Puterea ideilor negative - drama continuă



Un eseu remarcabil publicat în The American Interest de Jeffrey Herf (“The totalitarian Present: Why the West Consistently Underplays the Power of Bad Ideas”) descrie, fără reţineri şi prejudecăţi, problema psiho-istorică fundamentală a democraţiilor: fragilitatea în faţa ideologiilor adverse. Discuţia e veche şi a fost, adesea, transformată de demoagogi ai dreptei sau de anarhişti veniţi de la stînga, într-o acuzaţie care descoperă, foarte credibil, caracterul ezitant şi slăbiciunea primară a statului de drept. Problema discutată de Herf (textul integral poate fi citit aici) e suma scrupulelor şi a ezitărilor care împiedică democraţiile să acţioneze, prin forţă armată, împotriva adversarilor care încearcă să le anhilieze.

Substratul acestei paralizii proverbiale e, în definiţia lui Herf, incapacitatea de a “citi” , la timp, ameninţăriule mortale, mai precis tendinţa de a “subestima puterea ideologiilor negative” ( “the power of bad ideas”) . Herf recapitulează analitic marile cazuri de miopie democratică în faţa ideologiilor totalitae, aşa cum au curs şi au scris ele istoria secolului XX. Delictul repetat de “subestimare a ideilor” a determinat istoria Occidentului, în ultimii aproape 100 de ani. Acest blocaj constant - susţine Herf - a permis apoteoza nazistă şi comunistă. Acum, situaţia e pe punctul de a se repeta, cu o nouă repriză de oscilaţie şi inacţiune, în faţa celui de a-l treilea totalitarsim: islamismul extremist. Recapitualrea e utilă, dacă nu cumva şcoantă. Herf invocă analiza lui Karl Bracher , unul din primii, gînditori conştienţi de incapacitatea democratică de a sesiza “seriozitatea” ameninţării totalitare. În cuvintele lui Bracher, problema e, pur şi simplu, o chestiune de curaj şi anticipaţie. Astfel,


“ (…) in the mid- to late-1930s, and even during the war itself, many of Hitler's politically influential contemporaries refused to believe that his ideological assertions were actually the basis of his policy.”


Acest reflex defensiv, adesea camuflat în cultul negocierilor şi în pragmatismul aparent al compromisului, ascunde acea detestată neîncredere burghez-mercantilă în “idealism” şi în misterul prin care ideile pot impune schimbarea violentă a realităţii. De aici, dificultăţile sau eşecurile repetate ale supraputerilor democratice în faţa unor adversari apraent minori (grupuri teroriste sau insurecţionale restrînse, regimuri dictatoriale “exotice”). Diferenţa între iluzie şi pragmatism e, în acest caz, dată de capacitatea de a admite că “ideile” nu sînt proiecţii eterice ci structuri de magnetism total care condiţionează şi pun în mişcare grupuri convinse de legitimitatea violenţei şi dispuse la sacrificiu. Faimoasa incapacitate a conştiinţei occieentale de a lua în serios pulsiunile elmentare, apetitul pentru violenţă şi ameninţările viscverale de tip leninist sau nazist e bine documentată istoric. Mai interesantă şi mult mai puţin cercetată e geneza acestei “neserioztăţi” care mărturiseţte, pînă la urmă, credinţa în “bunătatea” fundamentală a omului sau convingerea că istoria a “luat sfîrşit”. De fiecare dată, aceste aneglisme sistematizate au fost urmate de eforturile uriaşe de reechilbrare a lumii care au costat occidentul infinit mai mult decît acţiunile preventive. De pildă, al doilea război mondial, în locul unui război local limitat care ar fi permis răsturnarea regimului nazist german, pînă în 1938:


“ (…), even without the Soviet Union, the two leading European democracies could have destroyed the Nazi regime and its armed forces in a preemptive war. At that time the Nazi regime had not completed its military build-up. The British Navy could have cut Germany off from vital energy and raw material supplies in Scandanavia, while the Reich would not yet have occupied countries in Europe with other mineral and food supplies. ”


Herf e primul care admite că, pînă şi în situaţia în care un atac preventiv ar fi pus capăt ascenisunii europene a nazismului, situaţia ulteriroară n-ar fi dus la o clarificare istorică finală. E uşor de presupus că, în marginea, acţiunii conjugate a puerilor democrate, ar fi apărut reacţia critică tipică pentru opinia publică şi mai ales pentru opinia profesionistă (mediatic-intelectuală) a societăţilor liberale:



“ (…) some significant proportion of European and world opinion surely would have interpreted such a war as an illegitimate aggressive war launched by the British and French "imperialists" against peace-loving Germany, whose only desire had been to see the League of Nations resolutions concerning national self-determination applied to Germans in German-speaking Europe. Moreover, precisely because such a war of choice could have been avoided, it would have been enormously controversial and divisive on the home front.”


