Opium, fotbal şi intelect



Două exepmple contradictorii de abordare intelectuală a fotbalului. Mai întîi, Simon Kuper, cu un articol plin de intuiţii curajoase şi bine susţinute. Kuper e un intelectual printre comentatorii de sport şi vine dintr-o familie în care putea absorbi cu uşurinţă teorie şi ideologie sistematică (tatăl, Adam Kuper, e un antropolog de reputaţie solidă). Însă Kuper jr. face o critică de fotbal întotdeauna adecvată, foarte aproape de „obiect” şi deschisă atît cît să lumineze legăturile naturale ale jocului de fotbal cu lumea exterioară. Articolul lui Kuper plasează o ipoteză aparent scandaloasă: Spania, marea favorită, nu va face faţă Cupei Mondiale. Între timp, pronosticul lui Kuper a fost bine primit de Spania care a clacat în Grupe în faţa Elveţiei. Nu e deloc limpede ce va urma. O revenire spaniolă rămîne posibilă. Însă ideile lui Kuper sînt interesante, mai degrabă, prin argumentaţie decît prin pronostic. Spania - argumentează Kuzper - e, într-adevăr, cea mai bună echipă a turneului, însă turneul nu e cea mai bună arenă pentru Spania. Motivul: Cupa Mondială e o Cupă şi nu un Campionat.

Diferenţa e esenţială. Fotbalul de Campionat e o campanie de proporţii care testează pe perioade lungi calităţile fundamentale ale unei echipe (coerenţa tactică, adîncimea lotului) şi reduce, fără a elimina cu totul, rolul evenimentelor aleatorii (şansă, decizii de arbitraj, „zile” de excepţie). Fotbalul de Cupă e, dimpotrivă, mai ales într-un turneu compact ca Mondialele sau Europenele, o suită de meciuri unicat în care rolul evenimentelor atipice creşte iar capacităile de rulaj ale unei echipe pierd pondere.

Am fost întotdeauna mirat de uşurinţa cu care publicul vorbeşte, mai ales în ţările de cultură latină, de „Campionatul” Mondial. Preferinţa anglo-saxonă pentru „Cupa” Mondială e o probă importantă de exactitate. Argumentele lui Kuper deschid o dezbatere lungă şi perfectibilă. Cred, de pildă, că ideea după care echipa cea mai bună nu cîştigă aproape niciodată Cupa Mondială trebuie amendată într-un punct esenţial. E vorba de situaţiile în care „cea mai bună echipă” e învinsă dar e învinsă de o echipă comparabilă sau la fel de bună. Altfel, teoria lui Kuper e valabilă doar în situaţiile de supremaţie absolută, adică în acele perioade de fotbal dominate autoritar de o echipă „perfectă”. Aceste cazuri sînt un capitol rarisim în istoria fotbalului şi pot fi reduse, poate, la un singur caz fără contrargument: Brazilia 1970. În alte situaţii, echipa care e în mod evident cea mai avansată şcoală de fotbal poate pierde Cupa Mondială după ce e învinsă de un adversar de calibru comparabil. De regulă, în aceste situaţii Campioana e neglijată de memoria colectivă care e deja dăruită echipei învinse. Aşa ia naştere mitul „ celei mai bune echipe din lume care n-a cîşttigat niciodată Cupa Maondială”. Cazurile clasice: Ungaria 1954, Olanda 1974 şi Brazilia 1982. Indiscutabil, în toate aceste trei cazuri, echipele învinse au fost şi echipele care au dominat fotbalul mondiual, schimbîndu-i în mod decisiv cursul. Ce s-a observat mai puţin e că în toate aceste cazuri Campioanele Mondiale au fost echipe nu mai puţin remarcabile. Germania 1954, Germania 1974 şi Italia 1982 au apărut, însă, dinspre latura „ neplăcută”, raţională şi organizaţională a fotbalului. Au fost, adică, echipe care au distrus adversari de splendoare desăvîrşită, folosind un regim tactic extrem de avnsat şi bine gîndit. Pledoaria lui Simon Kuper e cea mai bună introdicere în dezbaterea esenţială care opune fozbalul de inspiraţie şi fler novator, fotbalului de rezistenţă şi realism critic.

