Galeriile Schwarzenberg

Cel mai adesea oamenii care scriu, vorbesc și, uneori, gîndesc politică serioasă sînt măcinați fin de propria vocație. Mai toți sînt fragmentați de obligații fără sfîrșit, intoxicați de informație schimbătoare și ruinați de inconsecvența vicleană a omului cu care cred că au ajuns la o înțelegere. Pe scurt, politicienii serioși au mare nevoie de terapie. Înainte de a întinde mîna spre raftul cu sticluțe, tuburi și pastile, marii demolați ai vieții politice ar trebui să îl vadă, măcar 10 minute într-o viață, pe Karel Schwarzenberg. Numele și titulatura complete: Karl Johannes Nepomuk Joseph Norbert Friedrich Antonius Wratislaw Menas, al șaptelea Prinț de Schwarzenberg și Conte de Krummau. Mai aproape de noi: Ministru de Externe al Republicii Cehia. Și mai aproape de noi: partea luminoasă a umanității întrupată într-o persoană, după modelul care pune toată cultura înaltă a unei epoci într-o piesă de mobilier burghez sau într-o colecție de porțelanuri pictate. Scwarzenberg e, la drept vorbind, o relicvă în care supraviețuiește și luminează o fostă mare civilizație mai curînd central europeană decît europeană și mai mult euro-germană decît germană.

L-am întîlnit de cîteva ori și am rămas pe cît de mirat pe atît de vindecat. Karel Schwarzenberg împrăștie ceva rar, în vremurile noastre frenetice, dezordonate, mediocre și, prin urmare, doar nominal ale noastre. În aceste timpuri pline de voci și fără direcție, Schwarzenberg degajă o siguranță străină de certitudinile ideologilor, un soi de calm înrudit cu gustul și înțelepciunea. Schwarzenberg e exact ce putea fi Europa fără secolul XX: echilibru, bună cuvință, umor(foarte ceh), inteligență și splendoare culturală. În consecință, Scharzenberg e monumental și discret în aceași măsură. Schwarzenberg poate fi vizitat, așa cum vizitate poate fi Viena sau Praga și cum nu mai pot fi decența vieții urbane europene sau calitatea cercurilor intelectuale ale anului 1900. Spre deosebire de copiile sale contemporane și nereușite, Schwarzenberg e volubil fără a rosti un cuvînt prea mult, educat pînă în vîrful unghiilor dar indiferent la diplome, multicultural fără etnie și pretenții de victimă rasială, edificat asupra istoriei mari și, din acest motiv, sceptic în fața frazeologiei politice de oriunde și oricum ar veni ea aprobată.

Proba cea mai recentă e un interviu superb, laconic, curajos și lipsit de zgomot. Îl puteți citi aici și cel mai potrivit ar fi să o faceți pe încet, ca la o degustare de vinuri rare.

Schwarzenberg vorbeșe despe Europa într-o manieră critică și în același timp entuziastă, cu un discurs pe care îl pot susține numai europenii structurali, nu și europenii militanți. Interviul nu merită defalcat dar trebuie rezumat la cîteva observații pe care nu le veți mai întîlni mult timp de acum înainte.

- mai întîi despre întinderea reală a Europei, o ndimensiune mereu supusă abuzului și viciată de aroganță:

"It's a good thing that Croatia will soon join the EU. Ukraine should also be a member. I believe that the entire western Balkans should be part of the EU, at least if we want to avoid sitting on a powder keg. And Turkey, if it still wants to be -- provided it undergoes some important reforms."

Așadar, ultra-central-europeanul nu face grațiile obișnuite ale central-europeanului care distinge între o Europă stilată și distilată de la Praga spre Vest și o Europă ratată, needucată și irecuperabilă de la Praga spre Est. Europa lui Scwarzenberg se bazează pe bunul simț și pe valorile fundamentale care ne țin în aceași lume. Eurosnobismul ar fi fost o atitudine scuzabilă și prizabilă pentru un personaj șlefuit între Praga Viena și Munchen. Schwarzenberg refuză tentația și pune în subtext un reproș care ridiculizează fără efort parodia occidentală a dimenisunii europene.

- despre locul și rolul real al Uniunii Europene în istoria contemporană:

" Europe has become very introverted. It looks beyond the edge of the plate, if you will, but not beyond the edge of the table. Europe has lost something of its global perspective."

