La ce bun faptele, cînd există opinii? (drept la replică)

Textul de mai jos a fost trimis site-ului ziare.com









Doamna I.Ene e autoarea următorului decret publicat pe site-ul Ziare. com şi reluate în Revista 22:



"Poate că Cristian Preda doreşte un nou mandat în Parlamentul European. Nu văd nimic rău în asta. E firesc să vrei să-ţi continui proiectele. Un nou mandat vrea şi Traian Ungureanu, cu deosebirea că TRU nu a avut proiecte şi nici măcar o prezenţă consistentă în Parlamentul European. Ce argument obiectiv ar fi ca TRU să primească un loc eligibil, iar Cristi Preda nu? Ca să nu mai vorbim despre Monica Macovei, cel mai eficient europalamentar din actuala legislatură." ( cacofonia din primul rînd aparţie dnei I.E, sublinierea din rîndul al treilea aparţine lui T.U.)





Îi cer, respectuos, dnei. I.Ene să revină la jurnalism. Dna. I.Ene nu consideră necesar să pună la dispoziţia cititorilor argumentele pe baza cărora a ajuns la concluzii certe. Un jurnalist verifică faptele, înainte de a trage concluzii. Dacă această regulă nu e respectată, orice minciună poate fi prezentată drept adevăr. În acest caz, victima e publicul cititor. Aşa cum se ştie, dna. I.Ene e campioana unui jurnalism dominat de respect desăvîrşit pentru cititori.

Datele referitoare la activitatea sau lipsa de activitate a fiecărui parlamentar european sînt publice şi sînt consultate de jurnaliştii care comentează onest lucrările Parlamentului European. Nici eu, nici dna Ene nu putem hotărî care e palmaresul unui parlamentar. Asta o stabilesc datele oficiale.

Datele pot fi consultate fără restricţii de oricine, inclusiv de dna I. Ene. În măsura în care dna I.Ene consideră că faptele au un rol de jucat în susţinerea unui personaj simpatizat sau în demolarea unui personaj detestat.

Dacă nu e prea mult, îi cer dnei. I.Ene să îşi întregească analiza publicînd rezultatele ciocnirii domniei sale cu faptele.

       Corupție cu și fără carte

Ce-ar fi să vedem și în politica românească oameni care trec prin vremuri grele fără să crîcnească, fără să caute platouri ferite, fără să se lepede de luntrea în care au pozat cînd vremurile erau line și funcțiile înalte? Ce-ar fi să vedem oameni care rămîn loiali? Oamni care nu devin fiare rănite de înălțimea funcției pierdute. Ce-ar fi să vedem oameni care nu se preschimbă la prima încercare și știu să tacă, lăsînd faptele să vorbească în locul lor?

E normal să vedem demnitari care regretă postul pierdut. Nimeni nu pleacă senin dintr-o funcție publică. Dar ce-ar fi să vedem foști miniștri, primă-vicepreședinți și parlamentari care nu își expun ulcerul și nu cred că înlocuirea lor a tăiat în două mersul istoriei? Ce-ar fi să vedem, pur și simplu, oameni care fac politică fără să ceară, fără să pretindă și să fără să bată artistic din picior? Ce-ar fi ca acești oameni să apară în public singuri, neînsoțiți de bust și soclu? Ar fi prea mult?

Ar fi o revoluție pentru moravurile locale și o minune cerească între atîtea egouri care ating norii.

Degeaba lovești în plagiatul unui șarlatan ca Ponta, dacă îți folosești doctoratul și studiile ca scut și atuu în partid. În fond, meseria celor ce intră într-un partid e politica de partid și, în absența snobismului, politica națională. Într-un partid, sau măcar într-un partid, nașterea și titlurile n-ar trebui să conteze. Nimic nu face mai rău competiției și valorii decît parcelarea oricărui metru de viață publică în panteon rezrvat intelectualilor și gherete pentru rest. Dacă au înțeles lecția secolului XX, cei ce fac astazi caz de primatul intelectual în politică ar trebui să știe ce nenorociri a adus, la stînga și la dreapta politicii românești, aroganța intelectuală - supersitiția subintelectuală după care intelectualii au drept de întîietate în fața realității.

Spectacolul organizat în interiorul PDL pe tema ”noi mai întîii, pentru că avem mai multe clase, cărți și orgolii” continuă drama vetustă a politicii românești la întîlnirea ei cu utopia egoistă a geniilor săptămînale. E prea multă trufie în remarcile istețe și parodice ale acestor oameni care susțin că vor să facă politică dar se ocupă, de fapt, cu ridiculizarea propriului partid, redus mereu la aceași acuzație: insuficientă instrucție, prea puțină bibliografie și deloc lume bună. Nu e o insultă. E o eroare, un viciu, o formă de corupție interioară care, amplificate prin politică și medii de informare, vor strîmba caracterele și carierele celor ce cred în mintea înțeleaptă a omului cu carte. Nu e nimic mai ridicol decît să denunți corupția politicienilor, în timp ce hrănești în tine, cu argumente sofisticate și indignări mincinoase, corupția sufeltească. Așa nu facem decît să ne alegem cu două rînduri de hoți: cu și fără carte.

Dacă România va fi mai departe împărțită între cei cu diplomă și cei fără de diplomă, între politologi și feseniști, teologi și bădărani, titrați și expirați, vom întări o democrație snoabă care își datorează existența nevoii de notorietate a elitelor și atît. E puțin.

P.S. Uneori e bine să te bați în noroi. N-am auzit nici o replică de confrate solidar cu Monica Macovei, după remarcile de retard ale deputatului UDMR Marko Atilla. Nefericitul menționat susține că Macovei e frigidă și că are orgasm doar cînd vede oameni după gratii. Concluzia: Marko Atilla poate doar cînd e mîrlan.

 

PDL e dator să reziste

De ce nu PDL? Din atîtea motive, repetate şi propagate în fiecare zi. Pentru că nu face opoziţie. Pentru că o ţine într-un blat. Pentru că are o alinaţă secretă cu liberalii. Pentru că îl atacă pe Preşedintele Băsescu. Pentru că nu îşi respectă statutul. Pentru că are un lider slab care a fost ales prin fraudă.


