, englezi sau spanioli stricaţi sau "degeneraţi" de mediul ostil, în vreme ce românii, englezii sau spaniolii sînt ţigani superiori, perfecţionaţi de mediul social favorabil. Nu mai e loc, în această teorie, pentru realitatea internă, pentru cultura şi tradiţia romă pe care stînga o cîntă şi o recomandă spre bună finanţare. Aşa a ajuns stînga multiculturală să exludă, prima, specificul şi culoarea culturală a ţiganilor. Ca deobicei, problema nu e unde e adevărul (la mijloc sau la extreme). Adevărul e, pur şi simplu, la locul lui dar scribii şi demagogii încearcă să îl ascundă.

Fuga de adevărurile incomode ale naturii şi istoriei umane a devenit principalul joc intelectual al ştiinţelor şi moralei sociale occidentale. Scandalul euro-francez al ţiganilor nu e dedcît una din manifestările de acum repetitive ale cenzurii publice impuse de mediile cultuale şi politice care administreaz6ă noua ortodoxie etică a Occidentului. În aceaşi categorie intră blocajul şi şantajul care încearcă să sufoce breşa produsă, în Germania, de cartea lui Thilo Sarazin. Cartea bancherului-social- democrat-paria e discutabilă. Problemele pe care cartea le împinge în arena publică nu sînt. Publicul larg şi îndelung ignorat a răspuns cu o energie care combină uşurarea, revolta ş recunoştinţa, după zeci de ani de umilinţă administrată de dogmatismului oficial. Un alt episod tipic al seriei care adună cazuri de dispreţ elitar pentru mulţimile retrograde e recentul scandal american Terry Jones. Încă o dată, un gest radical, de data asta ameninţarea cu arderea Koranului, a fost bombardat mediatic cu toate armele discursive ale corectitudinii politice dar a atins un nerv sensibil.

Lunga ascensiune istorică a superstiţiei progresiste occidentale (descrisă recent, într-un text important de Angelo M.Codevilla) e aproape de apogeu. După trei-patru decenii de infiltrare şi, apoi, dominaţie instituţională, ortodoxia care dictează, astăzi, comportamentul conform şi discursul corect a provocat o ruptură gravă în centrul practicii democratice. Distanţa între elită şi societate (ca pluton mereu înapoiat şi etern reeducabil) a devenit insuportabilă. De aici, reflexele radicale sau de-a dreptul anti-democratice care răzbat tot mai frecvent spre centrul sistemelor politice occidentale. Succesul politic al dreptei radicale condusă de Geert Wilders în Olanda şi, mai nou, al Democraţilor conduşi de Jimmie Akesson în Suedia, nu mai poate fi tratat ca derapaj etic sau eşec al electoratelor naţionale incompetnte. Insistenţa inchizitorială a corpului politic şi intelectual e, deja, disonantă. Ea continuă să refuze publiciului larg dreptul la opinie şi discernămînt. Intoleranţa "luminată" devine astfel baza relaţiei autotitate-societate dar numai după ce logica relaţiei s-a degradat, inversînd termenii raportului: elita e o mare producătoare de sloganuri denmocratice şi o consumatoare reţinută de practică democratică, În acelaşi timp, soicetatea şi-a pierdut dreptul la definiţie. Ea nu mai are realitate de sine decît în măsura în care e validată de elite, conform noilor coduri de atestare a corectitudinii. În consecinţă, principala funcţie a sistemelor publico-politice ale zilei poate fi descrisă ca presiune a unei caste care pretinde conformism şi exclude convingerile divergente. În aceşti termeni, ierarhia politică occidentală e pregătită pentru un conflict total cu societatea, deşi continuă să reclame calitatea de garant al democraţiei. Paradoxul e alimentat, la nivel european cel puţin, de două teme: imigraţia, ca realitate prezentă, şi fractura est-vest, ca realitate trecută. Amîndouă rămîn netratate şi dau substanţă prejudecăţilor de "înaltă ţinută" ale elitei occidentale. Iată, mai întîi, prejudecata care dă aşa numitul "deficit democratic" european - în descrierea corespondentului veteran la Bruxelles al revistei The Economist:

Brussels' defining ethos of anti-nationalism is often admirable. EU officials are easy to get on with, and a decent bunch in my experience. But it brings problems: I find a lot of people in this town at best naive about how much integration public opinion will accept, and at worst a bit hostile to democracy. Get a Brussels dinner party onto referendums, and hear people rave about the madness of asking ordinary people their opinions of the European project.

Al doilea scrut circuit - fractura est-vest - a fost surpins excelent în una din ultimele intervenţii ale regretatului Tony Judt, cu ocazia unei reveniri meditative la faimoasa Captive Mind a lui Czeslaw Milosz:

For Czeslaw Milosz, “the man of the East cannot take Americans seriously because they have never undergone the experiences that teach men how relative their judgments and thinking habits are.” This is doubtless so and explains the continuing skepticism of the East European in the face of Western innocence. But there is nothing innocent about Western (and Eastern) commentators’ voluntary servitude before the new pan-orthodoxy.

P.S. Cum şi unde s-a clădit educaţia istorică a dnei Viviane Reding e o chestiune de cultură privată. Însă Comisarul European al Justiţiei a decis să dea propriei culturi istorice o pondere publică şi polemică gravă. A rezultat faimosul şi nesăbuitul discurs rostit, marţi 14 septembrie, în numele Comisiei Europene. Dna Reding şi, alături de ea, Comisia Europeană dezaprobă expulzarea romilor aşezaţi în tabere ilegale pe teritoriu francez. Poziţia Comisiei are la bază un punct de vedere juridic ş constată tocmai situarea acţiunilor administrative ale Guvernului francez în afara cadrului legal european. Problema poate fi lămurită numai în interiorul unei analize juridice amănunţite. Însă argumentele dnei Reding au fost însoţite şi consolidate emoţional de afirmaţii care recurg la o comparaţie istorică majoră:

"This is a situation I had thought Europe would not have to witness again after the Second World War."

Cu alte cuvinte, Comisarul European compară expulzarea romilor din Franţa, cu deportarea şi asasinarea în masă a evreilor şi ţiganilor, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Evident, Comisarul ne propune o istorie revăzută, în care evreii şi ţiganii luaţi în primire de autorităţile naziste au primit 300 de mărci germane de cap, după care au fost retrimişi la domiciliu. Între impresiile dnei Reding şi adevărul istoric al anilor 1930-40 se întinde, însă, o tragedie istorică fără seamăn. Cutezanţa veselă a dnei Reding e, de fapt, o insultă care atinge memoria popoarelor masacrate de nazism şi îşi descalifică autorul. Dna Reding ş-a irosit bruma de cunoşinţe istorice, dînd buzna în controversa greşită. Dacă reflecta ceva mai mult, Comisarul European Reding putea folosi comparaţia cu masacrele în masă ale nazismului pentru a reveni la cazul Srebrenica. Mai ales, că, atunci, în 1995, asasinarea a 8000 de bărbaţi şi copii bosniaci a fost însoţită de impotenţa tăcută a Uniunii Europene. Dacă era ceva de comparat cu programul nazist de exterminare în masă, atunci Srebrenica a fost cel mai potrivit şi nefericit prilej. Dna Reding l-a piedut, preferînd să îşi parafeze propria importanţă şi să pună în valoare calitatea propriei indignări.

Dincolo de euro-farsa, în care un personaj oficial ţine să îşi expună public importanţa şi ignoranţa, problema afirmaţiilor dnei Reding ţine de un curent mai larg care încearcă să dea valoare utilitară imediată tragediilor istorice.

Într-un fel, nechibzuinţa dnei Reding e de înţeles, în măsura în care a fost încurajată de comercializarea politică a tragediilor istorice. Holocaustul a devenit, astfel, în discursul de presă sau al militanţlor "civili" pro-palestinieni, un refren aplicabil săptămînal autorităţlor israeliene. Chiar în afara disputelor politice, marile campanii mediatice folosesc frecvent terminologia apocaliptică atunci cînd avertizează asupra "dezastrelor", "crimelor" şi "dispariţiilor" care ameninţă, tot săptămînal, biodiveristaea. Istoria s-a făcut mică şi convenabilă iar tragedia e detergentul care spală cauze şi campanii.

