Europa va fi subvenționată de Germania sau nu va fi deloc

Criza financiară europeană a revenit la adevăratul ei nume și e, acum, o criză politică europeană manifestă. Datele impasului financiar nu s-au schimbat: o datorie colosală, de pînă la 3 trilioane de euro, strivește tot ce e bilanț, de la cartea de credit a micului consumator la balanța fundamentală a băncilor. Între timp, rădăcinile istorice ale datoriei au ieșit la suprafață și descriu o epocă lungă de somnambulism politic european. În lipsa viziunii, curajului și voinței, datele acestui vid financiar s-au vărsat, deja, în politică și dizolvă, în mod autonom, fostul viitor al Uniunni Europene. După mega-reuniunile de la Bruxelles și Cannes, timpul curge, tot mai rapid, în defavoarea soluțiilor raționale. Summit-izarea crizei nu rezolvă nimic. Asta, deși, aparențele sugerează o situație absolut abordabilă și rezolvabilă: acele state ale Uniunii Europene surpinse de propriile datorii au nevoie de fonduri și de îndrumare. De un plan comun și energic. Mulți comentatori oftează sceptic reclamînd inexistența unui asemneea plan. Adevărul e că planul există dar e discutabil și, în orice caz, nepalicat.

Tratamentul prescris, de la Bruxelles, de statele mari, adică de Germania, însoțită mai mult sau mult mai puțin util de Franța, cere două lucruri: 1) echilibrarea deficitelor bugetare și 2) restructurarea economică. Mai clar, state ca Grecia și Italia ar trebui să facă economii pentru a elimina sau pentru a putea începe eliminarea datoriilor. În plus, aceleași state ar trebui să schimbe regulile și obiceurile care le țin economiile pe loc, pentru a-și recîștiga competitivitaea. În schimbul acestor două tipuri de efort intern, statele datoare ar urma să primească banii necesari pentru a îndepărta riscul de faliment imediat. De unde vin banii? Și ce se poate cumpăra cu ei?

Pe o cale sau alta, banii veni numai din Germania, singura națiune europeană perfect solvabilă. Numai Germania are puterea de a introduce mecanisme de plată și garanții pan-europenne. Numai Germania, poate transforma Banca Centrală Europeană într-o bancă de ultimă instanță pentru plata datoriilor acumulate de statele membre. Asta ar presupune, însă, o schimbare de mentalitate și viziune politică fundamentală, o europenizare fără ezitare a răspunderii și costurilor. Cancelarul Merkel, Banca Centală Germană, Curtea Constituțională și Parlamentul sînt legați, însă, într-un cu totul alt pact. Un pact informal și, după cîte se pare, indestructibil care pune înainate de orice însănătoșirea prin post fiscal și austeritate economică a faliților sau, mai curînd, a ereticilor care au păcătuit adînc împotriva cumpătării nordice. Germania nu concepe să plătească. În cuvintele Cancelarului Merkel, Germania vede în Uniunea Europeană o Uniune de Stabilitate, nu o Uniune de Transfer, în care Nordul (Germania) subvenționează permanent Sudul (Grecia și Italia, Spania și Portugalia). Lucrurile sînt și mai ușor de înțeles dacă la lista care susține pactul anti-plăți adăogăm încă un membru, nu tocmai neglijabil: electroatul german. Principiul după care un stat al zonei euro nu trebuie să fie vreodată responsabil și bun de plata datoriilor altui stat euro se transformă, astfel, într-o virtute democratică destructivă. Rețeta aproape mistică a muncii germane pariază pe recuperarea statelor Sudului sub impactul unei convertiri traumatice la etica nordică a muncii. Astfel formulată, Ideea Germană e, practic, adevărata Constituție Europeană.

Mai jos, în lumea defectouasă a economiei reale, state ca Grecia și Italia au atins rapid limita politică a posibilului. Deplorabilele și neserioasele guverne grec și italian au, măcar o dată, dreptate. Măsurile de austeritate pe care, pînă acum, aparatul administraiv grec și italian s-a priceput să le evite nu vor fi nicodată acceptate de societăți și nu vor apuca să vindece nimic. Italienii și grecii nu pot deveni germani sau olandezi iar cine crede așa ceva n-are decît să refacă istoria păguboasă a idealismelor culturale, nu să transforme acest gen de teorii în politică financiară.