Descris în acest fel, PDL pare un bolnav îndrăgostit de propria pierzanie. E de ajuns pentru a nimici imaginea unui partid. E suficient pentru a transforma un partid, orice partid, într-o bandă respingătoare, anti-democratică, trădătoare şi, prin urmare, de nesusţinut la alegeri.

http://www.contributors.ro/editorial/pdl-e-dator-sa-reziste/

Două congrese - aceeași prostie, aceeași aroganță

             

             Cine face suma Congreselor PSD și PNL obține un zero împodobit prostește.

 

             PSD a celebrat, în persoana lui Adrian Năstase, un personaj discreditat, un om de la care vine o singură lecție, scrisă cu mînă sigură și minte cotită: înșală, simulează, fură și vei răzbi! După Năstase, au venit la tribună cîțiva oameni dintr-o bucată, Marii vorbitori pe șleau. Robert Negoiță a cerut partidului să se întoarcă la comunism. Marian Vanghelie a fost surpins de îndemn și a încercat să salveze din actuala orînduire măcar conceptul de ”mangleală”  pe care l-a citat duios. Ion Iliescu a descris USL ca ”alianță între muncă și capital”, uitînd să pună în ecuație nesimțirea. A intervenit, la timp, generația tînără. Dra. Rozemarie Olănescu le-a comunicat nuntașilor adunați să se simtă bine și deștepți: ”Trebuie să fii un bun manipulator. Dacă ești sincer, nu faci nimic”. Colecția a fost încoronată de concluzia "Sîntem cel mai puternic, cel mai modern, cel mai dornic și dispus la modernizare partid al României". Autorul, Victor Ponta, a demonstrat încă o dată că vorbește numai pe bază de fapte.

              Acum două luni, Congresul PNL a procedat la mumificarea lui Crin Antonescu, într-o unanimitate de criptă. În stil diferit dar cu energie egală, PSD și PNL s-au întors la glanda comunistă, Amazonul de la care s-au abătut atît timp cît nu recoltaseră suficiente voturi și în care se revarsă, acum, odată cu procentele majoritare.

              Revenirea îngenănată a PSD și PNL la ideile și obiceiurile comunismului nu are legătură cu trecutul. Dezlănțuira obscenă a acestor două partide care se arată fără machiaj în public, spune ceva grav despre prezent și despre viitor, în măsura în care prezentul USL-ist mai poate promite un viitor.

              PSD și PNL și-au arătat sărăcia mentală, pornirea spre cultul penalilor și aplecarea spre faraonism, exact în momentul în care au atins apogeul politic. Măreția relaxează. PSD și PNL au intrat în psihologia infracțiunii reușite. După o lovitură de mare succes, banda se simte bine, povestește despre fapte trecute, își canonizează tovarășii reveniți cu tot cu tatuaj din pușcărie și nu se mai asunde.

              Cu asemenea date, apogeul politic PSD-PNL  e un dezastru. Direcția politică a României a dispărut. Căci asta proclamă ambele partide: nu avem nevoie de direcție și obiective, de reparații și construcție. Nu. Lucrurile pot merge, de acum înainte, așa. Cum? Așa. Pur și simplu. Pe bază de precaritate și minciună, indolență și iluzie. Mai mult nu se poate și nici nu trebuie. După cele două congrese componente, USL apare pregătit să imprime României, pe cît posibil, cu voia electoratului, o destinație fără recurs: degradarea finală.

            În fond, ca partide bucuroase să-și strige înapoierea exact în moemntul de apogeu, PSD și PNL sînt expresia pură a celor două puteri care amenință grav România: prostia și aroganța.

                                 Margaret bine slujită

                Parlamentul britanic s-a reunit astăzi pentru a evoca figura dnei. Thatcher. Memoria dnei.Thather a fost bine slujită. Cu grație și emoție, umor și eleganță. Însă înainte de orice și mult deasupra momentului, Parlamentul a slujit splendid ceva foarte uman și din ce în ce mai rar: ideea după care un grup numeros care aduce la un loc adversari poate sta, vorbi și gîndi viguros dar ireproșabil în jurul unei probleme. Parlamentul britanic e Mama Parlamentelor și această vorbă are, mai nou și din păcate, valoarea unui clișeu moștenit. Ce înseamnă cu adevărat această formulă s-a văzut astăzi.

               Capacitatea acestei instituții de a respira demnitate și de a împrăștia civilizație e aproape miraculoasă. Norma domnește asupra pasiunilor care sînt îndiguite și silite să se educe și reeduce în discursuri de o retorică reținută. Argumentația are prioritate iar  respectul față de uzanțele Casei nu îngăduie improvizația logică sau superficialitatea gramaticală. Suma verbală a intervențiilor e un produs clar, imediat utiliazabil de urechea ascultătorului obișnuit sau de reporterul parlamentar. După primele cîteva discursuri, privitorul are o senzație ciudată în care se amestecă respectul pentru disciplina și admirația pentru capacitatea de expresie personală a parlamentarilor. Cine privește are simultan convingerea că asistă la recitalul unei școli de dresaj care imprimă reflexe predate sute de ani și senzația impalpabilă dar certă că urmărește o suită de actori perfecționați.

               Însumînd, Parlamentarismul aplicat al Camerei Comunelor e comcretizarea rară a comunicării ca formă de cunoaștere critică, o artă aproape muzeală în contextul politicii fără conținut și expresie care ne înconjoară.

               Comemorarea dnei. Thatcher a fost dominată de un sentiment nobil: respectul comun față de măreția incontestabilă. Laburiști și conservatori au evocat practic unul și același lucru: dimenisunea. Și au lăsat deoparte un alt lucru: ideologia. Acest tip de consens superior a extras dezbaterea din adversitate și a împins politica spre zona de care aparține în mod prinicpial: spre gîndire. O vorbă a dnei. Thatcher, citată în timpul dezbaterilor spune că ”politica nu e altceva decît filozofie în acțiune”. Această concluzie emisă de o figură politică fără pretenții intelectuale a fost perfect ilustrată în discuțiile prin care parlamentarii britanici au fixat aproape tot ce va însemna de astăzi înainte moștenirea politico-spirituală a fostului Prim Ministru. Încă o nuanță: maxima amintită poate fi greșit înțeleasă. Merită apăsat pe formularea precisă care spune că poitica e filozofie ”în acțiune” și nu filozofie aplicată. O politică definită ca filozofie aplicată repetă eroarea acelor intelectuali-ideologi care caută în realitate replica sistemelor filozofice și o impun, cel mai adesea prin forță, atunci cînd nu o găsesc. Acest tip de relație între politică și filozofie a produs dezastre economice și munți de cadavre tocmai pentru că e, de fapt, un reproș, o imputare adusă lumii deficitare. Dimpotrivă politica văzută ca filozofie ”în acțiune” presupune tocmai schimbarea, adaptarea și construcția sub supravegherea rațiunii. Numai dogmaticii aplică. Politicienii autentici acționează.