Comerţul cu emoţii şi mania indignării globale au banalizat experienţe istorice de tragism unic. Sîntem, cu generaţiile ultraretorice ale ultimilor ani de activism politic, tot mai departe de esenţa irepetabilă şi ireparabilă a crimelor istorice. Sensibilitatea, decenţa, reculegerea se sting şi trimit, din păcate, la o concluzie deprimantă. În acest climat de adîncă superficialitate morală, nu ne vom întoarce la sens şi măsură decît siliţi de reapariţia ciclurilor de violenţă criminală în masă. E,oare, nevoie de un bis tragic?

Doctor Ponta gata pentru Nobel

- regenerare prin suspendare -

Dacă are un pic de minte şi ascultă de Dr. Ponta Victor, România are putea oferi lumii soluţia de ieşire din criză: suspendarea Preşedintelui! E de sperat că susţinătorul proiectului va reuşi şi că leacul va aduce românilor prosperitatea imediată. În caz de reuşită, doctrina Doctorului Ponta va fi, desigur, importată şi aplicată în toate statele atinse de criză. Şefii de stat de pe tot cuprinsul Uniunii Europene vor fi suspendaţi rapid, economiile vor tresări încîntate, recesiunea îşi va da duhul şi o lume întreagă va fi recunoscătoae dlui Ponta pentru o soluţie atît de simplă şi izbăvitoare.

E de crezut că însuşi fostul Preşedinte Băsescu va admite, în sfîrşit, meritele planului de regenerare prin suspendare conceput de Dr. Ponta. În cele din urmă, vom fi cu toţii de acord că un român a pus capăt crizei economice globale şi asta e mai important decît orice dispută de partid sau personală. Băsescu va retrage public declaraţia despre talentul de tîrîtor pe preş al dlui Ponta şi va deveni şeful campaniei care va susţine candidatura Doctorului Ponta la Nobelul pentru Economie.

Sîntem, aşadar, la un pas de ieşirea din criză. Dr. Ponta e decis să îl facă. Înainte de mişcarea decisivă şi de tevatrua pe care o presupune, în cazul Ponta, un Nobel pentru Economie (costum, operaţie estetică, discurs) dr. Ponta ar trebui , totuşi, să explice un lucru mărunt: de ce încă o suspendare? Mai precis de ce vrea Doctor Ponta să folosească medicamentul pe care PSD şi prietenii l-au încercat acum trei ani, în vremuri complet ferite de criză?

Dacă suspendarea Preşedinelui era necesară într-un moment lipsit de probleme economice, de ce ar fi aceaşi suspendare remediul cerut de ciza economică? Dr. Ponta va înţelege desigur că există două răspunsuri posibile: ori prima suspendare a fost o nerozie, fără legătură cu situaţia României, ori a doua suspendare e o nerozie fără legătură cu situaţia României. Problema e că ambele iniţiative aparţin aceluiaşi partid iar partidul cu pricina e condus, fie şi pentru o scurtă perioadă, de Dr. Ponta. PSD trebuie să se dumirească: ori a folosit, în 2007, un anticancerigen împotriva guturaiului ori foloseşte, în 2010, o aspirină împotriva cancerului.

S-ar putea înţelege că PSD a aplicat o dată tratamentul greşit şi se pregăteşte să persevereze, repetînd eroarea. Dar asta numai dacă sîntem siliţi să facem PSD-ului favoarea de a-l suspecta de bune intenţii. În lumea reală şi încă tolerantă a dictaturii Băsescu, lucrurile stau altfel. Nimic nu ne poate sili să ne intoxicăm cu gunoaiele secretate de Dr. Ponta şi scuipate amplificat de Antenităţile Lor Antena şi Ralitatea TV.

PSD n-a fost naiv sau nepregătit nici în 2007, nici în 2010. Suspendarea ratată a Preşedintelui şi noul proiect de suspendare a Preşedintelui n-au nimic de-a face cu economia, criza sau pensionarii. În ambele cazuri, ţinta e Băsescu şi anume Băsecsu şef de stat, mai precis, un stat în continuare neadjudecat de clanul care mai are de adjudecat doar inima statului. Aici e problema care face din criză o tragedie cu aplicaţie suplimentară pentru România. În vremuri de stabilitate economică, asaltul trupei care are nevoie de putere absolută în România, s-a soldat cu gălăgiosul „război între palate”. În vremuri de criză economică profundă, acelaşi asalt cere din nou capul lui Băsescu dar e gata, cu această ocazie, să aplice lovitura fatală unei naţiuni la strîmtoare.

Ponta şi superiorii n-au cum să nu ştie care e adevărul din spatele cifrelor, împrumuturilor, restrîngerilor şi concedierilor. România e la capătul tuturor calculelor. Dezastrul politic e cu atît mai clar, în aceste condiţii. După 20 de ani de democraţie simulată, trupa care a organizat farsa istorico-politică a rămas prea mică pentru o criză atît de mare şi prea periculoasă pentru o societate atît de slăbită. În 2007, suspendarea Preşedintelui putea, la limită, părea un gest de ostilitate fanatică şi personală. În 2010, ideea nebunească a unei noi suspendări e, pur şi simplu, dovada indiferenţei scelerate. România? Ducă-se, dacă asta ne dă prada!

Planurile Ponta - PSD au trecut demult de limita care-l face pe hoţul cel mai mărunt să-şi odihnească şperaclul şi să caute alt loc de jaf. Gîndirea acestor oameni s-a blocat pe veci în limitele date animalului: răpune şi vei avea! Ce o să ia, odată cu România, Ponta şi ai lui? Un faliment a la grecque? Nici măcar asta. Gardienii germani au agenda plină. Dr. Ponta va cîştiga un Nobel pentru ceva inadmisibil şi noroios. Singur, împotriva ţării care l-a născut. Îl va rumega, la bătrîneţe, în amintirea şi cu hramul nefericitului Ion Iliescu, părinte de pramatii şi năpasta de serviciu pe naţiune.

Binele în căutarea răului (II)

- așteptîndu-l pe Pol Pot -





După aproape 10 ani de război, purtat sub carantină media, fără permisiune de acțiune ”full force” și sub defăimarea constantă a criticilor media/civilo/academici, eșecul militar american în Afghanistan a devenit o posibilitate distinctă. Dacă nu cumva, o certitudine. Și o lecție dspre uitarea voluntară a istoriei - urmînd observațiile extraordinare ale lui Robert D. Kaplan, unul din ultimii intelectuali publici conștienți de drama civilizațională instrumentată în numele democrației ”integrale”, noul nume al egoismului elitar occidental.

Întrucîtva asemănător cu turul de forță din Vietnam, operația de demoralizare și subminare de acasă a lucrat, conștient sau nu, ca motor propagandistic aliat inamicului. Președintele Obama a reușit, chiar, să comită, prompt, eroara strategică fundamentală, anunțînd public data retragerii efectivelor americane din Afghansitan. Dacă și cînd va fi așa, alianța militantă a mediilor de informare, activiștilor și vedetelor pop-cinema recalificate în politologi și analiști miliari, va savura pe pagini mari de ziar, în lucrări moralizatoare și înr-o nouă maree de filme, victoria libertății asupra ei îmșiși. Apoteoza păcii prin cedare și glorificarea retragerii sînt, însă, ceremonii de uz strict personal. În afara egourilor nesățioase ale elitei libeale, nimeni nu va avea de cîștigat.

Statele occidentale vor fi mult slăbite moral iar populația afghană va fi imediat supusă unui ceremonial cu totul diferit: abatorul. Femeile și copii afgani vor fi reîncarcerați de doctrina Talban, asta în cazul în care vor supraviețui primului val de răzbunări, promis, de pe acum, de liderii Taliban. Cum, însă, femeile și copii afghani nu par să facă parte din grupruile demne de doctrina drepturilor omului (în definițe liberală), totul va fi în regulă. În regulă și absent din paginile ziaelor și de pe site-urile cae se ocupă, de aproape 10 ani, cu descrierea fărădelegilor americane în Afghanistan. Evident, execuțiile liderilor de comunități și ale sătenilor care au luptat alături de americani nu vor fi relatate. Nici lapidările de femei, spînzuratul de copii și înjunghierile de bătrîni. Pentru că nu interesază, nu convin și nu premiază mîndria de sine a elitei liberale. Oricum, noul stat Taliban-Afghan va răsplăti ajutorul dat de mediile occidentale, închizînd complet accesul jurnaliștilor. Dar asta e mai puțin important, odată ce am stabilit, împrenă cu generoșii noștri îndrumători libeali, că Afghanistanul nu intră în rîndul țărilor arondate drepturilor omului. Căci, drepturile omului sînt numai în teorie o doctrină universală. În pratica asigurată de mediile de informare, de puzderia de activiști și de lanțurile interminabile de ONG-uri, drepturile omului sînt îngăduite selectiv. Ele sînt admise în cazul în care politica unui stat știe să stea la stînga și dispar din locurile atinse de valorile dreptei sau de noțiunile reacționare de patriotism și onoare miltară. Iată de ce, femeile afghane vor primi, foarte curînd, dreptul de a fi forțate să poarte burcă. Nu e nimic abuziv în această situație pregătită de mediile liberale pentru Afganistan, de vreme ce aceleași grupuri se străduie să asigure același drept și femeilor muslmane din marile orașe occidentale. În acest scop, agitația liberală împotria legilor occidentale anti-burcă a cescut, folosind, evident, argumentul libertății individuale. Egalitatea e aproape! Speranța moare ultima! Curînd consensul liberal dominant, va face cadou femeilor musulmane, atît în Afghansitanul eliberat de americani, cît și în Occidentul încă manipulat de ei, dreptul nemijlocit de a fi puse sub burcă. Indiscutabil, războiul din Afganistan a meritat!