Consecințele inflexibilității germane tind să formuleze un paradox tragic. În chiar momentul în care încearcă să apere integritatea și puritatea princpiilor euro, disciplina strictă impusă de Germania lucrează la distrugerea zonei euro. Cea mai nouă iluzie adusă în scenă de această viziune e ideea după care Prim Miniștrii grec și italian trebuie debarcați și înlocuiți cu guverne, de sperat, mult mai cooperante și eficiente. Pe ce bază? Într-adevăr, Berlusconi și Papandreou au dat un recital masiv de viclenie și abilitate negativă. Măsurile de austeritate au fost amînate, diminuate sau evitate. Cine va da, însă, alternativa? Liderul opoziției, Antonis Samars, politicianul care a votat împotriva fiecărei măsuri de austeritatre, nu sugereahză o cotitură demiurgică. Mai degrabă o sete de putere prost plasată. Oricum, programul prescris Greciei trebuia lansat acum un an, cînd Grecia era la fel de falită. În Italia, Berlusconi e dominat de scandaluri dar scandalurile însumate par singurul lui adversar serios. Opoziția nu are nume și lider. Alegerile anticipate care vor veni sigur după debarcarea lui Berlusconi și Papandreou pot deschide o platformă de cooperare și seriozitate națională doar în mintea unui observator inept. Ce temă vor avea alegerile? Va mai fi loc în dezbaterea electorală pentru altceva în afara întrebării: vreți să deveniți țară a lumii a treia sau vreți să vă pierdeți suvernaitatea? Între asemenea opțiuni, consultările electorale nasc un singur lucru: febră demagogică. Pasul următor e reactivarea extremismului politic. Alegerile promit doar instabilitate iar instabilitatea politică va descuraja piețele și investițiile. Cercul se închide și criza se autogenerează.

Însumate, inflexibilitatea germană și neseriozitatea structurală a presupușilor greci și italieni dornici să devină nemți, împing sistemul european într-o direcție nouă și periculoasă. Deficitul democratic se multiplică. Mai întîi, sub presiune internă, odată cu renașterea împotrivirii naționale și a demagogiei naționaliste. A doua oară, prin transformarea alegerilor în sesiuni automate de confirmare a deciziilor luate, în interes național, de instanțe internaționale și lideri externi.

Un singur lucru poate curma aceast faliment în relenti. O repoziționare germană. Refuzul dogmatic ar trebui anulat măcar pentru că statele înglodate în datorii, au fost atîta vreme piața care a importat mareea industrială germană și a generat supremația comercial-financiară germană. Cu aproape 50% din PIB acoperit de mașina de export, Cancelarul Merkel înțelege, desigur, de ce anume piețele europene trebuie salvate. În cele din urmă, 35% din exporturile germane rămîn în interiorul UE. Dacă scădem și fabuloasele facturi militare plătite în ultimii 60 de ani de Statele Unite, prosperitatea germană e recalculabilă în termenii unei obligații certe. Dar Germania ezită. Mai mult, într-o discuție prelungită de indecizie și claustrată de referința neîncetată la zona euro, nimeni nu mai are timp de spațiul est-european. Evident, prăbușirea sau blocarea zonei euro în recesiune, va lovi direct și catastrofal statele UE din Centrul și Estul Europei. Doar două voci au avut temeritatea de a ridica problema posibilei asfixii economice a Estului printr-o sentință dictată de economii vestice care au stimulat consumul neacoperit și dependența de credit în societățile Estului. Mai întîi, Wall Street Journal, într-o analiză avertisment publiată aum două săptămîni. Apoi, Christine Lagarde, Directorul FMI, într-un discurs rostit la Moscova, pornind de la un document de poziție anterior. E prea puțin și, în orice caz, prea puțin german. Economic vorbind, Europa de Est nu poate fi nici măcar numită în afara conexiunii cu Germania.

Pe cît de iritantă, lentoarea germană nu poate fi analizată sumar. Sursele istorice ale acestei semi-paralizii sînt importante. În fond, Germania nu face decît să extragă și să respecte lecția fundamentală a secolului XX. Ideea strategic-sacră după care Germania nu mai trebuie să conducă sau să (re)formuleze Europa e la putere în psihologia politică gemană. Noua linie politică, lansată în prima zi de viață postbelică, spune că Germania trebuie să stea "la cutie" și să își administreze exemplar conturile. Totul în numele echilibrului european. Contradicția fundamnentală e exact aici. Germania își reprimă statutul de putere dominanată pentru a salva Europa și, exact în măsura, în care respectă această interdicție slăbește fatal Europa. Așadar "ezitaționismul" gemran e explicabil. În același timp, debilitatea viziunii politice e o trăsătură cuprinzător occidentală. Pertractările și lipsa de direcție dau, în mod clar, dezastrul politicii externe americane sub Președinția Obama. Germania e parte a unui Occident care nu mai acceptă, în genere, să se exprime și să conducă. Deficiența n-a venit odată cu generația Merkel-Sarkozy. Înaintea lor, o generație mai stimabilă a pus, totuși, bazele impasului de astăzi. Linia Mitterand-Kohl a construit o Europă expusă grav istoriei. Viziunea și previziunea sînt de găsit abia la generația politică de la începutul erei postbelice: Churchil, Truman, Adenauer, de Gaulle. Însă, atunci era mai ușor. Adversarul era vizibil și definit: comunismul și renazificarea. Acum? Acum, adversarul e difuz, pentru că e conținut de propria noastră incapacitate de gîndire. Numai o ruptură cognitivă dramatică poate redresa mașina politică occidentală.

În lispa acestei cotituri, criza euro își pîndește următoare victimă. Cel mai probabil, zona euro însăși.