                  Primul Ministru Conservator, David Cameron, și Liderul Opoziției Laburiste, Ed Milliband, au rostit discursurile de poziție și s-au întîlnit în sînul aceleiași bune retorici de evaluare, plasînd-o pe Margaret Thatcher, în mod oficial și transpartinic, în rîndul figurilor istorice. Cei doi lideri au desfășurat discursuri de o calitate așteptată. Nimeni nu își poate imagina în mod serios că liderii politici pot rata discursuri cheie în Parlamentul britanic. Surpriza a venit odată cu discursurile parlamentarilor, fie ei figuri cunoscute, fie ei așa numiții backbencher-i (parlamentarii care nu au deținut sau nu mai dețin funcții guvernamentale sau poziții în guvernul din umbră al opoziției). Minunea discursurilor povestite cu eleganță precisă și umor autoironic sau nostalgic a curs cîteva ore fără întrerupere.

               Și un moment extraordinar adus de discursul lui Norman Tebbit, una din cele mai strălucite minți ale politicii britanice, fost ministru conservator și apropiat al Primului Ministru Margaret Thatcher. ”Am vreun regret?” s-a întrebat cu voce joasă, bine cumpănită, Tebbit. ”Da, am!” a răspuns Tebbit cu lacrimile în gît. A urmat o pauză în care toată lumea și-a reamintit, probabil, că Tebbit a supraviețuit atentatului din 1984, de la Brighton. IRA a încercat atunci să o asasineze pe Margaret Thatcher. Cinci oameni au fost uciși iar soția lui Norman Tebbit a rămas paralizată. ”Da, am un  regret” - a continuat Tebbit. ”Fidel obligațiilor față de soția mea, am refuzat să revin în guvern. Margaret Thatcher mi/a cerut-o dar eu am refuzat. Regret că am lăsat-o singură, la mîna prieenilor.”

             Margaret Thatcher a fost înlăturată în ziua de 22 noiembrie 1990, la capătul unei lovituri de partid codusă de cîțiva din cei mai apropiați colaboratori.

Revoluţia Thatcher

Margaret Thatcher, ultimul politician clasic al occidentului, s-a stins într-o lume care îi refuză posteritatea. Dincolo de oceanul de elogii care o înconjoară acum, la plecare, nu se vede şi nu se înţelege aproape nimic. Politica, mentalităţile şi, în cele din urmă, sufletul omenesc s-au schimbat într-o măsură care anunţă revenirea occidentului la starea pe care Margaret Thatcher a reuşit să o întrerupă un timp. În societate - servitutea consimţită şi în politica generală - compromisul fără direcţie, dau mersul unei lumi care a învăţat să stea, să aştepte şi să ceară. Atît timp cît a făcut politică, Margaret Thatcher a luptat cu această stare prin care înaintează iluziiile ce dăruiesc naţiunilor comoditatea şi deruta.

La apariţia ei în politica mare (1979), Primul Ministru Thatcher a găsit o ţară rătăcită şi un popor îngenunchiat. În ciuda recomandărilor inteligente şi în contra consensului general, Thatcher a atacat fără rezerve obişnuinţele şi instituţiile care împingeau Marea Britanie şi, mai larg, lumea occidentală, spre indolenţă şi resemnare. Anii ´70 urmau să se încheie cu absolutizarea declinului. Administraţiile politice ajunseseră placid la concluzia că guvernările trebuie doar să dozeze stingerea economică şi eşecul ideologic al libertăţii. Declinul încetase să fie o stare critică şi se transformase în cult. Nicăieri nu se instalase mai convingător şi mai devastator acest salt general spre infirmarea acţiunii umane decît în Marea Britanie. Acolo mai mult decît oriunde altundeva, decenii de socializare şi etatizare, de compromis şi dirijism, învinseseră virtuţile clasice şi curajul fundamental al societăţilor libere. Locul de naştere al libertăţii occidentale moderne urma să devină cimitirul emancipării.

Ţara era condusă practic de sindicate. Nici un proiect de lege, nici o decizie şi nici o intenţie nu aveau voie să se nască înainte de a fi modificate şi acceptate de sindicate. Viaţa economică exista doar în măsura în care putea face faţă cenzurii sindicale. Nimeni nu putea ocupa un loc de muncă înainte de a se înscrie în sindicatul tutelar. Noua Constituţie nescrisă a britanicilor pornea de la premiza că, împreună, sindicatele miniere, siderurgice şi feroviare pot şi au dreptul de a paraliza ţara. Grevele cotidiene şi ideologia sindicală înlocuiseră orice formă de gîndire şi acţiune politică. Băncile primeau în plic nivelul ratei dobînzii stabilit de stat, într-o economie patronată de stat şi într-un sistem financiar controlat de comisii de stat. Inflaţia se calcula şi recalcula doar în procente cu două cifre. Orice încercare de reducere era blocată de opoziţia retorică a sindicatelor, urmată îndată de greva de rigoare. Cine pleca din ţară, în vacanţă sau în călătorie de afaceri, putea lua cu el maximum 50 de lire. În iarna lui 1978, un val de greve concertate a lăsat munţi de gunoaie în toate marile oraşe şi morţi neîngropaţi în cimitire.

Margaret Thatcher şi un grupuscul îndelung ridiculizat de politiceni "nerezonabili" au hotărît, spre umirea generală, că politica trebuie să meargă contra-curentului, că lucrurile trebuie numite nemilos cu numele lor adevărat, că oamenii vor să creadă conduşi de cei ce cred în ceva. De aici, o formulă pe care nimeni nu mai are curajul să o respecte sau măcar să o înţeleagă astăzi: " Economia e doar un instrument. Obiectivul e schimbarea sufletelui."

