Ponta: schimbarea blochează noutatea


Confuzia între schimbare şi noutate e o iluzie complexă. Ea conservă starea de fapt dar, spre deosebire de alte simulacre, furnizaează un alibi imbatabil: schimbarea acoperă şi legitimează însăşi absenţa noutăţii. Ceva se schimbă tocmai pentru a împiedica apariţia sau a masca absenţa noutăţii. În România politică şi socială, confuzia între schimbare şi noutate e o iluzie voluntară iar jocul care legtimează împotrivirea la noutate folosind mijloacele schimbării aparente e o vocaţie profesională.

În fond, România post-comunistă a fost generată printr-un act gigantic de substituire a noutăţii, sub aparenţa schimbării dramatice. Lipsa conţinutului autentic revoluţionar (re-novator) al Revoluţiei din decembrie 1989 a dat starea fundamentală a lumii „noi” şi s-a multiplicat în toate formele, temele şi instituţiile politice. Capacitatea de a schimba pentru a conserva raporturi vechi a început ca diversiune, a continuat ca profesie şi a devenit, în 20 de ani de exerciţiu, un instinct politic esenţial. Excepţiile au avut o soartă schimbătoare dar n-au reuşit niciodată să infirme curentul fundamental. Corneliu Coposu a fost izolat într-o lume nouă şi dezarmat de oportunismul naiv al celor ce s-au adunat în jurul lui. Emil Constantinescu a derapat rapid, de la înălţimea unei platforme care avea consistenţă strict verbală. Fiind prima realitate efectivă contracurentului, Traian Băsescu a pornit în condiţiile unei lumi consolidate şi a reuşit o remiză pe care e obligat să o împrospăteze în fiecare zi.

Din acest punct de vedere, PSD e regizorul politic prinicpal al României ultimilor 20 de ani. Iniţiator al confuziei între schimbare şi noutate, PSD reproduce periodic variaţii echivalente ale acestui ciclu. Victor Ponta, proaspătul Preşedinte al partidului, nu e nimic mai mult şi nimic mai puţin decît produsul cel mai recent al acestui proces vechi pe care PSD nu mai are cum să-l depăşească. Cu prima sa declaraţie în calitate de Preşesdinte, Victor Ponta (38 de ani) a recunoscut tocmai acest adevăr central, omagiind figura lui Ion Iliescu (80 de ani), Papă al Schimbării Simulate şi Anti-Papă al Noutăţii Româneşti. În aparenţă, trmiterea omagială la Iliescu a fost un gest de rutină politică. În realitate, Ponta însuşi s-a grăbit să îşi asigure partidul că e „iniţiat”, că e, adică, produsul natural al jocului de-a schimbarea şi că va continua programul fundamental de conservare prin simulare desfăşurat ab initio de PSD.

Ponta nu putea evita această obligaţie, aşa cum nu poate evita gravitaţia. Într-un partid creat şi tutelat de Ion Iliescu, „tînărul” Ponta trebuia să înceapă aşezînd o declaraţie de credinţă la picioarele liderului totemic. Liviu Dragnea a dus mai departe şedinţa de vasalităţi, referendu-se la epoca de măreţie în care PSD era condus de Ion Iliescu şi Adrian Năsatse. Da, PSD a pus capăt aventurii inepte a lui Mircea Geoană dar a făcut-o după un spectacol de anarhie şi vulgaritate vastă şi numai pentru a reveni la datele optime de funcţionare ale programului Iliescu. Ponta nu va înnoi nimic, deşi va poza destul de credibil în pionier tînăr al schimbării. Avantajele aduse Ponta sînt în totalitate elemente de imagine. Ponta vorbeşte bine, e un interolcutor redutabil în disputele unu la unu, e extrem de ofensiv şi domină discuţia cu o impertinenţă robustă. În sfîrşit, fiind copil de platou, crescut prin televiziuni, Ponta are o presă foarte bună. Însă avantajul de imagine al lui Ponta are doi inamici imediaţi.

Mai întîi, propria imaturitate. Ponta a explodat frecvent în declaraţii care dovedesc legături cu practica şi filozofia de cartier (bătaia promisă lui Emil Boc sau analiza comparativă din care PSD a ieşit deficitar la furt). În al doilea rînd, Ponta e triumful intermediarilor: odată cu el, începe relansarea internă a lui Adrian Năstase iar datoriile către Miron Mitrea, Adrian Severin şi Liviu Dragnea sînt considerabile. Ponta e condiţionat din start, ceea ce nu e neapărat o situaţie nobişnuită pentru un lider nou. Problema lui Ponta e tocmai baza de putere: reţeaua îşi domină produsul. Ponta n-are nici un atu în faţa celor ce l-au promovat iar asta înseamnă, mai departe, că noul Preşedinte PSD nu va reuşi şi, probabil, nici nu va îndrăzni să se impună în partid.
Oricum, apariţia lui Ponta e primul pas sau prima jumătate de pas înainte, după impasul Geoană. Dealtfel, figura tristă a lui Geoană ar trebui să fie un avertisment pentru toţi cei tentaţi de politică, ca sport de ambiţie pură. Geoană a intrat în politică profund nepregătit şi ultradopat de ambiţie. Rezultatul a fost un şir impecabil de eşecuri.

PD-L pierde, odată cu Geoană, garanţia victoriilor cu cooperarea masivă a advesrarului. Ponta e un persoanj mult mai dotat verbal, un actor de replică rapidă şi agresivă. În plus, PSD va juca, deocamdată, în coordoanre cu Antonescu-PNL, farsa noutăţii. Falsul e declarat dar asta contează mai puţin. Efectul va fi consistent, mai ales prin amplificarea televizată a prietenilor de la Realitatea şi de la Antene. O parte a alegătorilor se va lăsa purtată de acest flux demagogic. După apropiatul Congres al liberalilor, PD-L trebuie să tragă linie şi să pregătească replica. Vechiul dispozitiv de acţiune poate deveni insuficient. Asaltul noutăţii simulate de PSD şi PNL trebuie contracarat de mişcări credibile, la capătul unei dezbateri interne directe, sincere şi limitate în timp.