Restrîngerea Europei e un fapt și anume o consecință directă a restrîngerii politico-intelectuale a elitelor administrative europene. Scwarzenberg remarcă lipsa sau, mai degrabă, frica de viziune pe care documentele auto-flatante ale UE se chinuie să o nege. Intuil. Lumea e plină de confuzie și cere politicienilor un singur lucru: direcție. Europa e blocată în propriile indecizii și nu are nimic de oferit. Absența și decridibilizarea blocului european trec neobservate doar la Bruxelles.

- despre germanizarea deciziei politice în UE, una din puținele certitudini europene, într-un moment de criză care tinde spre permanentizare și agravare, nu fără legătură cu vocea regăsită Germaniei:

"Sometimes Germans seem to be saying: If all of you could just be as industrious and frugal as we are, you wouldn't be in such a mess. There's even some truth to that. But one shouldn't declare oneself to be a role model. (...) It's like this: The rich uncle who helps you out, but makes a big show of it, gets on your nerves. Small countries, in particular, are sensitive about this. And they don't necessarily like it when Ms. Merkel and Mr. Sarkozy sit down and flesh out the policies, and then notify the others of their decisions. This can only go well for a while."

Pretenția limitată și, în același timp, exorbitantă a Germaniei e binevenită în termenii generali ai manualelor de bună purtare economică. Însă, practic, în lumea reală a societăților și culturilor europene, soluția morală germană e o eroare care irită nervii naționali. Schwarzenberg remarcă deplasarea politicii europene spre tiparul nefericit al puterilor decidente versus state mici. Ca bun coleg de suferință al guvernelor polonez, român și maghiar, Schwarzenberg știe bine ce spune fără să facă, totuși, un spectacol din frustrările pe care lipsa de considerație a Germaneiei și Franței le-a așezat în locul unității europene.

- dar nu e, totuși, de înțeles rigorismul german, de vreme ce Germania e în situația de a plăti boacănele statelor problemă din Sud? Răspunsul lui Schwarzenberg nu e o noutate dar n-a fost niciodată formulat la asemenea nivel și cu atîta claritate:

"Of course I understand it. The only thing is, the German recovery and Germany's export performance are based on the fact that the countries that are now in debt went shopping on credit in Germany. Who benefited the most from all the reckless debt policies? You did! The Germans should keep that in mind."

Adevărul e clar doar în prezența explicită a răului. În rest, adevărul, inclusiv adevărul despre criza europeană, are întotdeauna două fețe. Drama economică europeană nu e o idee greacească sau un artefact italian ci o coproducție. Deficiențele sudului vin din mentalitățile sudului dar falimentul calificat al sistemului euro e rezultatul sistemului euro care a așezat în același cadru monetar economii despărțite de diferențe fatale de productivitate. Euro a devenit astfel conducta care a legat două zone de potențial contrare și, în aceste condiții, conudcta a devenit rapid un distributor de mărfuri la capătul dinspre Germania și un aspirator de fonduri la capătul dinspre sud. O mare parte a banilor cheltuiți de populațiile sudului au fost puși la dispoziție de bănci germane și au cumpărat produse germane. La capătul acestei observații, Germania nu poate pretinde că nu știe cine a avut de cîștigat, cine a avut de pierdut și care au fost efectele perverse ale sistemului.

- despre realitatea unei Europe cu două viteze, adică despre ipoteza care pretinde să țină sema cu realism de declajele istorice care despart Vestul și Estul:

"Incidentally, I am opposed to a two-speed Europe. Anyone who has ever driven on the German autobahn knows that the slow lane leads to the exit. I don't want to diverge from the main European direction."

Problema Uniunii Europene nu e descoperirea ipocrită a unui continent cu două feluri de istorie și două tipuri de națiuni. Dimpotrivă, problema e construcția unei Uniuni coerente care pleacă de la realitatea marelui substrat european comun. Umorul lui Schwarzenberg scoate din circulație făcătura unei Europe cu două viteze, folosind comparația cu banda pentru reduși, începători sau incapabili a unei autostrăzi germane. Iluzia unei Europe cu două viteze poate face carieră, de pildă, la Paris. În rest, aceași idee se numește, la București, Praga sau Varșovia, despărțirea de Europa, la cererea neformulată dar implementată de retorica UE.