Și totuși, de unde știm sau cum de putem bănui că Afghanistanul va deveni un abator totalitar, după retragerea americană? Cine nu are nici o idee sau nu își mai amintește, poate face un efort, pornind de știrea recentă despre un oarecare proces încheiat, în Cambogia, la Phnom Penh. După 30 de ani, un fost lider Khmer Rouge a fost conamant pentru crime împotriva umanității (e din nou voba de acea umanitate care nu s-a putut bucura, la timp, de drepturile rezervate altor norocoși de mediile liberale). Între 1975 și 1979, dictatura Khmer Rouge, condusă vizionar de Pol Pot, a încercat și a reușit să impună comunismul absolut în Cambogia. Rezultatul:1 milion 700 de mii de morți. 25% din populația țării.

Regimul Pol Pot a fost întrecut, în producție criminală strict cantitativă, de Mao, Stalin și Hitler (în această ordine). Însă calitatea, ba chiar puritatea, ”producției” Khmer Rouge nu are egal. Populația marilor oașe a fost scoasă în cîmp și pusă la muncă forțată. Intelectualii (inclusiv liberalii), studenții, vorbitorii de limbi străine, bătrînii și copii inutili, orice purtător de ochelari (prea brghez!) au fost colectați în lagăre, torturați și uciși. Comunismul primar, impus cu o exactitate ieologică deplină de Khmer Rouge, nu are corespondent în încercările repetate ale stîngii de a coborî raiul pe pămînt. Iar acest apocalips perfect a fost posibil, îndată după retragerea americană din Indochina (inclusiv înlăturarea regimul Lon Nol, susținut de americani și, în orice caz, mult mai bine fixat și mai potent decît statul Președintelui afghan Kharzai). Unul din puținii jurnaliști occidentali care au făcut legătura elementară între retragerile americane și avansul tiraniilor criminale în teritoriile eliberate de ”imperialism” e Bret Stephens, excelentul editorialist de la Wall Street Journal. Stephens rezumă, într-un articol, de argumentație foarte clară, bilanțul retragerii americane din Indochina:


” All in all, America's withdrawal from Southeast Asia resulted in the killing of an estimated 165,000 South Vietnamese in so-called re-education camps; the mass exodus of one million boat people, a quarter of whom died at sea; the mass murder, estimated at 100,000, of Laos's Hmong people; and the killing of somewhere between one million and two million Cambodians.”


Istoria se repetă, deși nu e nicidoată identică. Crimele viitorului sînt, adică, impevizibile doar în număr șI în metodă. În rest, suferința e neschmibată. ȘI tot neschimbat e dogmatismul binelui în căutarea răului.

Binele în căutarea răului (I)

- furiile lui Assange -





Ce sînt așa numitele dezvăluiri publicate de WikiLeaks? Un munte de documente militare secrete, în jur de 90000 de rapoarte operaționale, comunicații și evaluări de conflict ale armatei americane, pe frontul din Afghanistan. Conținutul acestei capturi, livrată de cineva din ineriorul sistemului militar, e profund traumatic. Și absolut normal.

Pentru necunoscători, visători, pacifiști, și alte categorii de marginali, documentele sînt traumatice. În marea lor majoritate, aceste rapoarte descriu precis, în limbaj tehnic, ciocniri armate, numără cadavre, identifică sau nu civili asasinați de tiruri încrucișate sau întîmplătoare, fac statistica amputărilor, relatează incidente confuze sau erori militare, anunță numărul copiilor prinși și uciși sub dărîmături și informează asupra ultimelor invoații mortale în materie de dispozitive explozive camuflate (IED). Cele 90000 de documente fac exact ce fac rapoartele militare sau reportericești, de cînd scrisul, lumea și răyboiul: măsoară, fără să poată cuprinde cu totul, ororile violenței armate. Totul abominabil și nimic nou în această așa zisă revelație care e o noutate șocantă doar pentru cei ce nu au cunoscut războiul sau nu vor să accepte realitatea violenței umane. Nimeni nu e dator să se resemneze în fața acestui spectacol atroce dar asta nu e totuna cu a spune că oricine e obligat să denunțe violența generată de războaie și, mai ales, să acuze o armată aflată într-un teatru de luptă. WikiLeaks și asociații lor de mentalitate au descoperit că războiul e violent, haotic și tragic. Naivitatea curteayă aaemenea șocuri și asta e, de obicei, o problemă la purtător. Nu, însă, în cazul WikiLeaks, un de naivitatea a fost demult înlocuită de agenda politică și, mai grav, de obsesia unei insurecții media hrănită de un fanatism infantil.

WikiLeaks și fondatorul ei, un personaj bizar-radical pe nume Julian Assange, fac parte din categoria tot mai numeroasă a celor ce descoperă, cu intenție, imperfecțiunea lumii în comparație cu un ideal total pacific, egalitar și anti-burghez. O vină colosală apasă asupra lumii occidentale și, în special, americane: opresiunea imperialistă, discriminarea, rasismul, maginalizarea, injustiția, supremația culturală distrugătoare de diversitate și industrialismul distrugător de bio-diversitate. La capătul acestei acuzații multiple și permanente așteaptă ura. Nu atît contestația rațională a reformatorilor radicali, cît ura de sine, acel sentiment care constată inadecvarea lumii și îndrumă, convingător, spre auto-suprimare. De aici, convingerea deplină, cursivitatea impecabilă și enervantă cu care subiecții confiscați de ura de sine dezvoltă treptele și instrumentele auto-anihilării: fără industrie, fără valori naționale, fără constrîngerile familiei ”mono-nucleare”, fără suferință și cu dreptul deplin la sinucidere asistată, fără norme tardiționale, fără conștiința superiorității occidentale, fără dreptul la apărare în fața oprimaților care răspund secolelor de colonialism. Toate asceste omisiuni și auto-interdicții propun și presupun, pînă la urmă, unul și același lucru: desfințarea problemei, înlăturarea lumii și, odată cu ea, a culpei nevrotice din care s-a născut frustrarea generațiilor post-belice, sub bună îndrumare liberală. Altfel spus: eliberarea. Eliberarea de obligația insuportabilă de a trăi în temenii realității și dreptul de a avansa în teritoriul ferit de probleme al utopiei.

Generația WikiLeaks descoperă că lumea e complicată și se revoltă. Din acest punct de vedere, care amestecă neplăcerea tipică a consumaorului răsfățat în fața unui produs deficitar și naivitatea virgină în fața lumii, mentaitatea de tip Assange e o dovadă de marginalitate. Ne aflăm în prezența aproape isterică și, ca întotdeuna, infantilă, a impuslului tipic liberal, o atitudine de neadaptare programatică la datele fixe ale naturii umane pe care democra-media globală a adoptat-o și o apmlifică gigantic. Umanismul acestei categorii e jignit de simplul contact cu realitatea, asta înainte chiar de a fi încercat să înțeleagă resorturile naturii umane și presiunea contradictorie a istoriei. Propunerea unică și practica permanentă a acestei mentalități e contestația care reclamă nervos paradisul: războiae sanitare, fără violență, și, de ce nu?, lumi fără războaie. Ceea ce n-ar fi deloc rău. Singrurul element pe care îl ignoră propunerea militantă a liberalismului, în această situtație, e non-liberalismul înverșunat și înamat al celorlalți. Lipsa lor totală de probleme în fața violenței sau, altfel spus, ușurința de a ucide sau vătăma orice, în numele unei idei fixe: populație civilă în marile orașe occidentale, vecini nevinovați transformați în scut sau adăpost, copii lăsați în bătaia armelor sau propri copii trimiși la lucru cu bomba la brîu.