Intervenţia neclintită a Primului Ministru Thatcher a dat Marii Britanii o revoluţia socială sau, altfel spus, un război civil-economic. Controlul şi şantajul sindical au fost distruse, după o ciocnire în care Margaret Thatcher s-a bazat doar pe propriul curaj şi pe încrederea în impulsul uman către libertate. Economia a fost transformată în antidotul securităţii salariale neproductive. Industriile ruginei şi ale subteranei au fost închise. Enormele domenii povară ale statului au fost privatizate. Băncile, transporturile, fabricile, serviciile publice au fost deschise şi preluate de persoane private. Dar cea mai importantă modificare a adus privatizarea persoanei. Chiriaşii legaţi de locuinţe sociale au primit dreptul de a cumpăra şi au devenit proprietari. Aceiaşi oameni inexistenţi în maşinăria socialistă au primit dreptul de a cumpăra acţiuni oriunde şi după orice privatizare. Statul a fost retras cu o mişcare nervoasă de lesă şi întors acasă la politica externă şi militară. Grevele au fost abordate frontal. După un an de zile, în care ţara a stat pe muchie şi a ajuns la ultima mînă de cărbuni, greva-răscoală a minerilor a fost învinsă. La sfîrşitul anilor '80, Marea Britanie era o ţară nouă. Inegală dar liberă de superstiţia egalităţii programate de stat. Revoluţia Thatcher proclama dreptul la inegalitate într-o societate în care oricine primea o şansă. Servitutea se încheiase. Un nou sentiment public domina societatea. Încrederea şi speranţa stăteau acolo unde tronaseră indiferenţa şi declinul.

Revoluţia socială condusă de Margaret Thatcher a fost o transformare radicală aplicată în economie şi impusă politic. Însă redefinirea politicii rămîne şi astăzi cea mai puţin înţeleasă lecţie a fenomenului Thatcher. Ceva incomod şi pretenţios face neprizabilă această definiţie. Thatcher şi thatcherismul sînt un fel de a face politică dar presupun mai întîi o rezolvare în plan personal. În mod evident, Margaret Thatcher nu s-a temut iar curajul a venit din convingeri interioare nenegociabile: libertatea, democraţia, munca. Însă acest Prim Ministru de convingere aproape preoţească a fost un om pragmatic. Nici o idee nu a rezistat, în mintea dnei.Thatcher, dincolo de puterea faptelor. Ceva se poate sau nu se poate numai dacă faptele o permit. Însumînd, Thatcher a fost reprezentarea umană a alianţei între convingeri şi pragmatism. Dar asta nu e neapărat un semn de unicitate. Politicienii au şi astăzi convingeri, chiar dacă nu şi curajul de a le rosti sau aplica. Politicienii sînt şi astăzi pragmatici, deşi doar pentru a face pasul înapoi. Diferenţa vine de altundeva. Convingerile şi pragmatrismul au fost garantate de caracter. Calitatea umană a celui mai important politician britanic de după război a dictat toate deciziile şi a garantat drumul bun. Lecţia ratată astăzi de atîtţia lideri cu potenţial e calitatea umană. Margaret Thatcher a luat decizii corecte şi decizii incorecte dar nu a fost în nici o clipă a vieţii ei private şi politice un om meschin, o persoană lipsită de onestitate, o vieţuitoare abilă dar mică. Mizeria omeneasacă nu s-a apropat niciodată de caracter.

Ceea ce n-a făcut-o pe Margaret Thatcher un autist incapabil de compromis - aşa cum cred astăzi detractorii sau observatorii grăbiţi. Să privim mai atent. Da, compromisul a urcat în scara valorilor politice occidentale şi a ajuns religie federală în Uniunea Europeană. Margaret Thatcher a refuzat categoric mistica ipocrită a acestui gen de compromis care conduce la autosuprimarea voinţei politice şi la dispariţia direcţiilor. Dar Margaret Thatcher a fost capabilă de compromisuri fundamentale, atunci cînd ele au fost impuse de fapte şi anume de fapte istorice mai mari de cît statura trecătoare a politicianului.

La mijlocul anilor '80, Margaret Thatcher era tot anticomunista înverşunată care învinsese agenţiile economice ale socialismului britanic şi discreditase public manevrele propagandei sovietice. Şi totuşi, aceaşi Margaret Thatcher a identificat în Mihail Gorbachov, încă înainte ca Gorbachov să fi devenit lider sovietic suprem, "omul cu care se poate face business". Un ideolog rigid nu ar fi avut această intuiţie. Thatcher a făcut un compromis fără să piardă şi fără să cedeze. Operînd pe linia Gorbachov şi apropiindu-l pe Preşedintele Ronald Reagan de această variantă, Thatcher a reuşit două lucruri care justificau pe deplin aparentul compromis: mai întîi a continuat acţiunea anticomunistă şi, în al doilea rînd, s-a plasat perfect în limitele doctrinei diplomatice britanice în care cooperarea cu zonele excentrice ale platoului european poate împiedica formarea unei puteri majore în centrul continentului. În acest punct, Margaret Thatcher a fost, însă depăşită, de viteza istoriei care a adus repede pe agendă reunificarea Germaniei. Opoziţia dnei. Thatcher la reîntregirea Germaniei a arătat rău în anii ´90 şi nu arată nici azi mai bine. Însă raţiunile acestei reţineri sînt mai clare. Europa unită e în plină criză iar arbitrul german e detestat de tot bazinul sudic al Uniunii. În acelaşi coş de presimţiri negative intră şi opoziţia timpurie a dnei Thatcher la unificarea politico-monetară a Europei. Între timp, criza euro şi declasarea statelor membre necompetitive în regim de uniune monetară încep să dea dreptate fostului Prim Ministru britanic.