Nu e greu de presupus cine ar fi instrumentat propagandistic valul criticist- civil al societăţilor occidentale. Manipularea intelectului profesionist occidental e demult o specialitate plină de succes a aparatului sovietic (şi ulterior rus). E, deasemenea, uşor de văzut cum a acţionat reflexul critic occidental, în cazul războaielor din Iraq şi Afghanistan, deşi, aici, după ce aceleaşi războiae au fost preluate şi continuate de administraţia Obama fără cea mai mică împotrivire publică, e limpede că motivaţia n-a avut nimic de-a face cu reflexul civic şi a avut totul de-a face cu activismul intolerant al stîngii.


Ceallată mare problemă analizată de Herf e natura ideologiilor radicale anti-occidentale. Problema e, în fond, echivalentă cu o revenire la discuţia moral-teologică asupra naturii Răului. Leszek Kolakovski, marele filozof dispărut recent, a dus-o cu pătrundere şi exactitate morală, de-a lungul utlinilor 40 de ani. Herf o o continuă, în limitele terminiogiei politologice. Pentru Herf, e vorba de “ modernism reacţionar”, o atitudine violent anti-modernă, provocată de nesiguranţa în faţa schimbării şi instrumentată tocmai prin mijloacele (tehnologiei) moderne. Aparent paradoxală, această analiză are meritul de a evita capcanele criticii oarbe a extremismelor, pentru a extrage secretul acestor mişcări contradictorii. Ideea a mai fost discutată de John Lukacs, în eseuri dedicate caracterului “revoluţionar al nazismului” (unde revoluţionar însemană capacitatea de a convoca o societate pe baza unui resentiment colectiv profund şi de a o mobiliza eficient, printr-un efort adminstrativ foarte modern). Aceaşi idee a îndreptat, din păcate, o întreagă şcoală analitică spre ideea că statul sovietic a reuşit, practic, să modenrizeze societatea rusă (diferenţa e că sovietologii acestei şcoli constată capacitatea de control şi metodele instituţionale sovietice, desconiderînd complet conţinuturile forţate de aparatul de stat asupra societăţii). În orice caz, “modenrismul reacţionar” propus de Herf, descrie excelent ambivalenţa nazismului care consolidează un motor economic modern şi, împinge, în acelaşi timp, societatea într-un neo-primitivism ideologic obscur. Concluzia generală e esenţială pentru înţelegerea complicaţiilor modernităţii:



“ (…) historians of modern Germany, as well as their counterparts in Italy and Japan, pointed out the obvious: Germany and Japan had become modern in the realms of economics, science and technology while still displaying distinctly anti-liberal political and intellectual traditions.”


Iată de ce, pe linia deschisă de Lukacs şi susţinută de Ralf Dahrendorf, “modernitatea reacţionară” a experimentului nazist e vitală pentru înţelegerea psihologiei istorice europene, definitiv marcată de premiera nazistă ţi comunistă a dualismului industrial-organicist:


“The late German sociologist Ralf Dahrendorf, in his classic work Society and Democracy in Germany (1965), called Germany, not the United States, "the first new nation" because its kind of industrialization, with a weaker liberal tradition and stronger authoritarian state structures, became more common around the globe than the Anglo-American blend of economic, scientific and political modernity.”



Posteritatea “modernsimului reacţionar” e evidentă în islamismul extremist. Aceaşi capcaitate de a combina, schizoid, modernsimul tehnologic şi obiectivele ideologice total antimoderne. Sau, cum scrie Herf,


“ a great enthusiasm formodern technology with a rejection of the Enlightenment and the values and institutions of liberal democracy”


Cu observaţia că, spre deosebire de germanii care erau şi producătorii mijloacelor tehnologice de primă calitate, pedestrimea teroristă a Islamului poate cel mult cumpăra sau fura o tehnologie la care n-a ajuns niciodată. Situaţia simbolică a teroriştilor care au transformat, pe 11 septembrie 2001, avioane ultramoderne în arme de extermiunare în masă rămîne o dislexie cumplită.