Ororile războiului sînt inevitabile dar nu nelimitate. Aici e diferența între o armată care are obiective raționale și legi clare și, pe de altă parte, o forță care foloseșe violența sistematică și nediferențiată, ba chiar contează pe ea, ca principiu de luptă. WikiLeaks și Julian Assange nu mai au nevoie de aceste distincții care despart forța de crimă. Libealismul lor nu e un umanitarism generos ci o ideologie politică precisă, un anti-amerinism agresiv, camuflat în cult al adevărului ”total” și propovăduit cu o putere nenmaiîntînită dar accesibilă în era net-ului. Assange se descrie, dealtfel, fără ezitare, ca adversar al ”puterii americane”, asta în timp ce continuă să pozeze, neutru, dedicat și tehic, în paznic al valorilor civile. Interviul acordat revistei germane Der Spiegel (asociată oficial la proiectul dezvăluirilor WikiLeak) e o capodoperă de ipocrizie. Assange mărturisește că are o plăcere aparte, ori de cîte ori îi poate lovi pe ”nenorociți” și adaogă că îi consideră pe cei ce conduc războaie ”cei mai periculoși” oameni cu putință. Evident, e vorba de americani.

Reveriile resentimentare ale lui Assange sînt expuse pe larg într-un profil recent - o bună piesă de jurnalism care ar putea rămîne un dosar psiho-mental particular și izolat. Însă furiile lui Assange înseamnă cu totul altceva. Efectul lor a încetat să mai fie o chestiune de opțiune privată și a devenit un ”fapt„ preluat și comentat la dimenisuni colosale de rețele media îmbibate de același anti-americanism militant. Noua realitate, așa cum e ea vizibilă, în epoca dezicerii publice a intelighenției media-liberale de valoile și instituțiile naționale, a devenit un handicap periculos, o situație de inferioritate auto-impusă, de care dușamnii mortali ai valorilor liberale profită sau sînt gata să profite masiv. Astfel, armata americană angajată în război cu un adversar care nu cunoște reguli, limite și onoare e lovită, în spatele frontului, de un aparat demoralizator/defăimător care lucrează fără repaos. Divulgările, denunțurile și criticile în trombă expun, în permanență, o armată care nu se mai poate baza pe siguranța minimă și obligatorie a informației. În același timp, inamicul e perfect camuflat și controlează campanii de dezinformre, folosindu-se abil de serviciile stupide, naive sau de-a dreptul ostile ale aceleiași prese occidenale. Bilanțul acetui dezechilibru asigurat de ”instituția democratică” a presei poate fi rezumat de o comparație elementară: mișcările, dotările și problemele aramtei ameriane sînt comunicate, în detaliu, de oameni ca Assange, în vreme ce situația lui Bin Laden e un mister total. În plus, prin serviciile grațioase ale Președintelui Obama, inamicul a fost deja înștiințat asupa datei de retragere a trupelor americane. Războiul e comod pentru talibanii afgani. Muțumirile se cuvin trupei de asalt Assange.

Ar trebui, totuși, înțeles că prima și adevărata victimă a acestei forțe specializată în defetism și vulnerabilizare nu sînt, cum ar fi de crezut, militarii forței internaționale din Afghanistan. Adevărata victimă e complet neajutorată și își poate consuma în avans coșmarul. Comandanții Taliban salivează, de pe acum, în așteptarea carangiului. Despre ce va veni, în postarea următoare.

Avem un Preşedinte bun - la ce bun ?



Declaraţiile de la Tuşnad ale Preşedintelui Băsescu au atins, cu acea brutalitate tonică pe care politicienii de pretutindeni au uitat-o sau o evită, problema esenţială a modului de viaţă european:


„ Sistemul capitalist dinainte de izbucnirea crizei nu mai există. Trebuie să construim un alt tip de capitalism, capitalismul adevărat şi nu capitalismul speculativ.”


Modul de viaţă european e în criză, într-o criză cu atît mai gravă cu cît europenii înşişi refuză să o înţeleagă. Europenii înseamnă, aici, desigur, elita europeană, acea birocraţie de proiectanţi politici care dezvoltă proiectul UE, fără să admită corecţii, de fapt fără să mai poată depăşi impasul pe care proiectul însuşi l-a presupus de la bun început şi l-a transformat, acum, în realitate. Proiectul european e subminat de o uriaşă neînţelegere preliminară a vieţii umane: ideea după care injecţiile economice se pot substitui politicii şi pot elimina, în cele din urmă, valorile fundamentale, răspunderile şi opţiunile tragice ale politicii. Europa a înaintat pe un culoar pavoazat de două iluzii: “sfîrşitul istoriei” - ca dramă conflictuală a naţiunilor şi “sfîrşitul politicii” sau eliberarea de blestemul ciocnirii permanente între interesele multiple şi contrare ale unei societăţi. Din motive complexe, dictate de istoria şi psihologia unui continent traumatizat de două eşecuri catastrofale între 1914 şi 1939, Europa a ales calea administrativ-utopică a consensului garantat de prosperitatea cu aparenţe eterne a Europei postbelice: un soi de nirvana publică, reglată de instrumentele post-politice ale Uniunii Europene. Sau, cu o formulă pătrunzătoare, lansată într-o excelentă dezbatere recentă:


“The idea that economics would trump politics supposed too, implicitly for the most part, that political morale could flow from affluence and social security alone.
( It does not seem to have worked out that way. Europe has been affluent and its population socially secure for the most part now for many years, but it has nonetheless been suffering a subacute case of Abulia—a psychological term first used in the 19th century to connote listlessness and apathy)”


Aşadar, într-o traducere lărgită şi explictă: ideea după care economia poate bate politica a presupus, în mod implicit, că sentimentele / morala / convingerile politice pot fi generate de de prosperitate şi asistenţă socială. Acest pariu a fost, în aparenţă, cîştigat. O lungă perioadă de timp, fixată nostalgic în aşa zisa “epocă de aur” a anilor 1960-2000, regia europeană a fericirii post-politice a dat impresia unei soluţii stabile şi solide. Sub acest val auto-suficient, întărit de deriziunea în faţa “crizei modelului american” pe care europenii au savurat-o arogant în 2008-2009, se ascundea un impas profund, o incapacitate de înţelegere pe care succesul aparent a transformat-o în dogmă. Momentul nechibzuinţei fericite a Europei e de găsit în obiectivele de retorică superbă şi grotescă ale summit-ului Lisabona 2000. În cuvintele de care UE nu se poate despărţi nici azi, sub presiunea realităţii critice a pieţelor şi demografiei, economia Europei urma să devină, pur şi simplu,:


“ the most competitive and dynamic knowledge-based economy in the world.”


Aşa numita “agendă Lisabona” a fost infirmată categoric de plonjeul unei economii împovărate de etosul neproductiv al asistenţei sociale şi de recursul nelimitat la resurse bugetare. Sudul slab al economiilor greacă, portugheză, spaniolă şi italiană a trimis primul semnal şi proiectul european s-a trezit, pe neaşteptate, în faţa unei crize care cere recalcularea integrală. Cu excepţia Germaniei şi a micilor ei sateliţi de etică pozitivă (Olanda, statele scandinave), marele platou european e dominat de nevoia unei redefiniri urgente şi radicale. Pînă acum, nu există motive de optimism.

Insituţiile europene, în principal Comisia şi Parlamentul Europoean, nu pot părăsi zona de comfort (şi miopie) conceptuală fondată de agenda Lisabona. Noul cadru de lucru lansat odată cu aşa numita agendă “Europa 2020” nu e decît reciclarea palidă a generalităţilor optimiste ale agendei Lisabona: aceleaşi pretenţii iraţionale (şi sporirea locurilor de muncă şi lărgirea protecţiei sociale), aceaşi aplecare automată şi necondiţionată spre dirijism şi compasiune globală. Ce refuză să admită sau să înţeleagă purtătorii acestei filozofii e că, acum sau nu mult mai tîrziu, corecţia e inevitabilă. Nu numai corecţia economică aplicată de pieţe dar şi corecţia istorică, reevaluarea generală a unei Europei care e, deja, percepută ca putere irelevantă.


