Statul român: proprietate de stat sau privată?

Acum trei ani, în zilele de 13 și 14 ianuarie 2008, Procurorul Special Anti-Corupție, Jose Grinda a purtat, la Madrid, o discuție francă, brutală și secretă cu înalți funcționari ai guvernului Statelor Unite. Conținutul e acum disponibil, după ce telegrama diplomatică trimisă, cu sinteza discuției, la Washington, a fost extrasă ilegal din arhivele Departamentului de Stat și publicată, la fel de ilegal, de site-ul WikiLeaks.

Procurorul Grinda știe și a văzut multe. Unul din coordonatorii operațiilor desfășurate de autoritățile spaniole împotriva rețelelor crimei organizate rusești, Grinda își cunoaște bine subiectul. Pe tot parcursul conversației sintetizate în telegramă, Grinda dovedește o capacitate remarcabilă de înțelegere a metodelor, obiectivelor și operatorilor mafiei ruse infiltrată în Spania. Grinda e, în mod evident, conștient de pericolul istoric în care consolidarea rețelelor mafiote pune suveranitatea statului ”infectat”. Grinda trece, de la început, la considerații majore:

” Grinda stated that he considers Belarus, Chechnya and Russia to be virtual "mafia states" and said that Ukraine is going to be one. For each of those countries, he alleged, one cannot differentiate between the activities of the government and OC (Organised Crime) groups.”

Concluziile lui Grinda trimit la un fenomen reprodus într-o serie mai largă de state pregătite de preluare sau deja preluate de rețele mafiote ruse. Grinda menționează, deasemenea, că:

” ... according to information he has received from intelligence services, witnesses and phone taps, certain political parties in Russia operate "hand in hand" with OC (Organised Crime).”

Procurorul spaniol nu crede că apropierea Crimă Organizată-Sistem Politic e o alianță între parteneri distincți ci o suprapunere perfectă, coordinată de la vîrf. Astfel, Grinda invocă:

” …the unanswered question regarding the extent to which Russian PM Putin is implicated in the Russian mafia and whether he controls the mafia's actions.”

Răspunsul la care a ajunge Procurorul spaniol e, în parte, rezultatul unui printr-un episod extraordinar. Grinda îl citează pe Alexander Litvinenko, fost ofițer al Serviciilor Secrete rusești, cu care Procurorul spaniol a avut o conversație revelatoare, înainte de suprimarea ofițerului rus, foarte probabil în urma unei operații planificată în Rusia. Schimbul de informații cu Litvinenko și experiența de anchetă acumulată de Grinda au produs următoarea concluzie:

” Grinda cited a "thesis" by Alexander Litvinenko, the former Russian intelligence official who worked on OC (Organised Crime) issues before he died in late 2006 in London from poisoning under mysterious circumstances, that the Russian intelligence and security services - Grinda cited the Federal Security Service (FSB), the Foreign Intelligence Service (SVR), and military intelligence (GRU) - control OC (Organised Crime) in Russia. Grinda stated that he believes this thesis is accurate.”

Pînă aici, considerațiile Procurorului spaniol nu surprind. Istorici și jurnaliști cunoscători ai realității interne ruse au ajuns la concluzii similare, în mod repetat. Ce e cu adevărat tulburător și profund în această analiză e problema contagiunii. Cine a scăpat și cine e vulnerabil la molima rusă? Cine urmează pentru că e copt și cine se poate apăra pentru că a rupt la timp legăturile? Grinda trece în rîndul statelor captive e Belarus, Cecenia, Rusia și, inevitabil, Ucraina. Bulgaria nu e departe și poate fi adăogată orînd acestei clase de state disfuncționale. Penetrația rusă și în consecință extensia rețelelor Crimei Organizate au, în cazul Bulgariei, o profunzime mult agravată de vechile apropieri istorice și culturale bulgaro-ruse. Cum s-ar zice, relația bulgaro0rusă e organică. Unde e România, în geografia contagiunii mafiote? Ce șanse și neșanse pîndesc statul român în acest cîmp de presiune istorică?

Întrebările de mai sus par deplasate. În fond, România e stat membru UE și, în ciuda, defecțiunilor numeroase, pare să fi trecut ”dincolo”, în teritoriul protejat al modernității occidentale. Formal, România e mîntuită. Practic, situația istorică a statului român e neadjudecată și se joacă în continuare, pe muche. Orice viitor rămîne posibil: România poate continua defectuos dar indiscutabil în orbita occidentală sau poate fi absorbită de o rețea de putere care așteaptă momentul, fără să-și fi pierdut forța și motivația. România poate deveni, încă, un stat mafiot. Criteriile folosite de Grinda explică întrucîtva această situație. Restul vine din analiza generală a evoluțiilor politice românești.

Pentru procurorul spaniol, statele caputurate de rețele paralele de putere sînt acesle state în care ”diferența între acțiunile statului și acțiunile Crimei Organizate nu mai eixistă”. Într-adevăr, din acest punct de vedere, statele menționate de Grinda - Belarus, Cecenia, Rusia și Ucraina - au dispărut. Existența lor nominală are utilitate doar în măsura în care oferă rețelelor paralele un spațiu de lucru nelimitat și protejat. Puterea executivă dă operatorilor ilegali direcția iar justiția și parlamentarismul le asigură imunitatea:

” Grinda claimed that the GOR (Governement of Russia) takes the relationship with OC (Organised Crime) lea

ders even further by granting them the privileges of politics, in order to grant them immunity from racketeering charges.”

România nu e în această situație dar e perfect compatibilă cu ea. Premizele substituirii statului n-au fost fructificate dar rămîn active și operația poate fi, oricînd, dusă pînă la capăt. Cu o condiție: cucerirea poziției de comandă în stat. Piesa lipsă e Președinția. Abia privite din acest unghi, istoria post-comunistă a Romnâiei și, cu atît mai mult, ultimii ei 5-6 ani de dezordine generală, fac sens.

Istoria acestei perioade începe cu o ”revoluție” pe cît de sîngeroasă, pe atît de cuminte. Docilitatea lui decembrie ’89 a fost rezultatul unei serii bogate de factori ultranegativi într-un cadru oricum negativ: comunsimul românesc s-a deplasat în timp, sub paravanul ”independenței” de Moscova spre o strucutră național-dictatorială care a strivit orice formă de autonomie în societate, a eliminat orice formă de gîndire politică în partid și a întărit un grup conducător declasat. La capătul acestei lungi degradări istorice, România a trecut printr-o revoluție care a conservat o involuție. Singurul grup care a făcut pasul înainte a fost grupul de putere economico-politic al comuniștilor. Un grup abil dar egal cu zero din punct de vedere intelectual și complet nepregătit pentru modernizarea statului și democratizarea societății. Dimpotrivă, același grup era perfect potrivit petru prelungirea și perfecționarea datelor vechi. În consecință, proiectul pus în mișcare de această forță a fost tocmai un stat controlat, ca și înainte, de monopol economic și de relații interne de ”familie”. Totul în decor capitalist și cu beneficiul unei justiții ”independente” care judecă întotdeauna favorabil cauzele care implică noua structură de putere. Acest mecanism a evoluat relativ stabil și a fost la un pas de desăvîrșire după 2000, în anii cunsocuți ca anii ”partidului stat”. Etapa de guvernare PSD/Năstase a avut, într-adevăr, coerență și stabilitate dar numai în acești termeni.

Pînă și apropierea de Uniunea Europeană a semnalat, practic, încrederea unui sistem consolidat care a înțeles că poate face pasul spre recunoașterea și beneficiile europene, fără să sufere modificări interne importante. În 2005, acest traect a fost blocat.