În sfîrşit, eseul lui Herf aduce în faţa occidentului vechea problemă a subestimării catastrofale, de astă dată în varianta generată de proiectul nuclear al teocraţiei iraniene. S-ar putea să fie prea tîrziu dar un lucru poate fi înţeles, măcar acum: schiţa nucleară iraniană nu e o fantasmagorie. Ahmadinejad trebuie luat în serios. Ideologiile radicale nu se joacă de-a retorica. Occidentul, susprins într-o poziţie mai dubitativă şi mai oscilantă ca niciodată, lucrează deja într-un tipar confuz, de auto-iluzionări, pe baza căruia decide, în mod reptat, să ia de bune propriile proiecţii angelice: terorismul islamic poate fi îmbunat şi “răzgîndit” cu fonduri şi concesii, contractele şi injecţiile de subvenţii pot înmuia oţelul ideologic al iranienilor sau agenda Hamas şi Hezbollah. Ce nu trebuie uitat şi ce ar trebuie să fie clar, după experienţele catastrofale ale secolului XX e valoarea tragică şi salvatoare a politicii de principiu:

“Any preemptive war rests on a judgment that cannot be definitely proven or falsified--­namely that a war now will be a lesser evil than the prospect of allowing an opposing power to survive and become more dangerous.”

Confesiunile unui colecţionar învins


Cu recentul său editorial „Confesiunile unui învins”, Mircea Cărtărescu s-a aşezat acolo unde îi e locul: între clasicii conştiinţei publice româneşti. Mircea Cărtărescu e, prin acest text intim şi programatic, parte a unei lungi tradiţii intelectuale care face critica totală a vieţii publice şi conchide, prin Eminescu, Caragiale sau Cioran, asupra zădărniciei acţiunii politice la români.

În ipostază publică - spune această linie de gîndire – românii sînt incorigibili şi incurabili. S-ar putea, însă, ca partea cu adevărat interesantă a acestei investigaţii să fie, mai degrabă, discursul şi nu obiectul lui. Înainte de toate, pentru că discursul e îmbogăţit „orbitor”, de o calitate literară ieşită din comun şi de o exactitate formidabilă a observaţiei etice. Însă, la capăt, aşteaptă, mereu, aceaşi concluzie resemnnată: românul e victima propriilor construcţii politice. Fie că e vorba de negurosul blestem constituiv al „lumii” româneşti, fie că e vorba de puterea inepuizabilă a „sistemului”, românul nu are nici o şansă în faţa „puterii”. Omul de rînd şi, odată cu el, proiectul unei societăţi autonome sînt strivite de o damnaţie continuă. ”Ei” au fost, sînt şi vor fi, indestructibili. „Noi” sîntem mereu slabi. Viaţa publică există dar numai în măsura în care ochiul descoperă în spatele ei comedia, în spatele căreia se ascunde conspiraţia carcterelor mizere. Soluţia? Nu există soluţie dar această situaţie fără ieşire e doar în aparenţă o calamitate. Conştiinţa celui ce înţelege mersul lumii româneşti îşi constată inadaptarea şi se îndreaptă, nevoită şi mulţumită, spre exil. Fie spre exilul extern (unde intelectualul va continua, totuşi, să evoce mistuitor lumea de „acasă”), fie spre exilul interior (în care intelectualul român va construi un univers divergent-imaginar, împotriva lumii de „acasă”). În orice caz, recomandarea ultimă e retragerea sau evadarea, sustragerea din jocul măsluit al vieţii sociale, refuzul de contaminare menit să salveze măcar persoana (dacă nu ego-ul) autorului.

Textul lui Mircea Cărtărescu continuă, aducînd-o la zi, această mare tradiţie de gîndire publică românească (Maiorescu şi Lovinescu, doi moderni polemici dar optimişti, sînt excepţiile semnificative). Personajele şi instituţiile politice sînt altele. Degradarea generală şi resursele „sistemului” sînt aceleaşi sau, în orice caz, suficiente pentru a exaspera conştiinţa şi pentru a sufoca angajamentul. Identică e şi atitudinea autorului care se desparte „definitiv” de răul românesc, după ce îl descrie pătrunzător, fără să îi poată găsi puncte slabe. Din acest punct de vedere, articolul lui Mircea Cărtărescu e un text literar remarcabil. Şi, în acelaşi timp, o eroare, un act de gîndire politică fascinat şi învins de pesimism.

