Finis Europa

Încă nu e clar ce a hotărît George Papandreou să îi facă pe greci răspunzători de propria soartă. În fond, grecii și-au decis soarta în mod colectiv, direct și irevocabil, în anii care au chemat și grăbit catastrofa de astăzi. Grecii nu mai au de ales. Referendumul nu îi pune pe alegători în fața variantei cîștigătoare contra variantei necîștigătoare. Referendumul fără ieșire convocat de Papandreou e, în ciuda sau tocmai din pricina absurdității aparente, un șoc și un act istoric plin de consecințe. Pentru Europa și, abia apoi, pentru Grecia.

În plan intern, referendumul îl va distruge sau îl va reinvesti triumfal pe Primul Ministru Papandreou. Cum, însă, afacerile interne grecești sînt totuna cu șansa de supraviețuire a monedei euro, referendumul va dicta, peste voința summit-urilor franco-germane și pe deasupra programelor generale de redresare, viitorul sau încetarea viitorului european. După un an și jumătate de austeritate vecină cu tortura, e greu de crezut că grecii vor aproba cu mîna lor prelungirea supliciului. Greu dar nu imposibil. Gestul lui Papandreou nu e complet lipsit de șanse. Sondajele spun că 60% din greci văd în planul de austeritate încheiat la Bruxelles pe 26 octombrie o soluție ”negativă sau probabil negativă”. Procentele sînt, totuși, surprinzătoare. Într-o țară care seamănă - cel puțin în reprezentările televizate – cu o parcare în flăcări, ar fi fost de așteptat un procentaj negativ de 80 sau chiar 90%. Papandreou mizează, foarte probabil, pe acea societate tăcută și netelevizată de 40% care înțelege pe ce lume trăiește. Nu e un calcul absurd. În următaorele două luni, confruntați cu alternativa falimentului și a anarhiei, destui alegători ar putea trece de la ”probabil negativ” la ”probabil pozitiv”. Asta înseamnă că Papandreou a înțeles, cu un instinct perfect anti-socialist, două lucruri.

Mai întîi, că Grecia nu mai poate face față celui de-al doilea val de constrîngeri și restrîngeri care vin odată cu cele 130 de miliarde aprobate la Brixelles. În consecință, mutarea lui Papndreou e o decizie extremă care îmbină disperarea și șantajul. Disperarea vine din perspectiva aproape certă a prăbușirii vieții publice, în condițiile în care lumea cu bani acumpără orice casă sau yacht disponibile la Londra iar falanga stîngistă e gata de luptă în stradă. Șantajul vine din raționamentul care spune, nu fără temei, că forțate de perspectiva catastrofei, statele euro, în frunte cu Franța și Germania, vor interveni, de data asta fără condiții, pentru a împiedica scufundarea Greciei și, implicit, a monedei euro. E exact calculul care provoacă, de 24 de ore, crize de furie abia astupate de ușile închise ale cabinetelor parlamentare și guvernamentale de la Berlin. În al doilea rînd, Papndreou pare să fi înțeles că trebuie să atace frontal agitația sindicală și paranoia mediatică anti-germană, cele două forțe care conduc Grecia spre nebunie și au avut grijă să se proclame totuna cu națiunea. Pe parcurs, Papandreou și-ar putea distruge propriul partid dar acest privilegiu neiertător apare în calea oamenilor de stat care nu mai fac deosebirea între politica de grup și interesul național. Va fi greu, în condițiile în care presa joacă pe tema ocupației străine și i-a întîmpinat pe emisarii UE publicîndu-le, cu delicatețe revoluționară, fotografiile în uniformă nazistă. Va fi și mai greu, dată fiind demagogia infernală a stîngii sindicale care joacă pe vechiul și mereu proaspătul resentiment al omului cinstit împotriva hoțului avut. Va fi greu dar nu imposibil.

Însă mutarea extraordinară a lui Papandreu e un detonator pe care Europa îl aștepta și îl merita, în ciuda surpinderii totale pe care o mimează, la Bruxelles, funcționarii europeni împinși în față de tăcerea liderilor. Ce urmeayă de acum înainte, ține mai mult de pishiatrie decît de economie. Papndreou și referendumul ar putea fi anihilați, chiar în această seară, de o sesiune de urgență a Guvernului Grec. Între timp, politic-defunctul Papandreou a devenit, prin ucaz franco-german, invitat special la întrunirea G20 de miercuri și joi, de la Cannes. Cancelarul Merkel a impus invitația iar Președintele Sarkozy s-a conformat. După cîteva ore, biroul lui Papndreou a pus în circulație știrea pe un sms trimis în toate zările. Primul Ministru speră, poate, să cîștige credit înainte de ședința de guvern posibil-fatală. Sau să folosească G20 pentru a anunța , la întoarcere, că referndumul va fi anulat, pentru a respecta voința europeană. Evident, întrunirea G20 nu putea avea loc decît la Cannes.