Apariția lui Traian Băsescu a oprit cursul istoric declanșat în decembrie 1989. Băsescu a fost ales Președinte și a refuzat rețelelor politico-economice aliate supremația în stat. Pactul în vigoare îaninte de alegerile din 2004 nu a fost prelungit. Rețelele paralele, așa numiții ”oligarhi” și aliații lor politici, majoritari în termenii capitalului economic și mediatic, au propus și sperat într-o tranziție lină spre un nou ”contract” cu puterea de stat. Băsescu a refuzat și a trecut programatic la dezvoltarea a două direcții contrare: readucerea societății în scenă și modenrnizarea instituțiilor de stat. Ciocnirea intreselor național și oligarhic, s-a transformat imediat în război politic și a generat ultimii 5 ani de vacarm și instabilitate. Adevărat, acest interval confuz a costat mult. Procesele de dezvoltare au fost întîrziate sau blocate, justiția s-a mobilizat în apărarea binefăcătorilor din rețelele paralele și împotriva drepturilor cetățenești

iar soarta mediilor de informare a fost pe mult timp decisă de farsă, corupție și propagandă, la comanda proprietarilor ”moguli”.

Acest din urmă element e mult mai important decît s-ar putea crede. După ani de intoxicare feroce, românii au, poate, o percepție slăbită a instituțeiei presei și a utilității ei publice. Ce ar trebui să fie presa, ce a pierdut România și ce a primit în loc devine mai clar, odată cu remarcile Procurorului spaniol Grinda asupra fucnției publice a presei, într-o societate amenințată de asaltul rețelelor paralele:

” Grinda also addressed the challenges of combating OC (Organised Crime) when it enjoys political, economic, social and - especially - legal protection.(…) The media can create an environment in which politicians would be reluctant to be friends with and do favors for mafia leaders, whom Grinda argued need to be seen as shady figures to be feared.”

Această funcție a anihliată, în concertul media românesc. Mediile de informare, în primul rînd televiziunea, au fost redefinite de cercurile oligarhice care au creat, în numele libertății de exprimare și a informării, canale ”private” și au trecut la campanii de dezinformare în masă. În modul cel mai nefericit, mass media românească face servicii inverse în raport cu funcția clasică a presei într-o democrație: în loc să avertizeze, centrele de bombardament media înființate și finanțate de ”moguli” recomandă și susțin agenda acelor ”shady figures” de care societatea are toate motivele să se teamă. Operația are deja vechime și a atins o intensitate vicioasă. Supus unui regim de îndoctrinare continuă, pubilcul românesc e derutat, sătul sau revoltat. Consecința e refuzul general al politicii și atenuarea discernămîntului - o situație cumulată din care cercurile oligarhice nu au decît de cîștigat. Criza economică persistentă a agravat iritarea generală. Reperele sînt confuze, corupția socială, la nivel micro și mediu, e vie, erorile de administrație sînt, oricînd, prezente, emigrația a devenit o supapă universală, uzura figurilor politice e enormă iar linia prezidențială e , la rîndul ei, fisurată de presiuni necontenite. În această situație, e din ce în ce mai greu de vorbit de o societate românească prorpiu-zisă și cu atît mai puțin de o societate capabilă să se apere și să apere statul de infiltrare mafiotă.

În rezumat, destinul statului român e, mai departe, în joc. Absorbția mafiotă a fost blocată de Președintele Băsescu dar poate fi reluată, cu șanse mari, după încheierea ultimului mandat Băsescu. Erorile mai mult sau mai puțin grave ale administrației PD-L sînt reale și contează. Însă alterantiva la înlocuirea proiectului Băsescu e statul mafiot, pe tiparul rus. În cuvintele Procurorului Grinda care vorbește la capătul a ”10-12 years’ worth of investigation on Organised Crime”:

” …whereas terrorists aim to substitute the essence of the state itself, OC (Organised Crime) seeks to be a complement to state structures ”.

E exact situația de care România trebuie să se teamă. Suspecții n-au dispărut și rămîn la fel de puternici. Între statul suveran și statul cucerit de rețelele paralele se mai află doar Preșeedintele Băsescu. Istoria României poate fi rescrisă în cîteva luni de așa zise prefaceri democratice, în numele ”schimbării”. Pericolul e intact.

Cunoașterea e putere. Împotriva libertății?

Ce înseamnă scandalul dezvăluirilor WikiLeaks? Mult mai mult și mult altceva decît sîntem înclinați să credem acum, sub impactul dramelor și al picanteriilor prezente în documentele secrete publicate de WikiLeaks. Cele (deocamdată) 300000 de telegrame diplomatice extrase din sistemul de comunicații al Departamentului de Stat American și pasate, apoi, megadelatorilor de profesie de la WikiLeaks au produs un șoc fără egal: după publicarea telegramelor știm sau credem că știm tot despre relațiile de putere, despre logica secretă și despre adevărul vinovat care colcăie în spatele fațadei onorabile a diplomației internaționale. Adăogați profilul radical-bizar-șic al lui Julian Assange, liderul oranizației, și veți face pasul spre cea mai pripită concluzie: dezvăluirule WikiLeaks sînt o palmă răsunătoare pe fața (nevăzută) a establishmentului, o enormă breșă luminoasă a libertății în lumea obscură a puterii politice de deasupra noastră. Tentația e totală. Imediat ce grozăviile ascunse ale "stăpînilor lumii" devin fapt confirmat, opinia publică poate conchide că a surpins în flagrant mașinăria secretă care scrie istoria lumii. Dezvăluirile WikiLeaks par, în esență, o formidabilă victorie anti-conspirativă. Mai mult, o clarificare care dejoacă o conspirație spre a o întări. Căci erupția dezvăluirilor WikiLeaks își conduce publicul spre sentința resemnată după care lumea popoarelor și oamenilor de rînd e, pînă la urmă, jucată de forțe obscure și omnipotente.

Aici, în filozofia frustrată a cetățeanului manipulat de sindicatul ocult al puterilor supreme, stau pericolul și neînțelegerea fenomenului WikiLeaks. Cascada documentelor prezentate de WikiLeaks spune, în sfîrșit, tot ce era de spus despre ipocrizia criminală a lumii în care trăim. Oare?

Într-adevăr, dezvăluirile sînt încărcate de detalii savuroase sau patologice și de informație grea. Aflăm, de pildă, că :

- Gaddafi e dependent de serviciile unei voluptoase asistente ucrainine

- membri ai Casei Regale Saudite îi presează cu disperare pe americani să atace Iranul pînă nu e prea tîrziu

- România face figură de ”stat sălbatic” printre politicienii occidentali familiari cu practicile oligarhice ale locului (dar și cu ”privirea de ucigaș” a marelui maestru Vladimir Putin)

- Berlusconi e regele party-urilor nocturne, animate de tînăra elită feminină locală și internațională

- Rusia lui Putin e un stat mafiot bine consolidat

- Voronin pune la bătaie milioane de dolari mită pentru a căptuși Molodova cu o majoritate comunistă

- politica internă și (energetică-)externă a Rusiei sînt un alt mod de a dezvolta interesele rețelei de extorcare și control patronată de Putin

- statul comunist chinez e din ce în ce mai exasperat de dogmatismul nuclear al comuniștilor nord coreeni.