În rezumat, intervenţia lui Cărtărescu e un apel general la retragere. Preşedintele Băsescu nu trebuie să candideze la un nou mandat. Eşecul impulsului democratic e complet. Şi Preşedintele Băsescu şi susţinătorii lui (inclusiv Mircea Cărtărescu) au fost, deja învinşi. Asta pentru că, de fapt, întreaga naţiune română a fost scoasă din cursă de „sistem”. Speranţa unei reveniri s-a dovedit prostească. Seria dezastrelor interne româneşti e neîntreruptă. Ea acoperă ultimii 20 de ani, fără excepţie. „Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus”. Oare? Rămîn cîteva lucruri de explicat şi Mircea Cărtărescu trece la lămuriri. Aşa începe partea şubredă a unui text care avea, pînă aici, autoritate.

Mircea Cărtărescu încearcă să dovedească, logic, inutilitatea continuării proiectului Băsescu. Mai întîi, însă, Mircea Cărtărescu, descrie pe scurt şi foarte exact, procesul de defăimare şi izolare cu care scriitorul şi persoana particulară au plătit pentru sprijinul public acordat Preşedintelui Băsescu. Înjosirile rezervate lui Mircea Cărtărescu de trusturi media incluse între proprietăţile unor miliardari recent surpinşi de existenţa culturii sînt o realitate. La fel, campaniile anti-Cărtărescu instrumentate de reviste culturale şi autori revoltaţi. Primele vin din agresivitatea unor servitori bine plătiţi. Celelalte din gelozie. Cărtărescu e un scriitor prea bun şi prea cunoscut. Iar asta nu se iartă. La un loc, tratamentul calomnios la care a fost supus Cărtărescu e o făcătură. Şi, tocmai din acest motiv, nu contează. Campaniile succesive de contestare nu pot fixa locul lui Cărtărescu în istoria literară românească şi nici nu îl pot compromite în ochii publicului. Prin urmare, Mircea Cărtărescu acordă prea multă importanţă unor atacuri care dor acum, fără să îi poată atinge opera sau personalitatea.

După această paranteză de statut personal, articolul trece la argumentaţia pro-antipolitică. De ce nu trebuie să candideze la al doilea mandat Preşedintele Băsescu? Argument: pentru că, pînă şi în cazul în care ar cîştiga alegerile, noul Preşedinte Băsescu, ar avea numai de piedut. Preşedintele Băsescu ar obţine un al doilea mandat dar n-ar schimba nimic. „Sistemul” a cîştigat, oricum, partida iar Preşedintele Băsescu ar fi prizonierul neputincios al unei situaţii fără sorţi de izbîndă. Ar avea, în schimb,Preşedintele Băsescu de cîştigat, din retragere? Da - crede Mircea Cărtărescu. Argument: Preşedintele ar infirma definitiv bănuiala că e un tiran nedeclarat. În plus, Băsescu „şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv”. Preşedintele Băsescu şi-ar dovedi, deci, buna credinţă faţă de cei ce l-au votat, în mod repetat, tocmai sustrăgîndu-se judecăţii lor electorale. Poate. Dar cum anume? În ce fel? Nu e deloc limpede.

Suficient! Dacă partea intuitiv-perosnală a articolului e convingătoare, partea raţional-argumentativă a articolului lui Mircea Cărtărescu intră în difcultăţi serioase.

Mai întîi, pentru că, deşi ne spune cum va arăta un nou mandat Băsescu, Mircea Cărtărescu nu ne spune va un mandat al „coaliţiei Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu”. Prin urmare, ştim doar că Băsescu ar fi inutil. Nu ştim, în schimb, nimic despre cum ar arăta lumea românească fără Băsescu. Ar fi mai bine sau ar fi mai rău? Al doilea conflict logic al argumentaţiei lui Cărtărescu e ideea după care Traian Băsescu ar avea de cîştigat abţinîndu-se de la o a doua candidatură. Cărtărescu presupune că asta l-ar scuti pe Băsescu de acuzaţia de tiranie. Nu e deloc sigur. Mai ales din partea unei coaliţii care nu are nevoie de temeiuri, din moment ce l-a suspendat o dată pe Băsescu „fără cel mai mic motiv”. Oricum, problema tiraniei lui Băsescu se poate pune doar la o eventuală candidatură pentru mandatul 3, nu pentru mandatul 2. În această privinţă, singurul care poate da relaţii e Ion Iliescu, nu Traian Băsescu.