În genere, opera politică a dnei Thatcher rămîne rău înţeleasă. Lăsînd la o parte clişeele laudative sau defăimătoare, politica de fond a dnei Thatcher va trebui descifrată abia de acum înainte. O mitologie foarte bine consolidată în mediile de informare a deformat masiv sensul istoric al acţiunii politice thatcheriste. Cîteva exemple. Mai întîi, ideea după care Margaret Thatcher a distrus clasa muncitoare britanică. Această observaţie reţine doar demolarea vechiului industrialism britanic şi îndepărtarea sindicatelor de la conducerea economiei. Dar acţiunea a fost mult mai cuprinzătoare. Margaret Thatcher a dezlănţuit o revoluţie socială cu care a atacat sistemul de clasă britanic. Thatcher a găsit o Anglie măcinată de conflicte de clasă şi a răspuns atacînd sistemul de sus şi de jos. De sus, prin demontarea legăturilor care condiţionau clasa politică de aristocraţie şi limitau masiv criteriile de merit. De jos, împropietărind clasele umile sau deschizîndu-le şansa de promovare. Thatcher e detestată de stînga tocmai pentru că a dat peste cap schema care lăsa clasa muncitoare la dispoziţia socialiştilor în calitate de masă dependentă şi pluton de propagandă. Al doilea mit spune că Margaret Thatcher a sacrificat consensul şi democraţia socială. Adevărul e că Thatcher a făcut politică radicală anti-establsihment. Fiica unui băcan care a învăţat să pună deoparte fiecare bănuţ şi să urce singură în viaţă n-a fost ncicodată îndrăgostită de pretenţiile de superioritate şi de imunitatea la competiţie la care estabishment-ul se simţea îndreptăţit. Patriciatul economic a fost subminat de încurajarea acţionarilor de rînd. Societatea a devenit rapid o arenă în care se joacă şi a încetat să mai fie un spaţiu cu poziţii rezervate. Impulsul politic fundamental al dnei Thatcher a fost democratic. El a deschis calea spre autodeterminare unor grupuri altfel condamante prin naşterea joasă. Din acest punct de vedere, democraţia e de găsit în sînul acţiunii thacheriste, nu în retorica egalitară prin care socialişti propun consolidarea celor de jos prin înregimentarea într-o clasă muncitoare eternă. Doctrina thatcheristă a fost o dreaptă a tuturor. O dreaptă care a refuzat vehement să fie unul din jocurile mentale ale elitei şi a plonjat, de la bun început, în democraţie. Politica dnei. Thatcher a fost, astfel, primul caz de dreaptă populară aplicată. Supremaţia individului autonom şi a comunităţii eliberate au lovit mortal pretenţiile statului. În această generozitate socială şi, totdată, severă cu statul trebuie căutate şi rădăcinile aversiunii dnei. Thatcher faţă de federalismul european. Ce a respins Margaret Thatcher în cursul conflictului cu un Bruxelles în expansiune a fost tocmai re-etatizarea Europei la nivel macro, sub supravegherea unei birocraţii centrale.

Căderea dnei Thatcher a fost un capitol memorabil de istorie în care natura şi limitele umane ale politicii se pot citi cu o claritate dramatică. Margaret Thatcher a venit la putere învingînd - aşa cum s-a observat de multe ori - mentalităţile vremii, sindicatele şi inerţia pro-socialistă. Ce nu s-a observat îndeajuns e că Margaret Thatcher a venit la putere învingîndu-şi partidul. Conservatorii britanici erau, la sfîrşitul anilor ´70, parte a problemei. Obosiţi şi neinspiraţi, conservatorii adoptaseră practic ideile de bază ale etatismului şi se diferenţiau de socialişti mai degrabă prin decorul aristorcratic decît prin calitatea ideilor. Thatcher şi-a întors partidul din drum. După 11 ani, acelaşi partid a revenit panicat de excesele thatcherismului în relaţia cu Europa şi în planul administraţiei locale. O lovitură internă a doborît-o înainte de încheierea celui de-al treilea mandat. Semnificativ, Margaret Thatcher, liderul dreptei populare aplicate, n-a fost învinsă de votul popular ci a fost scoasă din joc de propriul partid. Limitele partidelor şi-au luat revanţa asupra personajului revoluţionar. Lipsită de geniul intrigii interne, Thatcher a căzut în aparenţă neversoimil de uşor. Pentru cei ce înţeleg complexitatea umană a politicii, nu a fost nici o surpriză. Acelaşi om care a rezistat împotrivirii solitatre a teroriştilor irlandezi nu avea cum să reziste împotrivirii unui aparat care manevrează subtil. În ultimul ei interviu important, Margaret Thatcher a arătat limpede că nu poate uita şi ierta lovitura finală. "Am înţeles că în politică există oameni pentru care totul e propriul eu". Singura limită a dnei Thatcher e aici, în această incapacitate de a prevedea şi manevra politic ţinînd cont de realitatea condiţiei umane. E dealtfel infirmitatea tipică a acelor caractere care au trecut de această limită prin auto-educaţie şi consecvenţă de fier.

Margaret Thatcher a revoluţionat o ţară şi a dinamitat comunismul est-european, a distrus pretenţiile ipocrite ale socialismului occidental şi a dat oamenilor de rînd o şansă pînă atunci interzisă. Mai mult decît atît, Margaret Thatcher a demonstrat la capătul unui efort colosal că politica poate veni din caracter, că opiniile serioase şi convingerile curate trebuie rostite fără teamă, că adevărul merită şi poate sta în centrul politicii. Cel mai de preţ lucru pe care i-l datorăm doamnei Thatcher e reabilitarea calităţii umane.

 

                Dreapta de nișă

 

 

 

                     Multă lume se va mira sau se va încrunta în fața propunerii care spune că soluția politică de viitor e naționalismul.

 

                    După admiterea în UE (2007), toate problemele României, fie ele interne, fie externe, au devenit naționale. Altfel spus, linia care despărțea ce facem acasă de ce se întîmplă în jur a dispărut. Ar trebui înțeles că admiterea în UE a modificat radical înțelesul ideii de interes național care cuprinde, acum, atît decizii locale cît și decizii externe aplicabile local. În consecință, primul efect al integrării europene a fost redefinirea  conceptului de națiune – extins, acum, la probleme care pun în același coș realități interne și realități externe favorabile sau nefavorabile. Tocmai această modificare a scos din joc naționalismul provincial al anilor precedenți și a așezat în loc necesitatea unei noi politici naționale, mai bine zis un naționalism integrat care pregătește și administrează societatea românească pentru competiția în care a intrat.