Da, toate aceste "noutăți" sînt fascinante și excitante. Dar sîntem siguri că avem în față noutăți fundamentale? Lăsînd la o parte, numele de persoane, replicile și alte chestiuni de detaliu, toate aceste "revelații" ne erau demult cunoscute. Există o singură posibilă excepție: repoziționarea chineză în chestiunea coreeană. Deși, ideea după care China e pregătită să accepte o Coree reunificată, cu condiția garanțiilor de bună vecinătate americane, ar putea fi mai degrabă o speculație sud-coreeană entuziastă, după discuții cu diplomați chinezi. În rest, însă, telegramele diplomatice publicate de WikiLeaks nu spun nimic nou. Dimpotrivă, documentele confirmă supoziții mai vechi sau foarte vechi. Orice analist, ziarist sau amator curios era, sau se putea pune, la curent, de mult timp, cu aceste stări de fapt. Procesele erau evidente și incontestabile. Știam că saudiții (sunni) nu pot accepta un Iran nuclear (shia), așa cum știam că Gaddafi nu e un lider de frugalitate scandinavă, că mita e un argument de bază al regimurilor corupte, că administrația comunistă moldovenească a fost și va fi oricînd un regim corupt sau că democrația rusă are profunzimea unui afiș.

Dacă operațiunea WikiLeaks a mizat pe anxietatea publică generată de comunicări diplomatice agresive, iraționale sau diogmatice, atunci eșecul e desăvîrșit. Documentele nu trădează dezordini sau dezechilibre, ci pun în evidență maturitatea profesională a corpului diplomatic american. Telegramele diplomatice aruncate în domeniul public de WikiLeaks n-au fost pregătite pentru o audiență generală și, în aceste condiții, seriozitatea, anvergura intelectuală și calitatea lor stilistică sînt cu atît mai remarcabile. Telegramele lasă în urmă două certitudini: calitatatea excepțională a analizelor și dedicația democratică, tipică pentru o administrație care nu mimează liberalismul ci lucrează, în permanență, cu etaloane juridice și legale clare. Primul caz e ilustrat de o lungă și documentată expunere asupra complexului politico-militar care a grăbit declașnarea războaielor ruso-cecene. Al doilea e ilustrat în detaliu de convorbirile confidențiale ale Consilierului Juridic al Secretarului de Stat American cu funcționari superiori ai Uniunii Europene. În sfîrșit, cine caută stil și talent are la dispoziție o schiță vivace a mișmașului existențial care amestecă, la o nuntă în Daghestan, tradițiile orientale, parvenitismul bubuitor și kitsch-ul mafiot.

În orice caz, niciuna din dezvăluirile WikiLeaks nu ne spune altceva decît ce era deja știut, logic sau de bănuit. În fond, lumea nu s-a schimbat. Reflexele umane, jocurile de putere, mecanismele politice și relațiile între state sînt așa cum au mai fost, iar ideea după care aceste lucruri sînt inaccesibile cunoașterii din afară și pot fi revelate numai prin efracții informaționale e o legendă indolentă.

Adevărat, istoria politică nu poate fi cunoscută instantaneu și în detaliu, dar asta nu înseamnă că orbecăim, dezorientați de conspirații, sau că nu putem înțelege cum interacționează statele, valorile, ideile și oamenii politici. Presupunerea după care adevărul acestor relații e ascuns și inaccesibil e, de fapt, o scuză. Numai așa devine istoria o problemă simplă și numai așa se poate cineva scuti de cunoaștere și gîndire. Istoria ca sumă a conspirațiilor e cum nu se poate mai avantajoasă: totul e imediat explicabil și, în orice caz, e vina celorlalți, ”a lor” (capitaliști, masoni, evrei, bancheri, industriași, ucigași, trădători și alți prestatori de servicii hotărîtoare).

Problema acestui fel de a înțelege lumea e că nu duce nicăieri. Astfel, dezvăluirile WikiLeaks se întemeiază pe certitudinea că dezvăluie și descriu osia nevăzută a lumii, dar nu e clar care dintre lumi. Căci aceleași tip de revelații ar fi fost posibile și în secolul III după Cristos și în secolul III înainte de Cristos, și în secolul XVI, la curtea Principelui lui Machiavelli, și la Stambul, în intrigile de palat ale sultanilor. Mai departe, același tip de dezvăluiri ar descoperi secretele (altfel bănuite) ale unor instituții vii și contemporane ca FIFA și CIO sau, cu acordul dumneavoastră, complicațiile de familie ale oricărui om de rînd. Toată lumea știe sau presupune că FIFA și CIO sînt mașini de afaceri corupte care distribuie competiții mondiale contra influență și cash. La fel cum vecinii dumneavoastră ”au mirosit” că nu vă înțelegeți bine cu soția, că aveți legături extramaritale sau că băiatul cel mare n-ar vrea să se facă inginer, așa cum v-ar plăcea dumneavoastră. Deosebirea e că toate aceste fapte trec, odată dovedite și publicate, de la pasiv la activ. Ele încep să conteze altfel și mai mult pentru că devin oficiale. Însă asta nu înseamnă că ele se nasc sau apar abia odată cu oficializarea.

Iranul nu era o problemă mai mică înainte de publicarea telegramelor pe site-ul WikiLeaks. După publicare, Iranul rămîne același, cu problemă cu tot. Doar diplomația din jurul Iranului nu mai poate rămîne aceeași. Observatorii, diplomații, spionii, analiștii și funcționarii care foloseau cu toată încrederea canalele de comunicare confidențiale o vor face cu mult mai multă reținere, de acum încolo. Instituții ca Departamentul de Stat American sau ambasadele vor reacționa defensiv. După dezvăluirile masive de pe WikiLeaks, instituțiile diplomatice vor intra în contracție și se vor dogmatiza. Curajul și lejeritatea pe care le presupun o telegramă cuprinzătoare se vor retrage. Instituțiile se vor re-birocratiza. Partenerii de dialog ai diplomaților americani vor învăța să fie discreți sau vor amuți cu totul. Jocul diplomatic din care se naște, totuși, starea de echilibru global, pe care WikiLeaks susține că o dorește, va deveni, brusc, problematic. WikiLeaks a făcut o demonstrație gravă și aici se află însemnătatea istorică a scandalului în desfășurare: mobilitatea informației a atins un nivel de putere care depășește și pune în dificultate întreg sistemul de relații politice și umane al vremurilor pe care le trăim.

Acum nu mai mult de 20 de ani, o dislocare de informație atît de rapidă și de vastă ar fi fost imposibilă. Fizic vorbind, scandalul WikiLeaks nu ar fi fost posibil în 1990 sau 1980, așa cum n-ar fi fost posibil acum 300 de ani. Nimeni nu putea extrage și muta instantaneu, în domeniu public, mii de kilograme de dosare secrete sau nesecrete. Marea majoritate a dezvăluirilor clasice s-a limitat, pînă acum, la "scrisoarea" sau la "dosarul" compromițător. Acum, o singură persoană mînată de resentiment ideologic sau de dorul de glorie poate extrage și pune, în cîteva minute, pe un memory stick, pe un disc sau pe un laptop, conținutul a sute de mii de dosare. Odată găsită o gazdă cu convingerile anti-americane ale lui Julian Assange, urmează transferul. După alte cîteva minute, datele intră în circuit universal și devin, astfel, accesibile, pe net, tuturor și oricui.

Consecințele sînt extraordinare. Prima dintre ele sugerează că ordinea politică democratică nu mai poate face față radicalismului transferat în tehnologie. Cu alte cuvinte, transparența riscă să distrugă sistemul. Puterea tehnologică uriașă a informației presează spre transparența absolută, iar aceasta se întoarce împotriva cerințelor de bază ale ordinii. Niciun sistem politic nu poate supraviețui într-o lume care poate afla oricînd tot ce se întîmplă și discută în sistem, așa cum nici o familie nu se poate păstra, dacă e silită să trăiască permanent în văzul lumii. Cunoașterea e vitală. La fel și limitele cunoașterii. Din acest punct de vedere, orgia informatică a vremurilor noastre e, deocamdată, o valoare derutantă și prost administrată. Ea conduce rapid spre voyeurism, după modelul recent acreditat de ”reality shows” și alte producții tv în care spectatorul nu află nimic, deși e tot timpul însoțit de convingerea că are acces total și direct la "adevăr".