În lipsa unui efort dramatic de recuperare a competitivităţii şi a valorilor etice de bază ale muncii productive, Europa va lăsa în urmă un munte de documente clădit peste o groapă de potenţial. Discuţia e mult complicată de noile orientări de politică externă germană. Axul german al UE recalculează şi, neinteresată de subvenţionarea flancului sudic al UE, joacă o partitură care face din spaţiul rus partenerul preferat. Slăbiciunea Europei va fi multă vreme de acum înainte problema nr.1 a vremurilor pe care le trăim sau, din păcate, la care asistăm fără soluţie. Nu numai la nivelul macro al puterilor economice occidentale. Dimpotrivă. Scena de maximă presiune e spaţiul “secundar” al statelor şi economiilor mici sau dependente de motorul economic franco-german.


Asta nu însemană altceva decît că România, de pildă, riscă să devină, acum sau în viitorul previzibil, o consecinţă tragică a crizei generale şi nu un stat european cu resurse autonome.


Problema României nu e, însă, o rezultantă ordinară a complexului european. Da, filozofia oficială a deficitelor bugetare occidentale a încurajat şi a făcut casă bună cu comoditatea dar şi cu agenda politică a guvernării anilor 2008-9. Atunci a irosit echipa Tăriceanu, în suficienţa ei de bon ton şi simultan abjectă, tot ce se adunase în contul unei ţări răsplătite norocos de conjunctură. Însă reflexul naţional nu trebuie subestimat. Am fost greci mult înaintea grecilor şi, din nefericire, vom continua să fim aşa pînă la sfîrşit. Toată parada bugetară a Guvernului Tăriceanu a găsit un public bine pregătit pentru parazitismul fundamental pe care se bazează, în fond, viaţa economică românească. În această privinţă, nu aveam nevoie de încurajarea UE dar am ştiut să o primim şi să o transformăm în direcţie politică oficială, cu o subtilitate de-a dreptul genetică.


România mai are o singură şansă: redresarea economică prin emanicapre internă. Preşedintele Băsescvu vorbeşte de ani de zile de cîteva lucuri simple: relansarea educaţiei, înlăturarea sclavajului bugetar în care se complace atît populaţia “comună” cît şi aşa zisul mare capital, recuperarea economiei agrare. Însă, scena a fost deja clasată şi turnată de indiferenţă sau de mesajele otrăvite ale “presei”, într-o concluzie de un calm idiot: Băsescu vorbeşte, noi mergem mai departe. Dacă aceasta e voinţa naţiunii zăpăcite de canalul cu dejecţii al presei şi dacă aşa trebuie să sune testamentul nostru istoric, aşa va fi. În definitiv, naţiunile mici nu sînt obligatorii.


Însă momentul pe care îl trăim trebuie bine înţeles. Pentru eventualii istorici oneşti ai deceniilor care vin, România anilor 2009-2010 va arăta ca o ţară care a avut, totuşi, tăria să realeagă un Preşedinte lucid şi slăbiciunea să continue spre răul comun.

Kosovo, Catalonia şi alte cadouri fără sens pentru secui



Discuţia despre autonomia teritorială a secuilor e încă un exepmlu de proastă pregătire istorico-politică a mass-mediei şi a politicenilor. Tipărim mult, traducem enorm, sîntem, legal şi supranumeric prezenţi pe net, doar spre a dovedi, iar, că buna educaţie nu vine de la sine şi nu e o opţiune între alte opţiuni secundare. Cu cît mai zgomotoasă ignoranţa, cu atît mai grea nota de plată, tîziu, cînd nimeni nu va mai ştii de ce şi de unde ne vine „ghinionul nemeritat”. Problemele de identitate şi coexistenţă naţională sînt extraordinar de complexe şi cer, şi de o parte şi de cealaltă, o inteligenţă care trece adesea drept slăbiciune sau cedare. S-ar putea să avem de pătimit, ca orice martor nepriceput şi guraliv al istoriei.


Mai întîi, linia Tokes. Episcopul Tokes e, în ciuda caricaturii întreţinute în presă, un om admirabil. Dacă această apreciere poate fi extinsă, Laszlo Tokes e şi un maghiar exemplar. E ceva profund admirabil şi decent în campania personală pe care Laszlo Tokes o duce de atîta timp şi cu atîta convingere în sprijinul realităţii culturale maghiare. Dacă ne putem permite măcar o sedcundă de luciditate, maghiarii sînt o realitate incontestabilă în plin complex naţional românesc. Tocmnai asta încearcă să afirme L. Tokes, într-un mediu complet nepăregătit pentru asemenea stări de coexistenţă.


În acelaşi timp, străduinţele omului Tokes sînt, adesea, însoţite de o fragilitate naivă care trece uşor în cea mai inutilă provocare politică. Vicepreşedinte al Parlamentului European, ales după o iniţiativă nu tocmai loială şi elegantă a Delegaţeiei Maghiare în PPE, Laszlo Tokes a înaintat două argumente în sprijinul pledoariei pro-autonomie a secuimii din România: Kosovo şi Catalunia. Mai precis, decizia Curţii Internaţionasle de Justiţie care stabileşte că declaraţia de independenţă kosovară „ nu contravine legislaţiei internaţionale” şi, mai departe, demonstraţia enormă organizată, la Barcelona, de naţionalşitii catalani, după o deczie prin care Curtea Constituţională spaniolă a reafirmat caracterul unitar al statului naţional spaniol.


Decizia Curţii Internaţionale de Justiţie în problema Kosovo a fost, de la un cap la altul, aberant prezentată în mediile de informare internaţionale şi folosită cu aceaşi inadecvare de Laszlo Tokes. Astfel, decizia Curţii nu stabileşte că declaraţia de independenţă kosovară e obligatorie, efectivă, sau decisivă. Curtea a constatat doar că, declarîndu-se independentă, provincia Kosovo nu a încălcat nici o normă de drept internaţional. E, dealtfel, exact răspunsul pe care îl aştepta guvernul Serbiei care a cerut opinia Curţii. Kosovo e complet liber să se declare independent, tot atît de liber pe cît sînt şi asociaţiile de locatari sau comitetele de părinţi de la primele blocuri sau şcoli pe care le întîlniţi în cale. Cît cîntăreşte o asemenea declaraţie în realitatea politică internaţională e o cu totul altă chestiune. Exact chestiunea asupra căreia Curtea nu s-a pronunţat.


Aşadar, Curtea nu a aprobat şi nici nu a validat declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo, aşa cum greşit au înţeles nenumărate oficii mass media şi cum a conchis Vicepreşedintele Tokes. Curtea a constatat doar că nici o prevedere legală interanţională nu împiedică provincia Kosovo să se declare independentă. Lucrurile se pot complkica sau nu, abia apoi, în funcţie de elemente care n-au nici o legătură cu legislaţia internaţiuonală sau cu decizia Curţii. O bună analiză diplomatică a situaţiei poate fi citită sub semnătura fostului ambasador britanic la Belgrad:


„Thus, for example, if the town council down the road here in the UK makes a solemn unilateral declaration of the town's independence from the UK, the rest of us will make a wry smile and go back to blogging or working.
The declaration is 'in accordance' with UK law - free speech and all that. But it is just that, and no more. It's what happens afterwards that counts one way or the other in legal terms, in domestic as in international law.
If citizens of our town en masse support the declaration of independence, put up road-blocks, stop paying taxes to Westminster and proclaim Vladimir Putin their new king with his consent, things begin to get more interesting.
Norms are being created and broken in all directions. Realities start to be created. Loyalties start to shift...”


În consecinţă, argumentul folosit de Laszlo Tokes şi alarma reactivă a presei naţionale române sînt complet deplasate: decizia Curţii şi situaţia creată după această decizie în Kosovo nu au nici o importanţă în sine.