Așa cum arată lucrurile acum, această necesitate e înțeleasă de prea puțini politicieni de vîrf. Tema a fost descrisă și analizată, de pildă, în discursurile lui Traian Băsescu și Theodor Stolojan. În planul politicii generale, ne aflăm, însă, în fața unei neînțelegeri serioase care ilustrează o miopie de sistem.  

 

                    Partide politice, mișcări și organizații civice par să fi redescoperit tentația politicii de nișă, într-un moment în care politica națională e o necesitate. Sîntem din nou în fața acelei supersității politice care spune că există partide și mișcări urbane care curtează un electorat sofisticat și partide și mișcări rurale care exploatează un electorat înapoiat. Problema e că această disociere e foarte ușor de provocat sau pus în practică, din momentul în care un partid sau o mișcare se declară, exasperat de mersul politicii, promotorul unui grup și al unei agende de grup. De pildă, partidul educaților versus partidul depășiților sau partidul europenilor versus partidul înapoiaților. Problema e cu atît mai acută cu cît orice mișcare de acest gen va împinge automat partidul rival în celălalt colț al ringului. Astfel, o proclamație de fidelitate febrilă, în numele înnoirii, față de electoratul sofisticat al multinaționalelor, ONG-urilor și al altor etichete elitare, va fi urmată de replierea adversarului în zona agrară, a muncii aspre și a altor etichete strămoșești.

 

                   Împreună, aceste două direcții de nișe vor reuși să facă zob orice platformă comună și să compromită conceptul de interes național în varianta care își merită numele.

 

                    Pericolul privește, în primul rînd dreapta. La stînga, lucrurile sînt demult clare. De 25 de ani, în variantele sale succesive, socialiștii conduși de Iliescu, Năstase sau Ponta, au optat fără echivoc pentru politica de nișe, pe direcția bugetari - asistați. Socialiștii își pun problema interesului național și a politicii naționale în context european strict declarativ. Singura încercare de a formula o politică națională integrată a venit de la dreapta și, din acest, punct de vedere, singurul partid cu acoperire națională (urban- rural) a fost PDL, în varianta 2004-2009.

Lecția n-a fost bine înțeleasă. Reambalarea dreptei ca forță politică atașată strict lumii urbane e o eroare care poate produce, desigur, cîștiguri electorale pe termen scurt dar amînă rezolvarea problemelor naționale și, prin asta, se alătură neputinței politice generale. După un mini tur de forță apaludat în presă și supraestimat de proprii susținători, dreapta elitară va sfîrși prin a cimenta resemnarea generală în fața politicii de orice fel.

 

                 Fuga spre cea mai parfumată și comodă felie de electorat e un semn de politică restrînsă la mișcări tactice și indiferentă la strategia pe termen lung. Acest gen de acțiune se transformă în presiune asupra propriului electorat care va învăța rapid că e partea cea mai importantă a unei societăți în care restul e secundar. De aici, consolidarea snobismului, autismul social și blocarea unificării politice în interiorul națiunii. Pe această cale o națiune politică divizată va permanentiza sciziunea urban-rural, reîntorcîndu-se astfel la o fractură pe care o cultivă încă din secolul XIX. În acest fel, sistemul politic va rata modernizarea pe care o cere statului și societății, devenind primul agent al unei Românii incompatibilă cu realitatea ei eruopeană.  

                      Dacă vrem dreapta…

 

 

 

Discutăm iar de dreapta. Partide, mișcări, politiceni și gazetari fac analize îndrăznețe și propuneri inteligente. Însoțită de acest vacarm cerebral, renașterea dreptei pare iminentă. Poate e. Iar dacă lucruile stau așa, ar fi cu atît mai păcat ca dreapta de la capătul acestei dezbateri să se nască dintr-o evaluare plasată în afara adevărului.

Spre deosebire de stînga care se bucură, în România ultimilor 70 de ani, de un regim natural și nu trebuie să se explice prea mult, dreapta e în situația de a găsi argumente. Dreapta nu poate fi reconstruită decît contra-naturii, printr-un salt de voințăcare presupune un act de luciditate extrem de incomod: dreapta trebuie să cunoască și, apoi, să recunoască realitatea românească așa cum e și nu așa cum ar trebui să fie sau așa cum arată ea în cartea de vise a celor ce doresc binele României. Cu alte cuvinte, dacă stînga nu are nevoie să afle adevărul despre ea însăși, dreapta trebuie să îl descopere, oricît de incomod ar fi. În caz contrar, se va naște cu malformații grave și va eșua cu consecințe ireparabile.

Care e, deci, adevărul central pe care dreapta și toți cei ce vor să îi dea naștere, trebuie să îl înțeleagă înainte de a porni la lucru? Care e adevărul care scapă, în continuare, celor ce vor schimbarea dar sînt, de 25 de ani, exasperați nemișcarea lumii românești?

În cîteva cuvinte, acest adevăr spune că realitaea lumii românești a fost fixată în 1989. De aici încolo, drumurile se despart. Cei ce au făcut din 1989 un fetiș democratic, vor suferi în continuare de inadaptare și vor plusa în zadar. Cu cît mai intens discursul reformator, cu atît mai adîncă deziluzia. Atîta vreme cît vor stărui să ignore definiția de bază a noii lumi, adepții schimbării vor rămîne autori frustrați de discursuri memorabile și inaplicabile. În schimb, oricine va îndrăzni să observe că 1989 e momentul istoric care atestă inexistența unei societăți civile și a unei clase de mijloc de nivel minim va porni mult mai bine înarmat. Va trebui, așadar, să recunoaștem, mai întîi, că actul de naștere al democrației post-comuniste românești e totuna cu a spune că avem un deficit democratic enorm și că autonomia societății românești e apoape de zero. Cei ce tratează, azi, clasa de mijloc și societatea civilă ca realități constitutiveși solide nu înțeleg că stau pe un gol. Mertă să te bați pentru construcția unei societăți autonome dar, pentru asta, e mai bine să pornești, lucid, de la constatea precarității lor. Sîntem, în definitiv, țara în care stînga dominădreapta atît de categoric încît i-a făcut pînă și revoluțiile. După care, i-a exportat baza de creștere, trimițnd în afara țării, prin aplicarea un program susținut de subdezvoltare, 3 milioane de români, potențial productivi și calificați.