A doua consecință e cultul contraproductiv al observației. Toată lumea monitorizează și toată lumea e monitorizată. Pînă de curînd, opinia curentă semnala pericolul intruziunii mijloacelor oficiale de observație în viața privată. Big Brother, simbolul vieții civile supravegheate informatic de autorități, era temerea numărul 1 a societății civile. WikiLeaks dovedește că operația e reciprocă. Și autoritățile pot fi controlate atacate informativ de indivizi. Nici autoritățile nu se pot apăra de penetrația informațională. Așadar, varianta completă a teoriei privitoare la riscurile controlului informatic spune că nimeni nu mai e apărat de nimeni și că nimic nu mai poate fi privat sau limitat.

Sîntem, astfel, în pragul anarhiei. O anarhie autoindusă, dar nu mai puțin amenințătoare. Dealtfel, atît cît e de înțeles, filozofia WikiLeaks e o variantă a anarhismului. Assange și colaboratorii lui sînt copiii unei epoci de libertate extremă care a transformat orice limită în inamic și visează la o utopie impracticabilă în care totul se întîmplă la vedere. E multă seninătate ingenuă în acest tip de viziune, dar și o ignoranță uriașă. Soicetățile umane își pot închipui, prin naivi fanatici ca Assange, că forțează paradisul nealterat al armoniei și comunicării desăvîrșite. Însă, acest drum a dus și va duce mereu spre dezastru. Utopismul slăbește, în cele din urmă, numai și numai libertatea. Și întărește argumentele inamicilor libertății. Vechea cugetare stă în picoare: cunoașterea e putere. Împotriva libertății?

Ziarist-tiran-comentator

Un editorial uluitor și neliniștitor, în Gândul. Uluitor și neliniștitor, cum numai libertatea gata să își vină de hac poate fi. Cristian Tudor Popescu scrie cu o pensulă țeapănă și murdară despre Președintele-jucător, șarlatan-comentator. Teza: Președintele Băsescu e un politician laș, incapabil să își recunoască erorile, și un caracter meschin, gata să îi găsească pe români vinovați de propriile lui eșecuri. De unde știe Cristian Tudor Popescu toate atîtea lucruri grave? În principal, dintr-un discurs rostit de Președintele Băsescu, săptămîna trecută, la Bursa de Mărfuri.

Cristian Tudor Popescu anunță abrupt că:

”(…) Băsescu, înşală încă o dată populaţia. Este singurul şarlatan politic pe care îl cunosc capabil să şi comenteze în timp ce operează”

Ce a spus Președintele Băsescu:

” Sigur, românii sunt păcăliţi zilnic, sunt minţiţi. O să vedeţi fete rujate, cu ochii cât cepele „se reduc salariile, să le aducem banii”, bănişorii lor. Bănişorii acestor oameni sunt bani pe care nu îi producem; îi împrumutăm pentru a-i plăti.”

Ideea după care Președintele Băsescu e nenorocirea circulară a neamului românesc nu e nici atît de spontană, nici atît de justițiară pe cît lasă să se înțeleagă acizii categorici din rîndurile lui Cristian Tudor Popescu. Dimpotrivă, teza reprodusă de C.T. Popescu e un clișeu compus și reciclat de fabrica de adevăruri Realitatea TV-Antena 3, după care Băsescu poartă răspunderea directă pentru o o sumă infinită de fapte, fenomene și situații: criza economică, productivitatea muncii, existența propriului frate, victoriile continue în alegeri, propria existență, țîfna regală a lui Sarkozy, gafele lui Geoană, imaturitatea lui Ponta, dezastrul bugetar al unei țări care naște bugetari, tirajul Gândului, calitatea opoziției, formarea Căii Lactee și alte asemenea mărunțișuri. Corul pe care îl întregește Cristian Tudor Popescu, atunci cînd dezinfectează națiunea la Realitatea TV sau cînd scrie pentru Gândul, poate fi acuzat de orice, numai de lipsă de coordonare și solidaritate nu. Așa se obișnuiește între părtașii la revelații și între complicii la gazetăria de atitudine. Pasajul în care Președintele Băsescu spune:

” O să vedeţi fete rujate, cu ochii cât cepele „se reduc salariile, să le aducem banii”, bănişorii lor ”

e o referință clară la corul pe care și Cristian Tudor Popescu îl frecventează seral, în calitate de invitat special al onor instituției media condusă de Sorin Ovidiu Vântu, din umbră dar cinstit, așa e cum o dovedesc pe larg recentele stenograme. Normal pentru un justițiar, Cristian Tudor Popescu sare în apărarea ”fetelor”, dar lasă să se înțeleagă, în treacăt, că apără, cu același prilej, și populația, o expresie numerică a gloatei, prin care autorul înțelege, de bună seamă, poporul.

Însă, analiza-denunț continuă. Cristian Tudor Popescu întreabă:

” În alegerile de anul trecut pe vremea asta, l-a auzit cineva spunând pe dl. Băsescu că pentru a-ţi lua salariul şi pensia e nevoie de muncă? ”.

Chiar așa! A comunicat, la timp, Președintele Băsescu acest adevăr șocant și neatestat în analele istoriei economiei? Dacă nu, Cristian Tudor Popescu ar trebui să treacă neîntîrziat la gazetăria caritabilă și să explice ”populației” această noutate absolută: salariu și pensie contra muncă!

Băsescu zugrăvit de editorialul lui Cristian Tudor Popescu e un personaj omnipotent și căzut. Un iluzionist ieftin care își mînă poporul la ruină, fără să scoată un cuvînt adevărat. Dacă e așa, atunci și aceste cuvinte sînt, după Cristian Tudor Popescu, tot o minciună, în discursul mincinos de la Bursă:

” Singurul lucru la care i-a dus capul a fost să dubleze salariile, să dubleze pensiile, să inventeze 222 de categorii de ajutoare sociale. Atât i-a dus capul pe politicienii români în timpul de creştere explozivă.”.

La fel și următorul pasaj:

”Avem funcţionari care au sabotat de ani de zile implementarea sistemelor informatice pentru că ei cred că numai cu hârtia şi creionul pus după ureche şi cu o faţă acră pot sta, şi ei trebuie să stea, la contactul cu cetăţeanul. Informatizarea şi deschiderea informatizării către public, către firme, accesul la informaţie al cetăţeanului şi al firmelor este fundamental în modernizarea statului.”

Ce spune, totuși, Cristian Tudor Popescu despre un alt pasaj care n-a prins editorialul demascator din Gândul? E scurt și nu cere prea mult consum mental. Iată-l:

” (…) dacă stăm tot timpul ancoraţi de interesul de astăzi şi nu vom avea curaj să trecem acest prag specific omului politic, laşitatea de a înfrunta realitatea, dacă nu trecem acest prag condamnăm România ”.