Problema argumentului catalan e ceva mai simplă. Catalonia e, înainte de orice, o provincie istorică de mare şi recent succes economic în cadrul statului spaniol. Catalonia e perfect integrată economic în statul financiar-economic modern spaniol. Transformarea acestui parcurs prosper în resentiment seamănă destul de mult cu reacţia similară a italienilor „padani” şi a ditirambicei lor Lega Nord. Ce trebuie reţinut din aceste două exemple similare, deşi pline de deosebiri particulare, e că vocaţia naţională a catalanilor şi a padanilor nu e nimic mai mult decît fructul resentimentului trăit de clasele de mijloc, în baza a ce s-ar putea numi „gelozie fiscală”. În ambele situaţiii, „lumea bine” a Cataloniei şi a Padaniei (dacă aşa ceva există) nu mai concep să verse în bugetul naţional excesul de prosperitate pe care l-au creat şi pe care îl văd irosit de o admistraţie naţională mereu înclinată să subvenţioneze regiuni mai sărace sau mai puţin active. Evident, acest resentiment bazal a dvenit, imediat, scena de manifestare a activismului politic extremist ( stînga în Catalonia, dreapta în Italia).


Secuimea e în cu totul altă situaţie. În locul resentimentului survenit la capătul unei integrări pline de succes şi al unei distribuţiibugetare frustrante, secuimea poate constata cel mult o lipsă de participare şi o marginalitate care au degradat serios viaţa locală. Secuii sînt izolaţi şi, oricît s-ar supăra Episcopul Tokes, rămaşi în urmă. Adevărat, România nu e ţara care să ofere secuilor un context atractiv dar, în aceste condiţii, eşecul comunitar secuiesc e cu atît mai dureros şi îi face cu atît mai vinovaţi pe liderii maghiari. Laszlo Tokes e, măcar, sincer. Liderii politici tradiţionali ai secuilor sînt, pur şi simpli, demagogi. În cele din urmă, secuii sînt o comunitate izolată şi neadaptată la nici una din direcţiile de modernizare europeană. Asistenţa maghiară ajută dar nu poate înlocui impulsul intern de care secuii au nevoie. Auto-excluderea, oricît de motivată de conflicte trcute cu românii, a fost şi este soluţia cea mai proastă. Singurii cîştigători ai acestui şah perpetuu între secuii neintegraţi şi românii iritaţi sînt politicienii mărunţi pe care ambele părţi îi produc în serie, de 20 de ani (vicepremierul maghiar nu e o excepţie).


Problema secuiască nu poate fi tratată decît ca boală naţională comună, alimentată de două naţionalisme inepte: români şi maghiari, împreună spre o neînţelegere comună perfectă. Pe de altă parte, declaraţiile Primului Ministru Boc trebuie primite cu acelaşi respect cu care au fost primite, în lumea bună a ONG-urilor iuţi şi nu tocmai duse la şcoală, declaraţiile lui Laszlo Tokes. Emil Boc e Prim Ministru al Româneiei, nu comentator de trust, şi, prin urmare, vorbeşte cu statul naţional român de faţă. În al doilea rînd, Emil Boc e un foarte bun ardelean şi nimic nu poate nega dreptul la replică de conştiinţă al ardelenilor. În fond, ei ne-au făcut români, nu retorii cu o sută de stăpîni şi buzunare disponibile ai patriotismului sudic.

Constitituția României

Îmi imaginez amuzamentul plicitisit al magistraților și filozofia de șpriț cu care șefii de facto ai lumii românești au primit Raportul Comisiei Europene privind ”Progresele realizate în România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare”. Sau, după o formulă care se abate a patra oară în ultimii trei ani asupra blindajului național, Raportul pe Justiție. Ritualul e în grafic.

Președintele Băsescu a făcut o analiză exactă și a prezentat în termenii cei mai clari cu putință starea de fapt. Raportul pe Justiție e, în esență, rezultatul angajamentului României la ora admiterii în UE (1 ianuarie 2007). Asefel, la ora admiterii, ambele părți au căzut de acord că Justiția română nu e o instituție compatibilă cu standardele europene. În traducere nonprotocolară: Justiția română era, la data admiterii, o parodie bine utilată material, excelent așezată în scaun, perfect protejată de regualmente și legi interne, dominată de impostori titrați baroc sau de calfele lor cameleonice și totalmente străină de serviciul public. Raport după Raport, această stare de fapt a fost măsurată și reclamată de UE. Ocupația princip ală Justițeiei n-a încetat să fie, de 20 de ani încoace, un simulcaru colosal. Descrisă pe secțiuni această capodoperă care combină incompetența cea mai aleasă, răutatea pură și lașitatea cea mai de soi arată astfel:

a) nici o sentință definitivă și executată în cazurile care au adus în fața instanțelor, prin scăpări involuntare, presiune jurnalistică sau lăcomie neghioabă, membri sau protejați ai establishment-ului,

b) nici o sancțiune internă, împotriva magistraților evident incompetenți sau, pur și simplu, spărgători de lege și bun simț,

c) aberații sistematice ale Curții Constituționale, autoare a unor lovituri de stat succesive, executate la cerere sau prin autosesiazare, în fața unor situații care puteau pune în pericol puterea și privilegiile establishment-ului.

În termeni concreți, Justiția funcționează ca reflex subordonat rețelei de putere efectivă în România. Justiția împarte acest privielgiu servil cu presa și e, alături de ea, al doilea mare eșec fundamental al democrației proclamată urgent și fals în 1989. Curtea Constituțională, ca expresie supremă a Justițuiei, s-a declarat, rînd pe rînd, Guvern, Minister, Ordonator de Credite și a pus, de fiecare dată, la adăpost, imunitatea juridică totală a aparatului politic și a sucursalei sale de afaceri care face, în România, figură de megacapitalism. Legea ANI care ar fi pus, de formă, un paznic în pragul marilor delapidări din care s-au născut și se nasc averile ”spontane” ale antrepenorilor semianalfabeți ai României a fost măcinată și scoasă din uz prin cooperaea Curții și a selecționatei parlamentare PSD-PNL. Pensiile inimaginablile ale Magistraților au fost declarate bun de importanță națională de aceași Curte.

Mai mult, Președintele Curții, Judecătorul Augustin Zegrean a declarat, cu o neghiobie care sugerează o nepăsare sublimă față de propria demnitate, că, în mod fundamnetal, Curtea Cosntituțională e, peste tot nu numai la noi, o ”curte juridico-politică”. Posibil. Există, într-adevăr, Curți și Judecători cu convingeri de dreapta sau de stînga, procapitaliste sau prosocialiste. Nimeni n-a reușit să identifice și să aducă între Judecătorii Curților un Panchen Lama neutru sau un Moise dotat cu Table de Legi perfect adaptate multitudinii democratice. Însă nici unul din Judecătorii Curților moderne, fie el de stîbga, fie de dreapta, n-a fost vreodată suprins în flagrant de nesmițire de tarabă sau în și mai finul delict de intuiție instantanee a agendei șefimii politice. Aceste din urmă delicte sînt prima vocație profesională și cea dintîi îndatorire a Judecătorilor care au vandalizat, ori de cîte ori li s-a ordonat sau nu li s-a ordonat, legea. În România, nu în altă parte.

Ce poate face Raportul pe Justiție în fața acestei situații de mat mafiot și ticăloșie fertilă. Nimic. Președintele a intervenit cu toate explicațiile necesare pentru a restabili umanitatea magistraților. Dar magistrații nu au nici o legătură, nici un contract și nimic de cîștigat de pe urma umanității. Clientul lor sacru nu e cetățeanul nevăzut ci bestia multimiliardară, delincventul pe care România l-a generat în loc de om de afaceri, jurnalist sau magistrat.

În 1989, după 44 de ani de dictatură comunistă, România a rămas fără societate. În aceste condiții, impostorii istorici ai noii elite, au fost nevoiți să simuleze o revoluție. Rezultatul e, de atunci încoace, neschimbat, și produce rezultate.

Cea mai nouă etapă a acestui proces care va distruge România și o va lăsa în prezența propriei lipse de însemnătate, e ”povestea” cu Uniunea Europeană, cu Rapoartele, cu bunele ei inetnții și încă mai faimoasa ei lipsă de putere.

”Ce-o să ne facă? O să ne dea afară? N-au cum!” Acest gînd nerostit și majoritar în sînul rețelei care dispune de România e adevărata și singura Conbstiutuție respectată a țării.

Filiera moldo-română şi filtrul german


Ori de cîte ori se asociază într-o coaliţie compactă, umorul involuntar, amnezia voluntară şi ipocrizia asumată produc falsuri de referinţă. Procesul e laborios iar produsul are o toxicitate eficientă. Ultima capodoperă în materie e teoria, tot mai euro-răspîndită, după care România practică un soi de trafic legal cu moldoveni, pe care îi transformă în cetăţeni UE şi îi deversează, apoi pe uşa din dos, în Occident. Am întîlnit, prima oară, această idee în discuţii la limita buneicuvinţe cu europarlamentari germani. Aceaşi teorie e sistematizată ştrengar, într-un articol al ediţiei internaţionale a revistei Der Spiegel.