Revenind de la film noir la griurile realității, Papndreou a recurs la o mișcare care așază alegătorii între Grecia și Uniunea Europeană. Aminitirea referendumurilor pierdute, în vremuri de prosperitate solidă, de promotorii proiectelor europene unioniste în Irlanda, Franța, Olanda, Danemarca și Suedia a fost cu siguranță reactivată traumatic de perpectiva unui referendum convocat într-o Grecie strangulată de criză. Democratizarea deciziei poate coincide, în acest caz, cu suprimarea de facto a zonei euro. După ce a suspendat, practic, acordul negociat la Bruxelles pe 26 octombrie, Grecia se îndreaptă spre un referendum care aduce pe buletinul de vot apartenența la euro și pune indirect în cauză întreaga zonă euro. Riscul e colosal. Pentru toată lumea. Papndreou însuși a pășit pe un drum fără întoarcere și își joacă destinul politic în fiecare zi de acum înainte. Orice e posibil, nimic nu mai e imposibil și nimeni nu mai poate aștepta desfășurări raționale. Ultima linie de direcție rațională a căzut din clipa în care Papandreou a convocat referendumul. Primul Ministru a căutat o soluție dar a reușit, mai întîi, să deschidă ecluza prin care se revarsă acum toate bolile, insuficiențele, imprudențele și erorile acumulate în 12 ani de meondă euro, parte a istoriei fundamental nesigure a proiectului european. Piețele au năvălit în căutarea unui reazem și vor testa țară cu țară și bancă cu bancă tot ce ține de zona euro. Italia, suspectul vizibil și previzibil, e deja lovită de neîncredere și riscă să devină următoarea Grecie. Portugalia și Spania s-au trezit, peste noapte, prizoniere ale testului declanșat voluntar sau involuntar de decizia lui Papandreou. Prima victimă ar putea fi însuți sistemul politic grec, după ce manevrele de distanțare și complotistica pe termen scurt s-au pus pe treabă din primele ore: socialiștii înșiși amenință să își răstoarne guvernul iar Ministrul de Finanțe Evangelos Venizelos a luat, suspect, drumul spitalului. După unii, lovit de ulcer, după alții gata să se desprindă de Papandreou.

Uniunea Europeană nu se simte cu mult mai bine. Adevărul e că marele acord din 26 octombrie a fost întîmpinat, aproape din prima zi, cu o neîncredere obosită, la limita deriziunii. Prima reacție a analiștilor a fost să ofere 2 săptămîni de viață unui acord lansat cu pretenția unui compromis istoric. A fost o ofertă generoasă. După 6 zile, nimeni nu mai e sigur dacă acordul trăiește. Recapitualrea sună grotesc. Miercuri noaptea - acord, joi dimineața - emisar catapultat cu șapca în mînă pe direcția Beijing, vineri = preinfarct italian pe piețele de credit, sîmbătă și duminică - declarații de refuz oficiale chineze, cu umilința de rigoare pentru o Europă doldora de summit-uri și în pană de credibilitate, luni - proiecții OECD de creștere economică în scădere pentru zona euro în 2012, tot luni - invitația la apocalips remisă de Papndreou, marți - plonjeul piețelor plus devalorizarea bursieră a monedei euro și devalorizarea morală a zonei euro, miercuri -?

Miercuri sau în una din zilele încărcate de răspunderi ce vin, ar trebui reluată legătura cu realitatea. Proiectul euro a pornit, acum aproape 10 ani, pe baze insuficient consolidate. Adevărul economic și isotric a fost dat la o parte, pentru a face loc necesităților politice. Euro a apărut pe scenă ca garanție economico-financiară a bunei cuvințe politice germane. Reunificarea germană a fost întîmpinată cu suspiciuni de Franța și Marea Britanie care au revenit, cu această ocazie, la temerea unei Europe dominate de Germania. Reunificarea a fost acceptată cu prețul alinierii Germane la proiectul comun european iar euro a fost conceput ca integrator, ca formulă monetară de cointeresare germană în Europa. Ideea nu poate fi respinsă din capul locului dar e de observat inadecvarea ei inițială. Căci judecta care a pus bazele politice ale monedei euro a venit din secolul XX pentru a forma Europa secolului XXI. Altfel spus, generația războiului nu s-a putut desprinde de propriile automatisme istorice. Sub acest aspect, euro nu e, deci, o construcție atît de modernă pe cît o reclamă doctrina oficială.