Problema de bază a acestui pasaj plin de probleme e că include adevărul fundamental și insuportabil al lumii în care trăim, blestemînd neputința, nemișcarea și neseriozitatea românilor. Redus la o formulă minimă: realitatea nu există, exist doar eu și acum, ceilalți și ziua de mîine pot face ca mine sau pot crăpa, din partea mea. Semnat: românul cu funcție și fără funcție sau invers. Această infirmitate frenetică și ucigașă mănîncă de sus pînă jos lumea românească. Numai că sus, acolo unde conștiința, politica și opinia ar trebui să țină piept curentului, lașitatea și indiferența domnesc. Și printre parlamentarii opoziției care aleargă după acordul cu FMI, pentru a-l distruge și a cîștiga astfel ruinele peste care vor domni. Și printre năucii, tembelii și ignoranții care umplu structurile statului de sus pînă jos și de la primul la ultimul județ al țării. Și printre oamenii cu cap care se vînd în fiecare seară la televizor, pentru a-și liniști familiile (ne facem casă!), în timp ce tîmpesc sau nenorocesc toate familiile care n-au o rudă în clanul tv Vântu sau Voiculescu.

Interesant fenomen și nemaipomenit de curioasă țară, nu? Și ce subiect de presă! Cristian Tudor Popescu ar avea despre ce să scrie, pînă uită adresa televiziunilor la care mai are timp să se ducă. Însă subiectul nu pare să-l intereseze. E prea multă răspundere în el. E prea multă istorie și psihologie națională în el. Și riscă să nu dea bine la public. Mai mult, ce-ar spune dnii Vântu, Voiculescu & co dacă independentul C.T. Popescu s-ar răscula împotriva orînduirii? Care orînduire? Numai un ziarist care se leagă la ochi și își cască buzunarele nu vede că România e jucată de o alianță care strînge în același pumn PSD, PNL, justiția judecătorilor bine salariați și media jurnaliștilor de trust și mai bine salariați. Președinte cum e el, Băsescu e, în cel mai bun caz, aliat cu electoratul, inclusiv cu nemulțumirea și răbdarea lui limitată. Guvernul lui Băsescu e tăvălit de criză și de propriile defecte prin toate colburile și dat cu capul de toate televiziunile. Intelectualii lui Băsescu, în număr de vreo zece, au obosit, au recalculat sau nu mai deschid gura de teama intelectualilor lui Vîntu și Voiculescu pe care numai Cristian Tudor Popescu nu îi remarcă și ia la rost pentru aservire, atunci cînd stă alături de ei în studiourile tv. Asta e atotputernicia lui Băsescu și așa arată dictatura tartorului de la Cotroceni: o înjurătură cu pauze de schimbat birjarii pe ecran!

Însă nu e mai puțin adevărat că Băsescu a spus nu și încă n-a încheiat. Asta se poate numi norocul tîrziu al României. Cărțile de istorie care îi vor rezerva un loc și lui Cristian Tudor Popescu vor rezerva un loc mult mai vizibil lui Băsescu. Asta e oare problema lui Cristian Tudor Popescu? Programarea în posteritate? În orice caz, dacă vrea un Președinte care nu mai lucrează pe contre, nu mai comentează spectacolul autodistrugerii naționale și e solidar cu politicienii, media și justiția, Cristian Tudor Popescu trebuie să se roage pentru o victorie PSD-Ponta-PNL-Antonescu în alegeri sau altcumva, prin ce mijloace s-or găsi în șanțuri, comisii și discursuri. Atunci va vedea Cristian Tudor Popescu ce înseamnă un sistem consolidat, unitar și în acord cu el însuși. Va fi liniștea adusă cu minerii în 1990, plus capitalism cu contracte bune de la Moscova, plus un loc în panteon pentru Cristian Tudor Popescu.

Libertatea presei eliberează gîndirea. Dar numai acolo unde gîndirea a învins și convins, deja, narcisismul. Altfel, pe negîndite, libertatea presei se transformă într-o eliberare de instincte pe care numai întîmplarea o așază în redacții, în loc să o închidă în aziluri. Tribuni dopați de propria menire, procurori de prima pagină, executori siliți ai moralei publice, răzbunători frustrați de moliciunea nației scriu fără oprire, în căutarea următoarei prize de glorie publică și a următoarei reprize de brutalitate. Spectacolul are măreție egolatră indiscutabilă, dar se scufundă în mizeria imposturii, îndată ce se crede argument educator de opinie publică.

Încă de la răul început al presei noastre post-comuniste, Cristian Tudor Popescu s-a autoproclamat Ministrul Justiției Populare Scrise, Vorbite și Scrîșnite. Nervii corecționali ai lui Cristian Tudor Popescu au făcut carieră. La început, în poala maternă a complexului FSN-IMGB-Miron C. Editorialele detunate de Cristian Tudor Popescu în Adevărul au rupt-o cu gîndirea, într-un moment în care a gîndi era un act straniu, nepatriotic și reeducabil cu bîta și lanțul mineresc. Un citat minor, din fluxul editorial al lunii ’90:

"Că pe 13 iunie a avut loc în Bucuresti o tentativă de lovitura de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decată decît în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Theodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliție poate rememora mirosul sălbăticiei și fricii care pluteau în aer. E lesne de înțeles că imaginile din seara aceea, transmise de TVR, și mai ales lipsa oricăror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panică, în intreaga țară. Ceea ce s-a întîmplat a doua zi în București, începînd cu primele ore ale dimineții, a fost o reacție tot atît de inevitabilă; spirala violenței, odată inițiată, urcă întruna. Aceasta reacție s-ar fi produs și în lipsa apelului prezidențial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură Președintele și Guvernul. În aceste condiții, comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic."

Așa arăta curajul celui ce avea să proiecteze, fără încetare, în cei 20 de ani ce au urmat, imaginea unui caracter aspru și drept, de condeier neclintit, la intersecția între Gorki și Hemingway. După proba jenantă din mai-iunie ’90, caracterul editorialistului n-a mai fost testat de încercări la fel de dramatice. Nici nu era nevoie. Editorialistul-magistrat le-a fabricat singur. Apocalipsul cotidian, minciuna, ticăloșia și ticăloșii au devenit specialitatea și boala profesională a autorului. Evident, România deține zăcăminte inepuizabile în materie. Acolo unde fiecare palmă de pămînt e însoțită de o palmă pe fața bunei creșteri și a vieții curate, ziaristul trebuie să scrie. Cum s-ar zice, dacă țara o cere, ziaristul trebuie s-o facă. Ziaristul trebuie să fie impopular în propria lui țară, dacă propria lui țară e urîtă și strîmbă. Dar Cristian Tudor Popescu nu vrea să fie impopular. Vrea să fie vizibil. Nu atît el, cît el și furia lui. Critica lui Cristian Tudor Popescu a fost demult înlocuită de obligația urii. Iar ura și căutătura de karatist itinerant ale lui Cristian Tudor Popescu vin dintr-o confuzie nerezolvată: putere sau putere?

Ziaristul care spintecă din priviri, editoriale și interviuri caută recunoașterea, înainte de a atinge înțelegerea. Iar cea mai simplă formă de acces la recunoaștere e intimidarea. Lovește și, mai ales, lovește primul. Lovește necontenit în dușmanii de care faci rost cu înfrigurare și lumea te va citi sau asculta fără să se dumirească dar luîndu-ți seama cu teamă. Tirania opiniei naște ziariști răi și cititori tăcuți.

Ponta pentru România

Miercuri, la Strasbourg, Victor Ponta a încercat să debuteze în politica europeană. Tentativa s-a soldat cu o porcărie în plus. Ponta a cerut complicilor socialiști din Parlamentul European să blocheze admiterea României în spațiul Schengen. Cu această ultimă contribuție, Programul ”Ponta pentru România” se clarifică rotund, ca un ștreang. Românii pot conta pe Victor Ponta, în cazul în care își doresc izolarea și ruina.