Articolul din Der Spiegel, intră, de la bun început, în seria documentelor scutite de dubii. Prima frază:

"Romania's president wants to increase his country's population and is using an odd means to do so."

Der Spiegel ştie că Preşedintele Băsescu vrea să facă din moldoveni un excedent de populaţie românesc. Dezvăluirea cu care Der Spiegel îşi educă şi îndatorează onor audienţa internaţională e atît de gravă încît, evident, argumentele şi probele devin secundare. Der Spiegel ştie şi asta e de ajuns.

Ceva mai jos, Der Spiegel se lipeşte de obişnuita referire la Moldova ca "poorest country in Europe". Clişeu ochit, clişeu lovit! Sau nu e Moldova, cu adevăîrat, "the poorest country in Europe"? Ba este, dar forţa clişeului lucrează anesteziază complet capacitatea de gîndire a revistei germane care nu înţelege urmările formulelor pentru care optează. Căci, dacă moldovenii sînt într-atît de săraci, atunci ei se înscriu perfect în categoria "excluşi, defavorizaţi, marginalizaţi, etc". E vorba de acea supercategorie pe care presa germană şi vest-europeană o compătimeşte militant şi o acceptă în interiorul UE, din raţiuni umanitar-liberale. Asta, însă, numai dacă vorbim de sărăcimea "exclusă" a imigranţilor afro-arabi. Dacă e vorba de moldoveni, umanitarismul se retrage, deşi, aşa cum scrie Der Spiegel, e vorba de nefericiţi născuţi într-o ţară "din Europa". Sau tocmai asta e problma?

Der Spiegel observă, deasmenea, că noua coaliţie de guvernare pro-europeană de la Chişinău e complice în acest proces care introduce în Europa europeni neagreaţi. Der Spiegel precizează subtil că noua coaliţie a venit la putere înlocuind "Partidul Comunist pro-rus". S-ar putea înţelege de aici că revista germană sugerează, delicat şi progresist, că o administraţie comunistă revenită la putere în Moldova ar face cadou Europei măcar blocarea fluxului moldovean spre UE. Der Spiegel pare să aibă opţiuni politice bine conturate, mai ales că, trei rînduri mai jos, revista enumeră sec ororile de care România se face vinovată în faţa întregii Europe:

" Even though Romania itself has been hard hit by the financial crisis, the nation has granted generous loans to its neighbor in the past year. The barbed wire along the border has been taken down and, since autumn, Moldovans living within a 30-kilometer radius of the border have been able to visit Romania without a visa."

Aşadar, ajutor financiar, desfinţarea "zidului" de sîrmă ghimpată şi libertatea de circulaţie în zona de frontieră! Asta, în loc de obstrucţii economice, militarizarea frontierei şi restricţii adminstrative - măsurile pe care Der Spiegel le crede, probabil, mult mai nimerite şi mai europene. Situaţia poate fi însă, uşor rectificată şi armonizată cu agenda Der Spiegel. Măsurile abuzive ale României pot fi blocate, cu condiţia ca "Partidul Comunist pro-rus" regretat de Der Spiegel să vină la putere. Asta mai ales, că tot Der Spiegel ne informează, după counsultarea propriei baze de intuiţiin oraculare, că:

" He (Băsescu) dreams of Romania Mare"

Argumentele şi probele lipsesc şi de data asta. Der Spiegel contează tocmai pe lipsa probelor: un adevăr evident nu are nevoie de argumente, aşa cum o presă aliniată a scăpat de grija jurnalismului riguros. Extremismul pro-românesc al Românilor şi al Preşedintelui lor e, pentru Der Spiegel, un fapt european documentat. Delatfel, la Bruxelles însuşi "a devenit conştient de fluxul migraţionist moldovenesc" - scrie Der Spiegel care relatează, apoi, că politicieni populişti de dreapta exploatează situaţia. E vorba de un europarlamentar austriac (Andreas Molzer - Partidul Austriac al Libertăţii) care a adresat o intepelare Comisiei Europene, solicitînd stoparea acţiunilor României. Interesant (în primul rînd pentru viitorii cercetători ai ipocriziei de presă "corecte politic") Der Spiegel foloseşte din nou tiparul după care toate delictele sînt delicte cu excepţia celor admise. Mai întîi, am aflat de la Der Spiegel că "defavorizaţii" moldoveni nu au drept de circulaţie pentru că sînt, în mod vădit, prea europeni. Acum aflăm că Der Spiegel poate, fără obişnuitul torent de invective, un partid radical anti-imigraţionist. De ce? Pentru că Molzer şi partidul lui sînt împotriva imigraţiei europene. În schimb, Geert Wilders liderul politic olandez anti-imigraţionist e Satana. De ce ? Pentru că Wilders e anti-islamic şi, deci, incorect.

În sfîrşit, dacă episodul Moldova dovedeşte că România e vinovată de infidelitate europeană, atunci ne aflăm într-o companie augustă. Cei ce acuză acum direct sau indirect statul român ar trebui să se scutească de ravagiile amneziei voluntare. Politicienii şi presa germană uită ceva: în 1989-90, Germania era membru UE. Şi exact în 1989-90, Germania a încurajat şi salutat prăbuişirea "zidului" de la Berlin. Tot Germania a acordat cetăţenie in corpore populaţiei Republicii Democrate Germane, introducînd, pe această cale, în UE, nu mai puţin de 16 milioane de persoane.

Presa desfigurată (dinăuntru)


Mai mulţi euoparlamentari liberali, îndrumaţi şi luminaţi, pe fîşia românească, de Renate Weber, au adresat Comisiei Europene o aşa numită "întrebare orală"(interpelare) pe tema libertăţii presei în mai multe state membre UE. Interpelarea cere Comisiei să treacă la acţiune în apăraea libertăţii ameninţate a presei şi enumeră mai multe cazuri care ar justifica intervenţia. La capitolul România, Renate Weber contribuie cu propria doză de alarmism şi denunţă menţionarea campaniilor media "la comadnă" în Strategua Naţională de Apărare.

Prima întrebare pe care Renate Weber trebuia să şi-o pună e nespus de simplă: există sau nu, în România, "campanii media la comandă"? Renate Weber a trecut peste această întrebare, dintr-un motiv foarte clar. Răspunsul nu e convenabil. Da, campaniile media la comandă există şi, mai mult, sînt motorul principal al unei presei care funcţionează, de fapt, ca partid mediatic.

Renate Weber e datoare cu cîteva informaţii pe care Comisia Europeană le-ar aprecia în mod deosebit. Mai întîi, spre buna informare a Comisei, presa românească trebuie prezentată în resorturile ei principale. Astfel, srucutrua de proprietate a "trusturilor media" e totuna cu achiziţiile dlor. Vîntu, Voiculescu, Patriciu. Ideea după care trusturi media şi ziarişti plătiţi de proprietari privaţi reprezintă în mod necesar interesele sectorului privat şi ale societăţii e, în România, ridicolă. Marii proprietari de trusturi nu sînt oameni de afaceri privaţi ci o elită parazitară care depinde de contracte sau scutiri acordate de stat şi are, prin urmare. o envoie vitală de decizie politice favorabile. Aşadar, pentru mai multă precizie, prima ocupaţie a trusturilor de presă e promovarea intereselor anti-comunitare şi, adesea, anti-naţionale ale unui număr restrîns de domni, pe care Renate Weber i-ar putea recomanda căduros şi pe nume Comisiei. Iar prima ocupaţie a jurnalişilor amenuinţaţi de spectrul dictaturii e prostituţia coafată retoric de ONG-uri şi liberali la dispoziţia cariatidelor capitaliste Vîntu, Patriciu, Voiculescu.

Am avut onoarea de a lucra alături de ziarişti foarte corecţi şi i-am văzut plecînd, resemnaţi, unul după altul sau ejectaţi în bloc. Am avut oroarea să asist la scene de gangsterism absolut, cu telefoane care ordonau unor mari staruri independente de presă să susţină sau să înjure, după nevoi. Cunosc structura de salarii a trusturilor şi Renate Weber ar face un serviciu democraţiei mediatice pentru care se bate, dezvăluinfd cifrele. De altfel, cred că ziariştii ar trbui obligaţi prin lege să îşi declare veniturile. Argumentul după care ziariştii din trusturile "private" nu pot fi obligaţi la aşa ceva, pentru că nu sînt plătiţi din bani publici e abject. Mai întîi, pentru că ziariştii "privaţi" se ocupă de chestiuni publice, educă opinia publică şi au autotritate morală publică. Apoi, pentru că banii care îngraşă salarii de la 10000 de euro în sus, sînt bani furaţi de patronii privaţi din fonduri sau alte surse de venit publice.