Argumentaţia lui Cărtărescu nu caută formele posibile ale viitoarei realităţi politice româneşti ci pare, mai degrabă, îndrăgostită de obligaţia dezastrului. E de notat că în proiecţia politică a lui Cărtărescu nu există variabile sau necunoscute: Europa, modernizarea globală, lume exterioară ostilă sau favorabilă, procese supranaţionale, progres general sau evoluţie individuală. Singura forţă activă e căderea. Adică un determinism pe care autorul îl simte, îl înţelege foarte bine dar nu îl contrazice şi nici nu îl poate vedea contrazis.

Acesta e punctul care face din linia de observaţie pesimistă a ultimilor 150 de ani o analiză depăşită şi condusă de propriile predispoziţii. Mircea Cărtărescu devine, alături de ceilalţi remarcabili comentatori ai eşecului românesc, observator şi participant. Căci esenţa acestui diagnostic persistent presupune un pacient perpetuu bolnav. Desigur, Cărtărescu nu doreşte românilor o istorie rea şi neîmplinită. Însă îşi doreşte, în secret, postura de crainic al răului românesc. E, adică, un colecţionar de impasuri publice, pentru că fiind un creator de esenţă interioară, nu crede în viaţa publică decît în măsura în care aceasta urmează conturul intern al scriitorului. Paradoxal, acest profil psihologic nu e o excepţie, în lumea psiho-istorică românească. În genere, tendinţa de separare individuală e răspîndită. Românii se retrag sau refuză priza socială, fie pentru a se descurca pe noduri şi reţele extralegale (pile-relaţii), fie pentru a plonja în universuri paralele (creatorii de subiectivism delicat). Izolarea e, în ambele cazuri, un reflex. Iată de ce direcţia propagată de Mircea Cărtărescu nu e atît de neconformă sau nouă pe cît ar putea părea. Textul lui Mircea Cărtărescu e, în acelaşi timp, foarte românesc şi prea puţin util emanicpării româneşti.

Preşedintele Băsescu are motive să cîntărească şi să calculeze, într-o situaţie politică, într-adevăr, fluidă şi imprevizibilă. Însă o a doua candidatură a Preşedintelui Băsescu e obligatorie. Abia în lipsa ei, rezultatele ar fi dezastruoase: o administraţie dezlănţuită împotriva ultimelor oprelişti, un stat feudal-infractor, o societate abandonată corupţiei. Nu mai puţin important, în logica politică internă, Partidul Democrat-Liberal ar fi grav demobilizat, în vreme ce PSD şi PNL ar căpăta sens şi coeziune. Nimic bun într-o candidatură retrasă de Preşedintele Băsescu, indiferent de la cine ar veni sugestia.

Pe cine mă bazez


Nu îmi place să mă cert cu prietenii. Iar Marius Chivu mi-e prieten vechi. Marius a scris, în Dilema, ceva foarte aprins împotriva unei postări lungi şi critice, pe acest blog, la adresa lui Michael Jackson. Era un bilanţ cultural. Marius Chivu l-a respins indignat. Foarte bine.

Replica lui Marius şi, cu atît mai puţin postarea mea, nu sînt cu adevărat importante. Însă intervenţia lui Andrei Pleşu, pe marginea acestui incident e admirabilă. Nu pentru că dă dreptate cuiva ci pentru că vrea să apere cultura de intoleranţa care a înlocuit politica românească. Avem de învăţat de la Andrei Pleşu. Cu timpul e mai rău. Marius e mai tînăr şi are timp berechet. Eu, mai puţin.

De fiecare dată cînd l-am citit sau ascultat pe Andrei Pleşu, m-am simţit depăşit şi fermecat de darurile acestui om care ar putea salva, printre altele, limba română. Învăţ, mai departe, cît şi cum pot. Şi sper că, pînă la urmă, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, doi oameni pe care multă lume s-a obişnuit să-i confunde cu două nume trecătoare, vor opri alunecarea culturii noastre spre nervozitate goală şi limbuţie negîndită.

Ca-capitalismul şi falsificarea democraţiei
(un produs oferit de compania PSDPNLRTVA3)




Într-un interviu dens, acordat cotidianului Gîndul, Sebastian Lăzăroiu descrie precis problema de bază a lumii româneşti: „falsificarea democraţiei”. Lăzăroiu e un sociolog prudent şi nu obişnuieşte să se lanseze în consideraţii speculative. Vorbind, în mod repeat, de „falsificarea democraţiei”, Sebastian Lăzăroiu reuşeşte să numească un proces grav, cu siguranţă cea mai influentă şi periculoasă direcţie de mişcare a societăţii româneşti, în ultimii 20 de ani.