Programul Ponta pentru România prevede, deja, paralizarea Parlamentului și, mai departe, scufundarea acordului cu FMI. În plan extern, această inițiativă fertilă e însoțită de proiectul unei Românii blocate la marginea spațiului Schengen, ideea pentru care Victor Ponta a pledat în fața camarazilor socialiști din Parlamentul European. Puse cap la cap, aceste două reușite ar creea acea stare de criză profundă pe care Ion Iliescu a invocat-o de curînd, salivînd leninist. Ca anti-comunist declarat și dușman de moarte al foștilor nomenclaturiști, Ponta s-a înscris integral în logica lui Iliescu și pariază pe ascensiunea PSD, la capătul unui război de anihilare a sistemului economic, parlamentar și mediatic românesc. În acest calcul abject, românii sînt materialul de război, pasta utilă și șaua care trebuie să ușureze înscăunarea PSD. Românii nu contează pentru că n-au existat niciodată. Masa numerică, da, e folositoare, dar trebuie, mai întîi, adusă într-o stare extremă de dezorientare și iritare. Abia atunci și numai așa, va reuși PSD să preia puterea.

Se presupune că, exact cu acest prilej, Victor Ponta va deveni Prim Ministru, va face pasul spre maturitate și va ieși din rama care reține, astăzi, imaginea încrucișată a unui Woody Allen suburban cu un Cațavencu european. Însă prețul acestei transformări e prea mare: căderea economică, insolvabilitatea, marginalizarea, toate pentru maturizarea lui Ponta. Nu merită, mai ales că transformarea lui Ponta în politician serios e un miracol în contra propriului personaj.

Asta nu înseamnă că Victor Ponta a plecat spre Strasbourg într-o o călătorie fără rost. Între socialismul de birt al lui Ponta și socialismul salonard al tovarășilor din Parlamentul European nu există decît o diferență de clasificare igienică: de la mizeria fățișă, la cinismul ornat. Obiectivele sînt aceleași: agitația isterică pe tema sărăciei, urmată de revenirea la matca ruso-mafiotă. Marea descoperire a socialismului mai vechi sau mai nou e mecanismul prin care mulțimile sînt puse la treabă spre auto-distrugere și salvate, apoi, de avangarda progresistă a unui partid luminat. În cazul României, trupa care așteaptă să deschidă calea televizată spre viitorul luminos e grupul care se străduie, din toate puterile, să împingă România în faliment. Niciodată, poate cu excepția intervalului comunist, n-a existat în România un dispreț pentru restul societății, afișat cu atîta dezmăț de un grup de putere restrîns. Diferența vine din trecerea de la doctrina oficială, la psihologia individuală: atunci, în numele partidului atoateștiutor, acum pentru îmbogățirea nebunească și, mai ales, pentru protecția ei prin mijloacele oferite de cucerirea puterii.

Colegii euro-socialiști ai lui Ponta nu sînt străini, în aparenta lor bunăcreștere occidentală, de barbaria Programului ”Ponta pentru România”. Socialiștii conduși în Parlamentul European de Martin Schulz, au un palmares care cerea joncțiunea cu Ponta. Politica de bază a euro-socialiștilor e dictată de alianța de facto a socialiștilor occidentali cu Rusia și cu partidele pro-rusești ale Estului, un soi de Internațională Post-Sovietică menită să blocheze sau să diminueze apropierea UE de statele de pe flancul răsăritean al Uniunii și să promoveze interesele Rusiei în zonă. De aici, eforturile neîncetate de compromitere a Parteneriatului Estic, sabotarea inițiativei care urmează să lege Parlamentul European de Parlamentele a cinci state post-sovietice (EURONEST), manevrele favorabile unei noi guvernări comuniste în Moldova și, mai nou, pactul semnat cu Partidul Regiunilor al Președintelui ucrainian Yanucovich.

Această din urmă ispravă a asigurat buna reprezentare în Parlamentul European a intereslor lui Yanucovich. În mai puțin de un an și jumătate de administrație a Partidului Regiunilor, Ucraina a fost aproape complet rusificată, alegerile locale au devenit o parodie sovietică înscenată de serviciile secrete, iar presa a fost strivită de un val de amenințări, bătăi, răpiri și ridicări de licență. Parlamentul European a rămas mut în fața acestor abuzuri, pur și simplu pentru că socialiștii au blocat rezoluțiile pe tema Ucraina. Socialiștii s-au achitat, astfel, de partea care le revenea, după semnarea pactului cu Partidul Regiunilor. Ce oferă, la schimb, partenerul rus? Estul, ca spațiu de dominație pentru grupuri, partide și guverne organizate după modelul rețelei absolute perfecționat în Rusia.

În consecință, apelul de la Strasbourg al lui Victor Ponta trebuie înțeles pînă la capăt. Ponta a cerut euro-socialiștilor sprijin pentru excluderea României din spațiul Schengen și, cu aceleași cuvinte, pentru alipirea României la spațiul de influență rusă. Oferta Ponta pentru România nu aduce simpla îndepărtare de Europa și nu e doar un catalog de dezavantaje relative pentru români. Oferta Ponta e preludiul aservirii complete a individului și societății, atît cît au apucat ele să conteze în România. Proiectul de bază e unul și același: România la dispoziția grupului care va prelua statul.

Dăunescu

Dumnezeu să-l ierte! Și are ce să ierte. Adrian Păunescu a fost, din 1970 încoace, o prezență enormă și insistentă pînă la autoimpunere, în viața României de stradă, stadion, ziar și partid. Toată lumea care conta sau nu conta, toată lumea cu carte sau fără carte, toți cei ce și-au dorit-o și toți cei ce nu și-au dorit-o, tot ce s-a scris și tot ce n-ar fi trebuit scris, toți și toate au fost atinse de suflul taurin al acestei turbine colosale de produs vorbe în versuri, adeziuni și coeziuni de masă, emoții simple și nutrețuri poporale pentru un ego nesfîrșit. Adrian Păunescu a fost persoana hiperpublică a ultimilor 40 de ani de viață publică suprimată sau liberă și, din acest motiv, judecata lui Păunescu nu trebuie mutată în ceruri ci trebuie gîndită și rostită, aici și acum. Un personaj public promite, de la bun început, să fie al celor pe care încearcă să-i ia cu el spre bine și adevăr. Un personaj public acceptă, adică, să fie judecat, la sfîrșit, de publicul pe care susține că îl slujește. Iată de ce interdicția de verdict, dictată în cazul lui Păunescu de formula după care cei de-abia plecați nu trebuie comentați și judecați, moare în aceași zi cu personajul în cauză. Adrian Păunescu s-a străduit vulcanic să facă din noi ceva pe gustul și după nevoile lui. Prin urmare, avem, acum, dreptul și datoria să spunem ce credem despre asaltul de 40 de ani al lui Păunescu asupra vieții publice românești.

Posteritatea lui Păunescu a început catastrofal. Cu o demonstrație televizată de autosuspendare: Păunescu a fost proiectat instantaneu pe contur de poet național și înțelept popular. Televiziunea publică a reușit, de pildă, să difuzeze, în reluare, cîteva ore de înregistrări de Cenaclu Flacăra. E, prin urmare, de aflat: cînd va începe televiziunea publică să difuzeze în reluare cuvîntările lui Ceaușescu? Altfel spus, la 20 de ani după ce obligația de a-l asculta și omologa pe Păunescu a dispărut, o parte însemnată a organizațiilor care se prezintă în România pe post de presă au dovedit că n-au avut timp suficient să gîndească. Sau, poate, opera și persoana publică ale lui Păunescu au rezistat schimbării de timpuri și își merită admirația?