Mai departe, această situație fundamentală ar trebui să ne spună tuturor că nici o îndreptare nu va fi posibilă prin mijloacele politicii, atîta vreme cît politica va fi ținută departe de adevărurile istorice și economice care dau, de fapt, definiția societății românești. Fără revenirea la realism istoric și economic, România va fi, mai departe, măcinată de frecarea inconcludentă a douăforțe oarbe. O stîngă care nu are proiect din simplul motiv că și-a îndeplinit proiectul (încă din 1989) și o dreaptă declarativă care nu se poate opri din producția de iluzii. O dreaptă care propune României să se facă de dreapta cași cum alegerea ar fi opțională. O dreaptă care vorbește ca și cum problema de bază a României a fost deja rezolvată și nu înțelege de ce, în aceste, condiții românii se codesc să devină parte a dreptei.

Să stabilim, întîi, ce nu mai avem (sau n-am avut niciodată). Nu mai avem o economie vie, adică un motor de dezvoltare care poate schimba practic, nu declarativ, raporturile în societate, generînd persoane și comunități capabile să stea pe picioarele lor. Mai mult decît atît, România a pierdut, în intervalul 1990-2000, premizele dezvoltării interne. Declinul demografic a micșorat în mod accelerat rezerva națională de viitor, un sistem de educație dezastruos a avut grijă se descalifice generațiile încă în cursă iar migrația căutătorilor de muncămanuală sau de înaltă calificare a lăsat acasă o populație îmbătrînită, dispusăla dependență și ostilă oricărei relansări. Cu acest gol istoric poate lucra doar stînga. E exact genul de situație socială în care stînga, ca părinte natural, se simte politic excelent. Una din cele mai grave iluzii ale susținătorilor dreptei ne îndeamnă să credem că stînga va fi lovită de nemulțumiri sociale cumulate în timp. Presupunerea pare logică dar e falsă. Populațiile pot accepta perioade lungi de monopol politic tocmai pentru că sărăcia nu e un factor decisiv. Libertatea de a fi protejat de libertate e mult mai atrăgătoare iar stinga de tip USL-istștie ce are de făcut pentru a conserva acdest sentiment.

Să vedem, totuși,și ce a rămas. Mai întîi, un sector agrar de mari dimensiuni dar subdezvoltatși subexploatat. Aici e baza pe care un partid de dreapta trebuie să o cultive. Ea e numeric superioară mult cîntatului sector elitar urban care e, în ciuda capacității sale de multipilcare mediatică, o minoritate capricioasă.

Rămîne, deasemenea, o clasăadministrativ-directorială care face legea în teritoriu. Ea provine în mare parte din fosta administrație comunistă sau din tradiția de control a acesteia. La începutul anilor ’90, acest grup s-a scindat. Metodele de lucru au rămas asemănătoare dar o parte a acestei clase a rămas fidelă stîngii instalate de Ion Iliescu iar cealaltă a făcut un pas lateral, fără să știe, la început, dacă s-a mișcat spre dreapta sau spre stînga. În următorii 10 ani, excesul stîngii de tip PSD și, mai ales, eșecul repetat al dreptei oratorice de tip CDR-anti-comunist au împins acest grup spre dreapta. A fost o mișcare oportunistă dar dinamica politică e, de regulă, o sumă de mișcări oportuniste. Această facțiune a clasei administrative e departe de ideal însă ea trebuie remorcată ca aliat executiv al dreptei. Nu există grup ideal dotat pentru promovarea dreptei în România iar cine crede altceva sau tinde să se autointituleze grup ideal va sfîrși în demagogie.

Însumînd, un partid de dreapta adecvat realității românești, trebuie să pornească de la recunoașterea situației de fapt. Dreapta realistă trebuie să se adreseze, în egală măsură, sectorului agrar și antrepenorilor urbani, înțelegînd că numai un efort formidabil de relansare a sectorului productiv poate echilibra întrucîtva o societate dominată de pasivitate politică(vot reflex pentru stînga) și pasivitate economică (salariu pentru prezența în poziții fixe la stat sau chiar în sectorul privat). Acțiunea politică trebuie transformată în discurs economic palpabil: elberare fiscală, înlesnirea debutului economic, tehnologizarea agricolă și investiții țintite în infrastructură. Cealaltă zonă de acțiune trebuie să fie lucrul cu comunitățile locale. Nu există țară dezvoltată sau economie în creștere care tolerează comunități loclae subdezvoltate.Astfel, secretul singurei economii europene în creștere (Germania) nu e supraproducția de auomobile, așa cum cred consumatorii încîntați de auto-calitatea germană. Și nu sînt nici marile proiecte care luptă, ca în alte părți, cu birocrația. Cheia e forța autonomă și productivitatea extraordinară a companiilor mici (mittelstand), multe de familie, din orașe mici și comune anonime. Însă aceastăconstelație - care anagajază pînă la 70% din forța de muncă și produce pînă la 50% din PIB – nu poate exista decît în comunități locale puternice în raporturile cu autoritatea centrală. Paradoxal, un stat puternic e tocmai statul care se sprijină pe cetățeni puternici în fața statului. Această formăde autonomie are o definiție mai întîi economică. Ea trebuie înlesnită juridic prin descentralizare dar, în condițiile specifice României, dreapta ar trebui să rețină în primul rînd factorul economic. Insistența dogmatică pe detalii și prinicpii juridice e admirabilă dar riscă să întîrzie sau să înstrăineze procesele pe care aceași dreaptă vrea să le grăbească. E cazul ca dreapta sădea mînă liberă hoților? Nu. E cazul ca dreapta să fie pragmatică. Cine îți dorește o țară în care poți lăsa, fără teamă, ca în poveste, pungi cu bani la răscruce ar trebui să se gîndească bine: poate e mai util să constuim, mai întîi, răscrucile la care ne putem uita pungile cu bani.