Cu discuţia deschisă de Kuper ne aflăm în zona criticii generale a fotbalului fără a părăsi adecvarea la fotbal. Cealaltă posibilă cale de urmat e un derapaj spiritual care pleacă din fotbal şi atacă probleme străine de fotbal. O mostră impecabilă e de găsit într-un articol publicat recent de Terry Eagleton, unul din papii critcii marxiste, suverană în cugetarea academică occidentală. Eagleton e un intelectul (post)modern complet, un ideolog în carne, oase şi superstiţii. Ţinta lui Eagleton e, în suma pronunţărilor sale scrise sau orale, una şi aceaşi: discreditarea şi de-construirea culturii populare. În modul cel mai secet şi mai activ, în spatele acestui discurs critic insistent se ascunde vechiul resentiment anti-democratic al elitei intelectuale. Vorbind de fotbal, Eagleton trece cu o uşurinţă imprudentă direct în verbiajul marxist şi procedează la o substituire rudimentară de termeni. Fotbalul joacă rolul deţinut odinioară de religie. Fotbalul e noul opium al popoarelor. Acest calc marxist îl obligă pe Eagleton să atribuie indirect ascensinuea fotbalului unui scanariu de dominaţie construit de dreapta. Simbolul tutelar al acestui complot e, pur şi simplu, David Beckham „ cu impecabilul său conformism Conservator”. Mai departe, fotbalul îşi verifică funcţia opiacee „îmbogăţind realitatea estetică” şi asigurînd „competenţa înlocuitoare” a muţimilor care nu se pricep la nimic dar pot discuta la nesfîrşit, cu o erudiţie inegalabilă despre jucători,cluburi şi meciuri „istorice”. Enciclopedismul fotbalistic e noua tradiţie, într-o societate, altfel, dominată de amnesie istorică şi neştiutoare în faţa oricărui eveniment mai vechi de 10 minute.

Remarcile lui Eagleton conţin cîteva unghiuri utile. Analogia fotbal-religie e un punct de pornire deja invocat de numeroşi teoreticieni, deşi comparaţia e mult mai complexă şi mai dificilă decît lasă Eagleton să se înţeleagă. Fotbalul a devenit o manie globală care parafrazează cu oarecare exactitate forme religioase, aproape exclusiv în scenarii de cult. Însă comparaţia e nulă la nivel substanţial, unde fotbalul nu are pretenţia de a oferi o ordine revelată ci doar o formulă de participare rituală, împinsă spre divertisment. Fotbalul e un joc, a devenit, poate, o industrie, dar n-a fost şi nu va fi un adevăr. Comparaţia religie-fotbal e, în varianta marxisră ilustrată de Eagleton, încă o răfuială cu religia, un atac din care răzbate ura neîmpăcată a ideologiei marxiste pentru peristenţa aplecării religioase a omului.

Ideea după care dreapta e vinovată de priza globală de opium fotbalistic vine direct din criticismul societăţii moderne de consum şi din analiza reprimării simbolice a societăţii, dezvoltate de freudo-marxism în anii ’50-’70. Pe urmele lui Fromm şi Marcuse, Eagleton conchide că lumea socială naturală e coruptă de un scenariu comercial-escapist comandat de marele capital şi menit să împiedice accesul colectiv la adevărul soical (teoretizat de marxism).Apariţia lui David Beckham pe post de mare preot al dreptei e o perlă tipică pentru rătăcirile înverşunate ale radicalilor academici, în război cu lumea din jur. Beckham nu e nimic mai mult decît un milionar tatuat şi înconjurat de kitsch, la capătul procesului năpraznic de îmbogăţire care transformă copiii lumpenului sau ai clasei muncitoare în celebrităţi. Iar dacă mania fotbalistică e de dreapta, Eagleton ar trebui să explice forţa acestei reuşite a dreptei în regimurile comuniste şi patronajul oficial al aparatului de partid asupra fotbalului în toate fostele ţări couniste. Sau, în aceste cazuri, era vorba de cultură de masă şi educaţie patriotică? Observaţia lui Egleton legată rolul de educator al fotbalului care dă discurs, tradiţie şi erudiţie unei mase altfel inerte cultural e o percepţie corectă. Însă fotbalul nu poate compărea pe post de acuzat principal. Amnezia culturală contemporană e agresivă la nivelul „prostimii”, însă „prostimea” contemporană e o noţiune largă care cuprinde şi deruta erudită a „claselor culte”. Nu e nici o diferenţă între cei ce nu ştiu nimic despre trecut şi cei ce îl de-construiesc, transformîndu-l într-o fabulă unică despre vina societăţilor şi valorilor occidentale. Cu alte cuvinte, Eagleton e cult dar degeaba. Cultura critică a lui Eagleton şi incultura plenară a maselor duc în aceaşi direcţie.