Prima și ca mai gravă dintre propunerile pe care le-am înghițit pînă și după dispariția lui Păunescu e că am pierdut un mare poet, poate chiar Poetul Național - într-o ediție adecvată epocii post-eminesciene. Ar trebui mai întîi remarcat că Eminescu a fost un detractor doctrinar al epocii istorice și politice în care a trăit. Păunescu nu se face vinovat de vreo crîcnire sau cugetare critică. Propulsat și amanetat de mașina de propagandă comunistă, Păunescu a făcut un zgomot aluvinoar cu voie de la toate polițiile și, încă mai mult, a primit în antrepriză cîteva din adevărurile incomode pentru politrucii partidului: existența Occidentului liber și prosper, existența culturii înalte a României pre-comuniste și, chiar, calitatea superioară a culturii din afara lumii comuniste. Păunescu a preluat toate aceste sarcini și le-a rezolvat cu o demagogie irezistibilă pentru oamenii care credeau că vor găsi în cenaclul ambulant al lui Păunescu un refugiu sau poteca spre cultura liberă.

”De la Bîrca la Viena”, o carte de propagandă mascată reportericește, a avut un succes colosal. Așa cum are o gură de aer sau un pachet cu mîncare într-un dormitor de penitenciar. Cartea lui Păunescu a explicat tuturor celor ce au fost împiedicați să iasă vreodată din țară, că, da!, Occidentul, există, e interesant și chiar simpatic dar n-are voința și, mai ales, altitudinea viitorului plenar al socialismului românesc. Cu asta, Păunescu a înlocuit, dintr-o carte și un foc, zece ani de propagandă. Sinceritatea trucată, scrisul lizibil și curajul bine dozat cu care Păunescu ”a spus lucrurilor pe nume” au convins sute de mii de oameni, altfel sătui de discursurile de partid.

Cenaclurile plimbate de Păunescu de la un cap la altul al țării au dat unei mase enorme de tineri iluzia culturii libere. La Cenaclul Flacăra se putea asculta rock și folk, se recita Shakespeare sau Whitman sau Vasile Voiculescu. Tot acolo era invocată misterios și sentimental o Basarabie mitică, aflată în nu se știe ce țară și sub nu se știe ce ocupație. Toate erau spuse și admise, cu o condiție: adeziunea scandată la Ceaușism, sub îndrumarea răcnită a unui Păunescu transformat în direcție și conștiință de grup. Păunescu a fost cel mai important și cel mai eficient motor de propagandă al aparatului de propagandă comunist. Așa-zisele lui acte de dizidență literară, nu trebuie confundate cu actele de conștiință. Poeme ca Analfabeților s-au născut numai pentru că și numai cînd instituția Păunescu avea neplăceri: înlesniri incomplete pentru revista Flacăra, favoruri refuzate unui om care cerea mult mai mult decît prevedea contractul cu Partidul și, în sfîrșit, dizgrația oficială, după un Cenaclu farsă soldat cu mai multe vieți pierdute, la Ploiești. În rest, cîtă vreme apetitul grandios al lui Păunescu a fost răsplătit, totul a fost bine și România lui Ceaușescu a făcut figură de paradis în opera lui Păunescu.

De altfel, dizidența de care Păunescu a început să vorbească în gura mare, după 1989, e o fabricație convenabilă întregului pluton care încerca trecerea de la servilismul de partid la orgoliul democratic. Adevărul e că Păunescu a petrecut ultimii cîțiva ani ai regimului comunist, cerșind disperat reabilitarea și propunînd, în schimb, denunțuri publice sau mici lingușeli trimise lui Ceaușescu din paginile revistei Contemporanul, unde partidul îi alocase o nișă, după încetarea muncii de stadion.

Toxicitatea lui Păunescu poate fi măsurată în curbura care strîmbă, și astăzi, gîndirea comună a milioane de români, îndreptînd-o spre provincialism, mediocritate și kitsch. Căderea acestor oameni și, odată cu ea, înapoierea României sînt culpa directă a lui Păunescu. În fond, Păunescu i-a cerut și i-a avut pe mînă. Magistrat și educator de mulțimi, Păunescu a stîlcit cel puțin o generație. Acolo unde suflete și minți încă proaspete cereau un alfabet de sinceritate minimă, Păunescu a turnat cisterne de provincialism, patriotism pro-comunist, mîndrie pentru rugina industrială a ceaușismului și mistică anti-modernistă. În toată această operație de îndoctrinare colectivă, poezia lui Păunescu a jucat rolul de pivot sentimental. Păunescu are reputația unui mare poet, dar acest mit nu e altceva decît reflexul deplin al unei epoci de degradare culturală pilotată energic de chiar fabrica de rime Păunescu.

Adevărat, Păunescu a pornit cu talent, la sfîrșitul anilor ’60, promițînd un declamator de bună energie romantică, dar asta a fost tot. Păunescu a sugerat veridic un Beniuc epurat. Atît. Legenda debutului strălucit al lui Păunescu e mai mult decît discutabilă. Opera lui Păunescu a devenit, rapid, un tsunami versificat. Păunescu poetul a fost complet anihilat de un automatism care a ștanțat prozodic covoare de proză sau jurnalism banal. Păunescu a doborît coregrafia rimată grațios de Topîrceanu sau Minulescu și a coborît-o pînă la tembelismul cîntat al textelor de brigadă. Ce e permis folclorului de terasă sau agitatorilor de meserie nu poate trece, însă, drept poezie. Sau, dacă trece, e semnul unei derute culturale grave.

Păunescu a demisionat înainte de a descoperi poezia mare. Cei ce îi evocă, astăzi, geniul poetic, nu știu despre ce vorbesc și pentru că tot nu știu depre ce vorbesc insultă o generație superbă de poeți pe care Păunescu a acoperit-o, suflînd în megafoanele propagandei comuniste. A-l face pe Păunescu mare poet înseamnă a-i condamna la uitare și dispreț pe Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Ilie Constantin, Ileana Mălăncioiu, Șerban Foarță. Anii ’60 și ’70, anii pe care Păunescu pretinde că i-a definit literar, ne-au dat o suită de poeți vecină cu miracolul. Încă mai puțin așteptată a fost explozia poetică a anilor ’80, anii în care Păunescu trona, amplificat de tiraje aprobate și publicitate tv: mari poeți ca Ion Stratan, Cristian Popescu sau Mircea Cărtărescu au scris asumîndu-și anonimatul și au dezvoltat un limbaj poetic nou. Într-o epocă de mizerie tragică, poeții generației ’80 au creat un mod de cunoaștere tragică și au refuzat să se predea festivismului de traforaj întreținut public și săptămînal pe șantierele lui Păunescu.

Istoria literară va infirma urgia copitoasă a galeriei pro-Păunescu. România scriitoare și cititoare va redescoperi, poate, cîndva demnitatea poeziei și adîncimea limbajului. Pînă atunci, injustiția va continua, iar bunul gust și meditația poetică românească vor aștepta revenirea din ecoul proletar în care au fost înecate de supraproducția lui Păunescu. Deplasarea percepției culturale românești spre rudimentar, folcloric și kitsch provincial e cea mai de seamă ispravă a masacrului poetic păunescian.

Adrian Păunescu s-a agitat, într-un delir politico-literar grandios și egal cu propria sete de mărire. Marele declamator a fost, însă, o conștiință mică, un zgomot menit să acopere groaza de luciditate. Sentimental, gata de vorbe mari în fața oricărei întîmplări, Păunescu a fost autorul unei psihoze de elan permanent care și-a propus să ia locul realității și să scuze prostia, indolența și opresiunea la putere. Păunescu a înșelat toate sufletele, a mințit toate generațiile și a dăunat pe toate planurile. Păunescu a plecat dintre noi cu numele schimbat: Dăunescu.

