Bolile clasicilor




Prima concluzie provizorie şi definitivă, după 5-6 zile de Cupă Mondială: majoritatea echipelor mari au o problemă de mişcare. Provizoratul acestei observaţii ar putea fi demonstrat de evoluţiile următoare, în special de meciurile din faza a doua. Însă ceva pare, deja, greu de schimbat şi sugerează o mutaţie definitivă: dinamica de joc s-a schimbat. Altfel spus, a apărut o nouă "fizică", în care, cu excepţia remarcabilă a Germaniei, majoritatea clasicilor nu mai mizează pe mişcare. În primul rînd, Anglia, apoi, Brazilia, Franţa, Italia şi, în mai mică măsură, Olanda lucrează în parametrii statici sau semi-statici ai jocului de posesie. Influenţa e evidentă: Barcelona, cu schema ei hipnotică de pase scurte, cu demarcări pe ultima linie de joc.
Lucrurile sînt mai lesne de înţeles dacă luăm Germania ca termen de referinţă. Surpiza germană n-a fost, ca de obicei, apariţia unei echipe foarte solide după un sezon anonim (asta se întîmplă la aproape fiecare turneu final) ci prospeţimea în mişcarea colectivă. Nici o altă echipă n-a arătat pofta de deplasare vie şi riguroasă a naţionalei germane care a măcinat Australia şi va face continua să facă acelaşi lucru, prin lansări repetate, din adîncime, cu participarea şi rotaţia întregii echipe.

În rest, apetenţa generală pentru mişcare e blocată de un soi de convingere posacă în virtuţile dominaţiei lente bazate pe posesie. O explicaţie imediată? În mod evident, dispariţia liderilor de construcţie. Cu excepţia relativă a lui Veron, coordonatorii clasici lipsesc şi nimeni nu mai dictează cadenţa de atac. Solistul coordonator şi însăşi noţiunea de penetraţie ofenisvă sînt înlocuite de o suită albă şi lungă de pase. În acest regim, mişcarea care creează culoare de pătrundere şi situaţii supranumerice e înghiţită de frontul plat şi de încercarea de a înainta în bloc. În consecinţă, mijlocaşii şi vîrfurile aleargă dar nu se mai mişcă decisiv. Rezultatul e caracterul incredibil de static al unei echipe ca Brazilia care a suferit serios în meciul cu anonimii nord-coreeni şi a reuşit numai prin numerele persoanale ale lui Robinho. Criza a fost perfect ilustrată de prăbuşirea modelului originar: Spania. Catastrofa din meciul cu Elveţia a dezvăluit limitele modelului Barcelona, exact aşa cum le denunţase, în semifinalele Ligii Campionilor, Jose Mourinho.

Michael Ballak a făcut, primul, cîteva observaţii foarte interesante despre noua dinamică fără dinamică a naţionalei engleze şi aceste remarci se pot aplica destul de exact unui număr îngrijorător de echipe. Ballak a semnalat incapacitatea de combinaţie a englezilor care au revenit, sub Capello!, la registrul primitiv al lui "kick and rush". Argumentul lui Ballak e valabil, în alt registru, şi pentru capacitatea de circulaţie excesivă a echipelor care cultivă cursivitatea fără direcţie.

Alte evoluţii schiţate în prima săptămînă a Cupei Mondiale se leagă de mitul "experienţei suverane". Italia şi Germania au expus teza şi anti-teza acestei idei. Italia a rezistat prea mult în pragul schimbării. Dealtfel, Marcello Lippi s-a declarat destul de iritat de apelurile care cereau renovarea marii echipe de acum 4 ani. Consecinţa e un compromis slab, cu înlocuitori mediocri şi veterani obosiţi. Germania a reacţionat complet diferit, în prelungirea unei tradiţii de competitivitate fără compromisuri. Astfel, absenţa forţată a lui Michael Ballak n-a contat iar noile adopţii ale naţionalei (în special Mesut Ozil) au intrat direct în maturitate, după vechea deprindere germană care anulează nesiguranţele debutului.

Dificultăţile nescontate ale Braziliei şi Spaniei spun, deasemenea, că fotbalul de linie clasică suferă de oboseală şi are din ce în ce mai rar capacitatea de a surprinde. Ceea ce îl face contracarabil, chiar atunci cînd adversarul e o echipă pur şi simplu disciplinată.



P.S. Evident textul de mai suferă de prea multă analiză. Cred, totuşi, că problema generală a comentariului în marginea Cupei Mondiale e, pe de o parte, gigantismul şi, pe de alta, amatorismul frivol. Gigantismul e invitat şi dictat de explozia platformelor de exprimare privată, în primul rînd internet-ul. Nu e neapărat un păcat. Însă amatorismul e un păcat şi el e încurajat atît de facilităţile net-ului, cît şi de moda care a decretat că fotbalul e noul catwalk pe care defilează egouri şi celebrităţi de o clipă. Toată lumea care se crede sau vrea să fie luată drept cineva dă buzna şi comentează în cheie "personală" şi ineptă fotbalul de Cupă Mondială. Le doresc autorilor din această categorie interminabilă să aibă parte de medici, instalatori şi coafeze la fel de competente.