Problema a fost amplificată de precaritatea conținutului economic al proiectului. Unificarea monetară ar fi avut o șansă reală de succes în condițiile în care ar fi fost pregătită, însoțită și susținută de unificarea politică și fiscală. Aceste condiționări țin de fizica elemntară a sistemlor monetare unice. O monedă unică nu poate avea mai mulți Miniștri de Finanțe și nici nu poate suporta riscul intereselor politico-naționale - divergente ale statelor membre. Proiectul a înaintat, sub anestezia prosperității constante care pare să fi adormit viziunea politică Europeană pînă la sfîrșitul secolului XX. Noile state membre au fost admise în transă, cu ignorarea totală a realităților incompatibile care despart de pildă Grecia de Olanda și, în genere, sudul de nordul european. Grefa a lăsat impresia unui succes, numai că în umbra impresiei generale guverne ale statelor periferice și incompatibile au început să se comporte ca și cum ar fi fost puteri economice stabile. Asta a însemnat că state ca Grecia, Spania, Portugalia sau Italia au închiriat, pur și simplu, credibilitatea germană din spatele monedei euro, pentru a lansa o politică de credit iresponsabilă. Un munte de datorii la dobînzi mici tipice pentru zona euro au fost contractate de state cu economii incapabile să susțină un nivel de îndatorare atît de ridicat. La capătul acestui proces profund irațional, statele euro-profitoare au intrat în mat financiar iar băncile creditoare s-au ales cu un grad de expunere catastrofal.

În mai 2010, cînd Grecia a trebuit să recunoască falsul și să-și anunțe coma financiară, tot sistemul era gripat de erorile structurale ale începutului și de practicile aberante înlesnite de lipsa de definiție a proiectului. Prima declrație greacă de faliment a decopertat o realitate îndelung neglijată și a readus problema la datele inițiale. Astfel, ideea după care Germania trebuie cumva ancorată în euro pentru a elimina o posibilă nouă hegemnonie a dat faliment. Criza euro a demonstrat că Germania, între timp investită și implorată în postură de slavator, este statul dominant și reperul fundamntal al Europei. Un sistem are nevoie de tracțiune și asta presupune un lider. Alternativa, în care un sistem se autoreglează în baza propiei omogenități, e de conceput în Statele Unite și de neconceput într-o Europă constituită din realități și interese naționale distincte. În aceste condiții, toată lumea a uitat de prescripția privitoare la blocarea hegemoniei germane și s-a declarat mai mut decît fericită să accepte respirația gură-la gură financiară germană. Surpiza a venit în momentul în care replica germană s-a dovedit absolut germană.

Cancelarul Merkel, Ministrul de Finanțe Schauble, Curtea Constituțională și, în primul rînd, Bundestagul au reacționat impunînd o politică de aliniere la standarde germane. Rețeta presupune limitarea subvențiilor gemrane și transformarea zonei euro într-un land financiar de rigoare și transparență germană. Asta înseamnă austeritate, limitarea cheltuielilor publice, productivitate, fiscalitate comună. Evident, acest tip de disiplină strictă presupune un mecanism centralizat de control și implementare. Exact din acest punct, euro sau necesarul cerut de salvarea monedei euro, intră în conflict cu Europa sau, mai bine zis, cu unitatea Uniunii Euroepane.

Disciplinarea, armonizarea și fortificarea zonei euro prespun un grad superior de concentrare decizională care creează o nouă realitate politică, un centru cu reguli, standarde și mecanisme proprii și, prin asta, diferit de normele în vigoare pentru statele care nu sînt, nu pot sau nu vor să devină membre ale zonei euro. ”Mai multă Europă!”, strigătul mobilizator cu care criza a fost întîmpinată la Bruxelles a devenit rapid ” Mai multă Europă pentru mai puțini europeni!”. Altfel spus, salvarea zonei euro presupune un tratament care generează două Europe. O Supereuropă de neam și rigoare germanică și o Subeuropă de importanță secundară. Modificarea datelor de bază va trebui consfințită de modiciări în Tratatul European și Ministrul de Finanțe Schauble vorbește deja de ajustări în trepte. Însă prudența Ministrului german nu va putea camufla sciziunea. Puse în fața unui nou Tratat, statele din afara zonei euro ar putea reacționa încercînd să recupereze maximum de politici și suvernaitate cedate în baza vechiului aranjament. Sciziunea va deveni, astfel, o realitate funcțională. Euro se va dovedi instrumentul care a grăbit diluarea unității europene, adică exact situația pe care ar fi trebuit să o evite.

Criza pe care un comentator sau altul se grăbesc să o localizeze la Atena e un impas european. Soluțiile parțiale sînt deja prizoniere ale următoarei faze a crizei și par să alunece, luînd cu ele summit după summit, în irelevanță, chiar înainte de redactarea comincatelor finale. Actuala generație de lideri politici europeni trebuie să cortecteze o eroare istorică de mari proporții care tîrăște după ea un proiect benefic. Apărarea și relansarea Europei cer revenirea, oricît de crudă, la realitate și rațiune. Altfel: Finis Europa! Sfîrșitul actualului proiect eruopean e îngrijorător de aproape.