După Moțiune, înainte!

Putem evita falimentul? Eșecul net al Moțiunii de Cenzură e un argument încurajator. Forța politică din spatele presiunii care ne-ar putea ruina economic și distruge social a scăzut. N-a căzut dar a scăzut. În fond, Moțiunea a fost prea puțin expresia parlamentară a unui conflict de viziune economică. Moțiunea a fost, pur și simplu, formula de la capătul unui asalt masiv împotriva raționalizării economice. Aici a fost miza și, odată cu respingerea acestui atac concertat, falimentul general al României e ceva mai improbabil. Problema rămîne, totuși, activă și nerezolvată.


Pe scurt, situația societății românești e, în momentul de față, echivalenta unei bătălii purtată pe muchia istoriei. O victorie a conglomeratului politico-mediatic condus de PSD și multiplicat mediatic de Vîntu, Patriciu și Voiculescu ar fi adus România sub o guvernare nouă și, foarte probabil, fatală. Programul de Guvernare lansat de PSD e documentul martor. În cazul unei victorii în Parlament, PSD și compania ar fi așezat economia pe ultimul ei drum. Pare neverosimil dar PSD nu sesisează dimensiunile crizei. Un partid care propune paradisul imediat, unui popor amețit de șocuri și sărăcit de forța uriașă de delapidare a confreriei oligarhice e, practic, un comando pregătit să regizeze sinuciderea națională. Asta în plină criză declarată și nu după o epocă de pace transformată în olimpiada demenței bugetare, așa cum a fost cazul Greciei. Marea dezamăgire și marea îngrijorare care rămîn în urma eșecului Moțiunii de Cenzură vin, deci, tocmai de aici: acțiunea anti-criză și ideea reformei naționale au puțini aliați în România și foarte mulți adversari interesați sau de-a dreptul stupizi.


PSD și opoziția în genere au avut șansa dar și obligația de a răspunde acestui moment de impas existențial cu o viziune solidă și practicabilă. PSD a căzut și decăzut complet în fața acestui test, urmat fidel și neputincios de cioburile și așchiile PNL, partidul comediei totale a ultimilor 20 de ani de fariseism politic românesc.


Însă eșecul opoziției politice și incapacitatrea ei de a formula o brumă de soluții lizibile, a fost și e însoțit de autismul agresiv al presei, al societății civile (dacă pot numi un organsim în continuare neatestat) și al societății muncitoare în regim de stat (prin care se înțelege, în alte părți, corpusul salariaților și elita sindicală). Cu alte cuvinte, reforma care rămne singura cale de evitare a disoluției în faliment are o susținere instituțională și socială minimă (deși mugetul trupelor de asalt scoase în stradă sau opera radio-tv a doamnei învățătoare care susține că e prima grevistă infinită a foamei nu pot fi totuna cu majoritatea societății românești). În orice caz, încercarea de redresare și de evitare a falimentului nu are aliați naturali și interni. Efortul de redresare e dus în contra naturii dependente și asistate a unui număr îngrijorător de oameni și depinde, la rîndul lui, de consecvența mereu confirmată a Președintelui Băsescu. E puțin, într-o țară în care eliminarea sporului de indolență și a indemnizației de furt sînt considerate preludiul apocalipsului. E mult, într-un moment în care cel mai mic semn de voință poate salva totul.


Din acest punct și de la această observație încep răspunderile PDL. Supraviețuirea remarcabilă a Guvernului Boc nu e un episod autosuficient ci o etapă într-un parcurs istoric. PDL a devenit, într-un fel sau altul, vrînd-nevrînd sau din mers, partidul care ține echilibrul și deține răspunderea istorică pentru recuperarea României. PDL e în situația unui partid care nu mai poate face politică de grup, pentru că a început,deja, să facă politică națională. Nu toată lumea înțelege diferența. Iar diferența e că, deocamdată, PDL colecționează impopularitate (reversibilă) în loc să puncteze în baza vechiului sistem de mituire retorică sau palpabilă pe care s-a bazat politica de partid românească.


Urmează o suită de teste cu repetiție (legea educației, legea salarizării, bugetul dar și proxima scenetă Realitatea TV). Toate pot fi depășite de un partid care își asumă condiția de reformator și crede pînă la capăt că are dreptate, în folosul românilor.

Ponta pe divan




Eșecul Moțiunii de Cenzură e eșecul privat și politic al lui Victor Ponta, liderul vorbăreț și aproape isteț al PSD. Crin Antonescu nu intră și n-a intrat vreodată în această discuție care presupune personaje politice cu existență reală. După căderea Moțiunii, avem deja un caz Ponta. Datele erau vizibile în opera televizată a liderului PSD. Ele au devenit, acum, odată cu deraierea infantilă la primul test politic serios, o problemă majoră. E liderul opoziției apt de această răspundere?


Detaliile foarte psihanalizabile ale cazuilui Ponta spun că ne aflăm în fața unui situații tipice de săritor pe sub ștachetă. Primul indiciu vine din oratoria prea slobodă și din veselia cinică a unui om care intră și iese din studiourile tv neînsoțit de umbra vreunei idei. Victor Ponta vorbește mult în studiourile tv dar se pierde în momentele tari și neregizate ale jocului politic.


Discursul rostit în Parlament, în chiar ziua Moțiunii de Cenzură, a fost o colecție de repetiții circualre, cu o structură de idei slabă și cu o insistență suspectă asupra cîtorva argumente fixe. Evident, discursurile de gîndire firavă și mare insistență pe clișeu exprimă de regulă personaje timorate care încearcă să " se acopere" verbal, refuzînd contactul cu temele serioase și reciclînd argumente fără relevanță. În ordinea frecvenței, argumentul care conduce clar discursul lui Victor Ponta e trimiterea obsesivă la neprihănirea care îl desparte de politicienii pătați de comunism.


Victor Ponta revine inevitabil asupra meritului său major: nu a fost comunist și n-a profitat de avantajele celor ce au făcut parte din aparatul de partid comunist. Obsesia autopurificatoare a lui Victor Ponta e suspectă. Ea sugerează o problemă: Ponta e în căutare de merite dar nu poate găsi mare lucru în afara noncomunismului. Cu alte cuvinte, Victor pinta se refugiază într-o situație care nu îi aparține, pentru că e un accident calendaristic și nu o vocație. Victor Ponta s-a născut prea tîrziu pentru a fi comunist dar nu vrea să știe că acest fapt nu e un merit ci un dat cronologic. Insistența iritantă a domnului Ponta ar spune, mai departe, oricărui psihanalist că pacientul regretă situația sau că ar fi găsit viața mult mai ușoară în condițiile în care biografia nu i-ar fi jucat o festă. E mai mult decît o băniuală. Pentru că, de fapt, în viața trăită și reală, Victor Ponta, omul care spune mereu că nu a gustat comunsimul, s-a înhăiat cu comuniștii, a pariat pe experiența de viață a unor veterani comuniști și a făcut carieră sub protecția lui Ion Iliescu.

Pe scurt, Victor Ponta vorbește excesiv pe tema " n-am fost comunsit" și deloc despre ideile și acțiunile care îl fac, pe el și partidul lui, radical diferit de comuniști. Victor Ponta are ceva de ascuns și, pe măsură ce luptă verbal cu problema, se autoincriminează.


PSD e posesorul unei probleme umane mai vechi și a reușit să dea de una și mai mare: e condus de un pacient cu probleme serioase. Următoarea investiție a partidului trebuie să fie un divan de psihanalist.