Cunoașterea e putere. Împotriva libertății?

Ce înseamnă scandalul dezvăluirilor WikiLeaks? Mult mai mult și mult altceva decît sîntem înclinați să credem acum, sub impactul dramelor și al picanteriilor prezente în documentele secrete publicate de WikiLeaks. Cele (deocamdată) 300000 de telegrame diplomatice extrase din sistemul de comunicații al Departamentului de Stat American și pasate, apoi, megadelatorilor de profesie de la WikiLeaks au produs un șoc fără egal: după publicarea telegramelor știm sau credem că știm tot despre relațiile de putere, despre logica secretă și despre adevărul vinovat care colcăie în spatele fațadei onorabile a diplomației internaționale. Adăogați profilul radical-bizar-șic al lui Julian Assange, liderul oranizației, și veți face pasul spre cea mai pripită concluzie: dezvăluirule WikiLeaks sînt o palmă răsunătoare pe fața (nevăzută) a establishmentului, o enormă breșă luminoasă a libertății în lumea obscură a puterii politice de deasupra noastră. Tentația e totală. Imediat ce grozăviile ascunse ale "stăpînilor lumii" devin fapt confirmat, opinia publică poate conchide că a surpins în flagrant mașinăria secretă care scrie istoria lumii. Dezvăluirile WikiLeaks par, în esență, o formidabilă victorie anti-conspirativă. Mai mult, o clarificare care dejoacă o conspirație spre a o întări. Căci erupția dezvăluirilor WikiLeaks își conduce publicul spre sentința resemnată după care lumea popoarelor și oamenilor de rînd e, pînă la urmă, jucată de forțe obscure și omnipotente.

Aici, în filozofia frustrată a cetățeanului manipulat de sindicatul ocult al puterilor supreme, stau pericolul și neînțelegerea fenomenului WikiLeaks. Cascada documentelor prezentate de WikiLeaks spune, în sfîrșit, tot ce era de spus despre ipocrizia criminală a lumii în care trăim. Oare?

Într-adevăr, dezvăluirile sînt încărcate de detalii savuroase sau patologice și de informație grea. Aflăm, de pildă, că :

- Gaddafi e dependent de serviciile unei voluptoase asistente ucrainine

- membri ai Casei Regale Saudite îi presează cu disperare pe americani să atace Iranul pînă nu e prea tîrziu

- România face figură de ”stat sălbatic” printre politicienii occidentali familiari cu practicile oligarhice ale locului (dar și cu ”privirea de ucigaș” a marelui maestru Vladimir Putin)

- Berlusconi e regele party-urilor nocturne, animate de tînăra elită feminină locală și internațională

- Rusia lui Putin e un stat mafiot bine consolidat

- Voronin pune la bătaie milioane de dolari mită pentru a căptuși Molodova cu o majoritate comunistă

- politica internă și (energetică-)externă a Rusiei sînt un alt mod de a dezvolta interesele rețelei de extorcare și control patronată de Putin

- statul comunist chinez e din ce în ce mai exasperat de dogmatismul nuclear al comuniștilor nord coreeni.

Da, toate aceste "noutăți" sînt fascinante și excitante. Dar sîntem siguri că avem în față noutăți fundamentale? Lăsînd la o parte, numele de persoane, replicile și alte chestiuni de detaliu, toate aceste "revelații" ne erau demult cunoscute. Există o singură posibilă excepție: repoziționarea chineză în chestiunea coreeană. Deși, ideea după care China e pregătită să accepte o Coree reunificată, cu condiția garanțiilor de bună vecinătate americane, ar putea fi mai degrabă o speculație sud-coreeană entuziastă, după discuții cu diplomați chinezi. În rest, însă, telegramele diplomatice publicate de WikiLeaks nu spun nimic nou. Dimpotrivă, documentele confirmă supoziții mai vechi sau foarte vechi. Orice analist, ziarist sau amator curios era, sau se putea pune, la curent, de mult timp, cu aceste stări de fapt. Procesele erau evidente și incontestabile. Știam că saudiții (sunni) nu pot accepta un Iran nuclear (shia), așa cum știam că Gaddafi nu e un lider de frugalitate scandinavă, că mita e un argument de bază al regimurilor corupte, că administrația comunistă moldovenească a fost și va fi oricînd un regim corupt sau că democrația rusă are profunzimea unui afiș.