Rîndurile de mai sus pot fi ușor înțelese ca o invitație la resemnare și pesimism. Posibil, mai ales dacă pesimismul e un antidot la aventurism. Alternativele care pornesc de la un optimism fără scrupule pot guverna dezastre. Istoria modernă a României, pe care orice democrat convins trebuie să o cunoască și respcte, e plină de consecințele acestei neînțelegeri. Politica reformistă a pornit prea des de la ipoteza după care societatea românească deține premizele schimbării. Pe aceastăcale, curentul democratic a obținut succese electorale fără să obțină succese sociale. Eșecul social a radicalizat forțe inițial bine intenționate și le-a transformat fie în forțe reacționare, fie în discursuri paralele cu intersele societății (aici e, de fapt, sensul căderii PNȚCD, după 2000).

Iluzia pe care dreapta trebuie să o evite cu orice preț e prespunerea, cel mai adesea nerostită, după care democrația și prosperitatea pot fi importate sau imitate. De aici, cultul pentru Europa ca salvator instantaneu, corector permanent și, în cele din urmă, ca degrevare de sarcini pentru societate. În mod curios, ansamblul european a început să fie astfel livrat ca alibi pentru lipsa de acțiune și răspundere internă. Democrația și prosperitatea n-au fost nicăieriși niciodată instalate prin imitație sau import. Ultima tranșă istorică în materie e recentă și demonstrează eșecul acestei premize în Orientul Mijlociu revoluționar și în Europea de Est post-revoluționară. Dimpotrivă, democrația și prosperitatea au fost instalate și consolidate doar ca produs intern. Ele au devenit condiție istorică sub presiunea, adesea violentă, a unei clase specializate sau, mai degrabă interesate, numită în genere burgezie sau clasăde mijloc. O clasă solidară bine reprezentată public de intelectuali articulați dar, în mod fundamental, o clasă productivă fără prea mari regrete față de excesele muncii în regim capitalist. O clasă serioasă care nu poate fi confundată cu grupuscule de tipul celor ce dau, astăzi, decorul nocturn, în Centrul Vechi al Bucureștiului.

Absența acestei clase a făcut ca România să progreseze doar atunci cînd contextul extern a produs o aliniere favorabilă ideilor liberale. Așa a fost în secolul XIX, așa a fost și în 1918. Așa a fost și în 1989. Numai că, după 25 de ani, limitele acestui tip de dezvoltare, bazat pe proximitate și contagiune, sînt evidente. De fapt, nici formulele anterioare nu s-au terminat bine. Lăsînd la o parte perioada 1850-1900, restul e discutabil. Marele 1918 a fost urmat de eșecul proiectului de dezvoltare și integrare internă. După 1989 și mai ales după2007, apartenența la UE a reînnoit iluzia după care România s-a abonat la un mare rezolvator extern de probleme. Răspunsul se vede în gradul de absorbție a fondurilor euopene. Situația nu se va schimba decît atunci cînd clasa directorială va fi cointeresată în fructificarea fondurilor. Cum? Nu e deloc limpede. Conflictul între interesul imediat al acestei clase și interesul public-național e viu. Și deloc izolat. Aceași incapacitate de proiecție în dimensiunea colectivă e prezentă la fiecare nivel social, și printre deținătorii de putere și printre oamenii de rînd. Problema nu e pur și simplu o chestiune de corupție ci un dat mental național.

Dar cea mai gravă problemă a teoriei importului de democrație și a statului de drept cooptat prin corecție eruopeană e alta: circumstanțele externe favorabile au eșuat. Presiunea europeană a pierdut credibilitate la periferie. În aceași măsură, interesul european pentru periferie a scăzut. Dacă tot trebuie să clădim pe adevăr, atunci dreapta trebuie să aibă o evaluare exactă a raporturilor cu UE. Criza finaicară provocată de îndatorarea absurdă a guvernelorși criza economică provocată de cultivarea unor economii care au uitat ce înseamnă creșterea a transformat, în decursul a 5 ani de șocuri revelatorii, tot ce știam sau credeam despre Europa. Nebunia legiferată la Bruxelles și aplicată în Cipru a redefinit raporturile europene în mod dramatic: există acum doar țări creditoare și state în pragul falimentnului. Zona euro e un spațiu problematic pus, acum, în situația de a face față propriilor erori de construcție. Un șir de economii inegale subordonat aceleiași monede va sfîrși prin a respinge economiile disfuncționale. UE va avea curînd de ales între salvarea monedei euro și salvarea solidarității europene. Oricum, pînă a da ochii cu această problemă, Europa continuă să demonstreze că poate produce tone de documente despre dezvoltare dar nu poate produce nici o soluție practică de creștere economică.În aceste condiții, România trebuie să își respecte dieta. Adică să se pregătească pentru moneda euro fără să parieze pe admitere. Exercițiul nu ne poate face decît bine. Însă euro va rămîne probabil închis de spaima tulburărilor pe care le aduc economiile ”străine”. Așadar, ar trebui să pornim de la constatarea marelui impas extern pe care îl avem în față. Zona euro e agitată și nu va avea cum să pună masa pentru invitați speciali. Statul român are o imagine dezastruoasă după orgia anti-democratică din vara anului trecut. În plus, românii înșiși sînt profund defăimați în tot Occidentul de presa de senzație dar și de o opinie publică înspăimîntată de rețele extinse și necruțătoare de cerșit, prostituție și furt.

Imapsul extern e dublat, dinăuntru, de o criză existențială (demografia, migrația și dezastrul educațional). Criza românească e un proces avansat și generalizat. În fața acestei realități, dreapta trebuie să reacționeze pragmatic și solidar. Efortul de colaborare trebuie să aibă prioritate. Disputa internă între partide, grupuri și mișcări de dreata va croi pîrtie stîngii pe care o va confirma ca soluție naturală în România.

Pragmatismul trebuie să oprească discursurile înainte de a deveni demagogie. Dreapta trebuie să devină o sursă de soluții calculate pînă la ultimul bănuț. Ce mai e și cît mai e trebuie direcționat spre cei ce fac lucruri cu mîna lor: agricultorii și micii anterpenori. Clasa de mijloc trebuie scutită definitiv de superstiția snoabă care spune că, în România, e vorba doar de intelectuali, oameni cu studii, poligloți și vedete pe Facebook. Cu excepția stîngii, nimeni și nimic nu trebuie respins sau tratat fără respect.