- în sfîrșit, miezul problemei: cine ne-a adus aici? Cine e, de fapt, vinovat de prăbușirea formelor prspere de viață pe care europenii le-au crezut definitive? Chestiunea e cu atît mai gravă și mai vie cu cît orice lămurire suplimentară pare inutilă. Problema pare deja soluționată de corul global care învinuiește bancherii, băncile și capitalismul. Numai că acest gen de răspuns face rost de țapi isăpățirori exact în măsura în care pune capăt logicii. Adevărat, criza e în mare parte o criză a băncilor ajunse din urmă de o politică de credit nesăbuită. Rămîne de lămurit încă ceva: cine și de ce a luat împrumutrile?

"The politicians, without a doubt. Budgets that required deficit spending were approved for decades as a matter of course. This couldn't go well indefinitely. Of course, the banks took advantage of this. In the last 30 years, there have been hardly any politicians who have warned against spending even more money."

Răspunsul lui Schwarzenberg merge direct la țintă. Nu e nimic neclar sau complicat. Vinovatul e cunoscut: politicienii. Guvernele au lucrat în utltimii 30-40 de ani cu deficite bugetare, așa cum bea cineva apă. Împrumuturile au fost cerute de guverne care au ceat iluzia electorală a vieții fără constrîngeri financiare și au instalat pretenția absurdă a vieții asistate din leagăn pînă în mormînt. Generalizarea acestei practici a transformat societățile occidentale în bantustane pe credit.

- despre relația euro-Europa-Uniunea Europeană, locul unor confuzii enrome și clișeul sacru care trimite orice observație în rîndul ereziilor:

"Although the euro is an important project, it is only an instrument. The European Union was established as a political project, and it would survive without the euro. We must provide a uniting Europe with democratic legitimacy. The EU is a very complicated structure today. Brussels has taken control of everything it possibly could. As a result, we now have competencies there that would be more effective if assigned to regions or countries. We have to move away from a Europe of small minds."

O avalanșă de-a dreptul propagandistică a îndepărtat euro de realitatea sa ultimă în context european. Euro, e, într-adevăr, doar un instrument care nu poate și nu trebuie confundat cu Europa sau cu Uniunea Europeană, orcît s-ar strădui să ne convingă de contrariu Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel. Schwarzenberg nu se teme să sesiseze această distincție, tocmai pentru că are o definiție clară a Uniunii Europene și pentru că știe în profunzime ce este Europa. Cu sau fără euro, Uniunea Europeană poate supraviețui, de vreme ce Uniunea prespune o asociere politică. Prin urmare, elementul vital pentru supraviețuirea Uniunii nu e uniunea monetară ci legitimitatea democratică. Dispariția euro n-ar fi o bucurie dar Uniunea Europeană îi va putea face față. În schimb, diluarea sau limitarea principiului democratic poate fi fatală Uniunii Europene. Iată de ce discuția despre viitorul Europei trebuie să includă, alături sau chiar înaintea subiectului euro, principiul democratic. Asta cu atît mai mult cu cît tendința de concentrare a deciziei la Bruxelles și practica ucazului Merkozy, lansat periodic la summit-urile UE, împing spre o zonă de rarefiere democratică.

- despre unitatea uitată sau neexercitată a Europei. Schwarzenberg constată din nou o realitate elementară și îndelung ignorată. În plină defilare a temelor de unitate europeană, UE e lipsită de integrare și coordonare în cîmpurile fundamentale care dau densitatea și anvergura globală a proiectului european:

" We need a common foreign policy, a common security policy and a common energy policy. We don't need a common cheese policy. "

Politica externă, politica de securitatre și politica energetică rămîn fie neacoperite, fie neformulate la nivel european. Eșecul așezat în dreptul acestor trei domenii strategice dă măsura ultimă a unității europene. Atîta vreme cît se va reduce la drapele, ceremonii și coorodnări la nivel de brînză, legume, fructe sau mărci poștale, Unitatea Euopeană va fi o forță într-un acvariu.

Interviul lui Scwarzenberg se încheie cu o remarcă de pătrundere și amărăciune cu totul speciale. Aruncată în trecăt, ea poate fi ușor confundată cu un detaliu biografic:

"Now I'm home again. I've survived the 20th century."

Istorie personală? Mai mult. Într-adevăr, aristocratul gonit și jefuit de statul comunist în 1948 a revenit acasă. Asta îl privește pe aristocrat. Însă Scwharzenberg e unul din cei cîțiva învingători ai secolului XX. Un spirit care a supraviețuit ororilor și s-a ridicat, prin cultură, deasupra ideologiilor. Un om liber între atîția oameni de libertate irosită, într-o epocă tot mai puțin capabilă să înțeleagă și să evite istoria secolului XX.