Dacă operațiunea WikiLeaks a mizat pe anxietatea publică generată de comunicări diplomatice agresive, iraționale sau diogmatice, atunci eșecul e desăvîrșit. Documentele nu trădează dezordini sau dezechilibre, ci pun în evidență maturitatea profesională a corpului diplomatic american. Telegramele diplomatice aruncate în domeniul public de WikiLeaks n-au fost pregătite pentru o audiență generală și, în aceste condiții, seriozitatea, anvergura intelectuală și calitatea lor stilistică sînt cu atît mai remarcabile. Telegramele lasă în urmă două certitudini: calitatatea excepțională a analizelor și dedicația democratică, tipică pentru o administrație care nu mimează liberalismul ci lucrează, în permanență, cu etaloane juridice și legale clare. Primul caz e ilustrat de o lungă și documentată expunere asupra complexului politico-militar care a grăbit declașnarea războaielor ruso-cecene. Al doilea e ilustrat în detaliu de convorbirile confidențiale ale Consilierului Juridic al Secretarului de Stat American cu funcționari superiori ai Uniunii Europene. În sfîrșit, cine caută stil și talent are la dispoziție o schiță vivace a mișmașului existențial care amestecă, la o nuntă în Daghestan, tradițiile orientale, parvenitismul bubuitor și kitsch-ul mafiot.

În orice caz, niciuna din dezvăluirile WikiLeaks nu ne spune altceva decît ce era deja știut, logic sau de bănuit. În fond, lumea nu s-a schimbat. Reflexele umane, jocurile de putere, mecanismele politice și relațiile între state sînt așa cum au mai fost, iar ideea după care aceste lucruri sînt inaccesibile cunoașterii din afară și pot fi revelate numai prin efracții informaționale e o legendă indolentă.

Adevărat, istoria politică nu poate fi cunoscută instantaneu și în detaliu, dar asta nu înseamnă că orbecăim, dezorientați de conspirații, sau că nu putem înțelege cum interacționează statele, valorile, ideile și oamenii politici. Presupunerea după care adevărul acestor relații e ascuns și inaccesibil e, de fapt, o scuză. Numai așa devine istoria o problemă simplă și numai așa se poate cineva scuti de cunoaștere și gîndire. Istoria ca sumă a conspirațiilor e cum nu se poate mai avantajoasă: totul e imediat explicabil și, în orice caz, e vina celorlalți, ”a lor” (capitaliști, masoni, evrei, bancheri, industriași, ucigași, trădători și alți prestatori de servicii hotărîtoare).

Problema acestui fel de a înțelege lumea e că nu duce nicăieri. Astfel, dezvăluirile WikiLeaks se întemeiază pe certitudinea că dezvăluie și descriu osia nevăzută a lumii, dar nu e clar care dintre lumi. Căci aceleași tip de revelații ar fi fost posibile și în secolul III după Cristos și în secolul III înainte de Cristos, și în secolul XVI, la curtea Principelui lui Machiavelli, și la Stambul, în intrigile de palat ale sultanilor. Mai departe, același tip de dezvăluiri ar descoperi secretele (altfel bănuite) ale unor instituții vii și contemporane ca FIFA și CIO sau, cu acordul dumneavoastră, complicațiile de familie ale oricărui om de rînd. Toată lumea știe sau presupune că FIFA și CIO sînt mașini de afaceri corupte care distribuie competiții mondiale contra influență și cash. La fel cum vecinii dumneavoastră ”au mirosit” că nu vă înțelegeți bine cu soția, că aveți legături extramaritale sau că băiatul cel mare n-ar vrea să se facă inginer, așa cum v-ar plăcea dumneavoastră. Deosebirea e că toate aceste fapte trec, odată dovedite și publicate, de la pasiv la activ. Ele încep să conteze altfel și mai mult pentru că devin oficiale. Însă asta nu înseamnă că ele se nasc sau apar abia odată cu oficializarea.