Renate Weber ar mai trebui să aducă la cunoştinţa Comisiei Europene şi a colegilor de grup Liberal că, în România, ziariştii se bucură de imuniate şi folosesc acest drept nedeclarat pentru a practica şantajul şi extorcarea de bani. Comisia Eurpeană ar aprecia în mod deosebit detaliile submafiote referitoare la acţiunile dnilor Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac, participanţi activi şi atestaţi la şantaj de grup şi premiaţi de propria "breaslă" cu un val de simpatie, plus air-time la discreţie.

Un grupuscul anonim sau ignorat de ziarişti continuă să lucreze onest şi tot mai izolat în România. Aşa ceva e posibil, însă, numai în condiţii de mare presiune şi sub ameninţarea sărăciei. Marile trusturi care se tem de persecuţia dictatorială a statului nu admit asemenea ziarişti şi au făcut tot ce trebuia pentru a elimina supravieţuitorii. Cei ce au în continuare ambiţia şi probitatea cerute de profesia de jurnalist sînt anonimizaţi sistematic. Munca lor se desfăşoaă "sub capac", în organe media sărace sau ecranate de marele spectacol al trusturilor. Cei mai mulţi strigă în van, au un public de nişă, se zbat în cotloane de internet sau se irosesc în presa de provinice.

Presa românească e cea mai mare pierdere a democraţiei cîştigate de România. Nu e nimic mai trist şi mai descurajator pentru viitor decît spectacolul sordid al acestei instituţii simulate care corupe în masă tineri şi livrează latifundii, vile, elicoptere, avioane, conturi, chiolhanuri şi limuzine pentru impostori selecţionaţi în baza unui concurs dinamic de înjosire. Asta e presa din România şi, într-adevăr, Renate Weber ar trebui să aducă la cunoştinţa Comisiei Europene situaţia presei din România. Presa românească nu e ameninţată de statul condus de Preşedintele Băsescu. Nici un ziar şi nici un ziarist n-au avut de suferit, n-au avut de pierdut sau n-au dispărut, prigoniţi de un Guvern şi de un Preşedinte insultaţi în regim 24/7. Presa nu e amenţată sau nu mai e ameninţată. Răul a fost deja făcut. Dinăuntru. Pînă la desfigurare.

Eliberarea spaniolă



Spania era obligată să cîştige Cupa Mondială. Nici o altă echipă nu mai e posesoarea unei identităţi fotbalsitice clare. Acest argument solitar e mult mai complex decît ar fi de crezut şi face din victoria Spaniei o împrejurare cu adevărat istorică.

Spaniolii au venit la Mondiale pentru a juca fotbal şi fac, dealtfel, acest lucru aparent elementar, de cel puţin doi ani. Fenomenul spaniol e vizibil din 2008, cînd naţionala lui Aragones a cîştigat Campionatul European. după doi ani de cursivitate impecabilă. Spania a confirmat, folosind practic aceaşi echipă şi acelaşi stil, sub del Bosque. E destul de limpede, că Spania nu e, deci, rezultatul unei conjuncturi sau al unei serii în acelaşi timp accidetnale şi fericite. Spania face parte din grupul restrîns al echipelor care au dezvoltat un fel de a juca fotbal, nu e o reţetă de supravieţuire sau un mecanism de sabotaj. Ca de fiecare dată cînd e vorba de echipele care construiesc istoria fotbalului, Spania pare un caz banal: o echipă care pasează şi atacă. Lăsînd la o parte numărul şi rata de reuşită a paselor, aceaşi observaţie se potriveşte celorlalate mari echipe postbelice: Ungaria 1954, Brazilia 1979, Brazilia 1982, Olanda 1974 şi, poate, Italia 2006. Numai trei sau patru echipe au atins nivelul de joc de la care începe fotbalul viitorului şi asta din două motiove: mai întîi pentru că asemenea stări de feritiliate presupun echipe de dotare colectivă extraordinară şi, în al doilea rînd, pentru că ideile cu care joacă asemenea echipe au nevoie de o susţinere aproape dogamtică, adică de o persistenţă care respinge, aparent injust, orice critică.

În toate cazurile amintite, echipele "istorice" au contat pe 11 jucători excepţionali, fără piese slabe şi posturi vulnerabile. Deasmenea, ideea de joc generală a rămas în picioare, fie că echipele au cîştigat fie că n-au cîştigat trofee majore. Ungaria căzută în 1954 şi Olanda perdantă în 1974 şi 1978 au ratat trei finale de Mondiale dar au dictat, practic, fotbalul ce le-a urmat. Culmea, Spania e cea mai avansată formulă a stilului de joc inaugurat de Olanda la începutul anilor 70 şi exportat în Spania prin generaţii succesive de antrenori şi jucători. Cheia acestei formule e mişcarea. Aşa cum cea mai gravă neînţelegere ce poate fi aplicată sistemului spaniol e auczaţia de "pasă inflaţionară". Ce ratează acest soi de reproş e tocmai capacitatrea complexului de pase spaniol, de a creea spaţii, de a stabili cursul jocului (modoficîndu-l constant sub infuenţa lui Iniesta şi Xavi) şi de a consuma tot ce se întîmplă într-un meci. De multe ori, advesarii Spaniei sînt scoşi din joc sau mai exact spus nu pot intra în meci, nu pot pariticpa la istoria jocului în care se bat şi nu ştiu cum pot rezolva acest prizonierat cără pauză. Olanda a bănuit că va avea această soartă, după ce a văzut, în semifinale, cum Germania, o echipă hiperactivă şi lucidă, a fost scoasă fără împtrovire din stadion de sistemul spaniol.

Olandezii au decis, în consecinţă, să răspundă negînd condiţiile minime de joc ale sistemului spaniol. De aici duritatea şi rolul "criminal" care au făcut din închizătorii Van Bommel şi de Jong personaje aproape penale (arbitrul Webb a încercat să evite eliminări premature, în speranţa că nu va "strica" finala dar a reuşit să facă un rău şi mai mare împingînd meciul spre uzură şi prelungiri). Olandezii nu puteau face altceva. Printre altele şi pentru că nu au calibrul şi viziunea Olandei 1974-78. Însă performanţa acestei Olande terestre e excepţională. O echipă meticuloasă şi agresivă a ajuns în finală, după un şir neîntrerupt de victorii clare. E mai mult decît au reuşit clasicii dezorientaţi. În primul rînd Brazilia lui Dunga şi Argentina lui Maradona. În ambele cazuri, sudamericanii au clacat la primul examen serios şi în ambele cazuri acest gen de şoc a venit din lipsa de convingere. Căci Brazilia a jucat în afara propriului sistem de valori şi a pariat pe improvizaţia tactică a lui Dunga. Însă coeziunea echipei nu avea susţinere în participarea convinsă a jucătorilor şi s-a deşirat rapid, la prima criză. Argentina a ajuns la Mondiale într-o stare de anarahie sentimentală aşezată de Maradona în locul celor mai elementare precuaţii tactice. Germania a avut, în consecinţă, un meci uşor în sferturi.

Spania Campioană Mondială e epsiodul salutar care fereşte fotbalul de supremaţia artificială a reţetelor fixe şi de puterea mecanismelor care pot opri fotbalul pentru a da victorii echipelor care se pricep să fie complet nenaturale. Cu un pachet de înaintare care începe la Puyol şi cu 11 oameni care pasează şi în somn, Spania a insistat asupra fluidităţii şi după ce a pierdut primul meci, cu Elveţia. Victoriile au venit greu, la diferenţe mici, pentru că totţi adversarii Spaniei au avut un singur obiectiv: nu atît să cîştige, cît să oprească mecanismul spaniol. Del Bosque n-a dat înapoi, n-a revizit şi, în consceinţă, fotbalul de instinct natural şi tehnică desăvîrşită al spaniolilor, a cîştigat. Cupa Mondială 2010 a relansat ideea fotbalului autentic, exact în momentul în care adversarii adunaseră un munte de contraargumente.