Iranul nu era o problemă mai mică înainte de publicarea telegramelor pe site-ul WikiLeaks. După publicare, Iranul rămîne același, cu problemă cu tot. Doar diplomația din jurul Iranului nu mai poate rămîne aceeași. Observatorii, diplomații, spionii, analiștii și funcționarii care foloseau cu toată încrederea canalele de comunicare confidențiale o vor face cu mult mai multă reținere, de acum încolo. Instituții ca Departamentul de Stat American sau ambasadele vor reacționa defensiv. După dezvăluirile masive de pe WikiLeaks, instituțiile diplomatice vor intra în contracție și se vor dogmatiza. Curajul și lejeritatea pe care le presupun o telegramă cuprinzătoare se vor retrage. Instituțiile se vor re-birocratiza. Partenerii de dialog ai diplomaților americani vor învăța să fie discreți sau vor amuți cu totul. Jocul diplomatic din care se naște, totuși, starea de echilibru global, pe care WikiLeaks susține că o dorește, va deveni, brusc, problematic. WikiLeaks a făcut o demonstrație gravă și aici se află însemnătatea istorică a scandalului în desfășurare: mobilitatea informației a atins un nivel de putere care depășește și pune în dificultate întreg sistemul de relații politice și umane al vremurilor pe care le trăim.

Acum nu mai mult de 20 de ani, o dislocare de informație atît de rapidă și de vastă ar fi fost imposibilă. Fizic vorbind, scandalul WikiLeaks nu ar fi fost posibil în 1990 sau 1980, așa cum n-ar fi fost posibil acum 300 de ani. Nimeni nu putea extrage și muta instantaneu, în domeniu public, mii de kilograme de dosare secrete sau nesecrete. Marea majoritate a dezvăluirilor clasice s-a limitat, pînă acum, la "scrisoarea" sau la "dosarul" compromițător. Acum, o singură persoană mînată de resentiment ideologic sau de dorul de glorie poate extrage și pune, în cîteva minute, pe un memory stick, pe un disc sau pe un laptop, conținutul a sute de mii de dosare. Odată găsită o gazdă cu convingerile anti-americane ale lui Julian Assange, urmează transferul. După alte cîteva minute, datele intră în circuit universal și devin, astfel, accesibile, pe net, tuturor și oricui.

Consecințele sînt extraordinare. Prima dintre ele sugerează că ordinea politică democratică nu mai poate face față radicalismului transferat în tehnologie. Cu alte cuvinte, transparența riscă să distrugă sistemul. Puterea tehnologică uriașă a informației presează spre transparența absolută, iar aceasta se întoarce împotriva cerințelor de bază ale ordinii. Niciun sistem politic nu poate supraviețui într-o lume care poate afla oricînd tot ce se întîmplă și discută în sistem, așa cum nici o familie nu se poate păstra, dacă e silită să trăiască permanent în văzul lumii. Cunoașterea e vitală. La fel și limitele cunoașterii. Din acest punct de vedere, orgia informatică a vremurilor noastre e, deocamdată, o valoare derutantă și prost administrată. Ea conduce rapid spre voyeurism, după modelul recent acreditat de ”reality shows” și alte producții tv în care spectatorul nu află nimic, deși e tot timpul însoțit de convingerea că are acces total și direct la "adevăr".

A doua consecință e cultul contraproductiv al observației. Toată lumea monitorizează și toată lumea e monitorizată. Pînă de curînd, opinia curentă semnala pericolul intruziunii mijloacelor oficiale de observație în viața privată. Big Brother, simbolul vieții civile supravegheate informatic de autorități, era temerea numărul 1 a societății civile. WikiLeaks dovedește că operația e reciprocă. Și autoritățile pot fi controlate atacate informativ de indivizi. Nici autoritățile nu se pot apăra de penetrația informațională. Așadar, varianta completă a teoriei privitoare la riscurile controlului informatic spune că nimeni nu mai e apărat de nimeni și că nimic nu mai poate fi privat sau limitat.

Sîntem, astfel, în pragul anarhiei. O anarhie autoindusă, dar nu mai puțin amenințătoare. Dealtfel, atît cît e de înțeles, filozofia WikiLeaks e o variantă a anarhismului. Assange și colaboratorii lui sînt copiii unei epoci de libertate extremă care a transformat orice limită în inamic și visează la o utopie impracticabilă în care totul se întîmplă la vedere. E multă seninătate ingenuă în acest tip de viziune, dar și o ignoranță uriașă. Soicetățile umane își pot închipui, prin naivi fanatici ca Assange, că forțează paradisul nealterat al armoniei și comunicării desăvîrșite. Însă, acest drum a dus și va duce mereu spre dezastru. Utopismul slăbește, în cele din urmă, numai și numai libertatea. Și întărește argumentele inamicilor libertății. Vechea cugetare stă în picoare: cunoașterea e putere. Împotriva libertății?