Consilier Prezidenţial, Lăzăroiu nu vorbeşte de pe poziţii de campanie. Observaţiile lui pleacă, riguros, de la realităţi complexe şi agitate dar evidente. Orice român cu ochii bine deschişi le cunoaşte şi orice sociolog onest le va pune, imediat, pe masa de studiu. „ Falsificarea democraţiei”, asupra căreia avertizează cu îngrijorare Lăzăroiu, e vizibilă în efortul mediatic şi politic enorm al alianţei PSD-PNL-Realitatea TV-Antena 3 (deşi, mai sfioasă, înşelăciunea mediatică pe care o propagă TVR, merită un capitol separat). Doar naivii mai pot vedea în coincidenţa persistentă şi agresivă de discurs a acestor partide şi televiziuni o întîmplare. Iar România politică şi mediatică şi-a pierdut, de la naştere, naivităţile. Agenda comună a conglomeratului mediatico-politic PSDPNLRTVA3 e afişată 24 din 24. Discursul politic unic, centralizat, al generatorului de mesaje directe şi indirecte, explicte şi implicite, are o singură ţintă: degradarea imaginii Preşedintelui Băsescu. Oricum şi prin orice mijloace: insinuare, insultă, informaţie falsă, distorsionare, context impropriu, sondaje pre-comandate, oameni de casă angajaţi şi plătiţi pentru a juca farsa „expertului”.

Inventivitatea inepuziabilă a defăimă-tronului PSDPNLRTVA3 spune tot despre căderea presei. Aşa cum entuziasmul şi lipsa de paranteze de conştiinţă, vorbesc, la rîndul lor, despre întinderea nelimitată a corupţiei morale, despre indiferenţa sălbatică şi disponibilitatea amorală a sute şi sute de tineri jurnalişti. Însă abia situaţia din spatele acestei comedii insalubre e cu adevărat gravă şi periuculoasă.

Regizorii alianţei se bat pentru a prelua controlul politic asupra statului, după îndepărtarea lui Traian Băsescu, obstacolul ales şi plasat de votul popular între republica de uz personal şi statul de coloratură democratică. „De coloratură democratică” şi nu „democratic”, pentru că iluziile nu au ce căuta în discuţiile despre prezentul şi viitorul României. Democraţia reală e cel mult parţială şi va fi mult timp aşa, într-o ţară care a pornit în 1989 fără să fi primit un impuls libertar inern şi a înaintat, aproape exclusiv, prin corecţii impuse din exterior. Însă, rămînînd în realitate, e absolut evident că varianta pentru care se bat regizorii alianţei anti-Băsescu ar fi o catastrofă pentru România.

Iniţiatorii şi regizorii frontului mediatic anti-Băsescu sînt cunoscuţi: megamagnaţi proprietari de trusturi media, plus PSD, plus PNL. Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dinu Patriciu, alături de aliaţii lor istorici sau ocazionali. PSD e, în această ecuaţie, marele aliat istoric. Nu trebuie uitat: apariţia magnaţilor de tip Voiculescu, Vîntu, Patriciu e opera directă a regimului Iliescu. Acest lucru trebuie repetat mereu în prezenţa liderilor PSD. Ion Iliescu, campionul „oamenilor săraci şi cinstiţi”, social-democratul înflăcărat, e sută la sută născătorul şi protectorul reţelei de „capitalişti” care ţin loc, în România, de economie şi vor să îi devină coordonatori politici. Prin urmare, legăturile PSD-Voiculescu-Vîntu sînt de-a dreptul filiale.

PNL e în postura aliatului de circumstanţă, deşi cirumstanţele pro-PSD s-au ţinut lanţ, în istoria recentă a liberalilor. Posibilele argumente referitoare la liberalismul lui Patriciu sînt formale şi nefondate. Dinu Patriciu are un discurs liberal (aproape libertarian) şi o practică politică de corporatist socialist. Împreună, Vîntu, Voiculescu şi Patriciu sînt, de fapt, primii trei „asistaţi” ai României. Nimeni, de la infirmi şi săraci, la directori de fabrici şi oameni de cultură, nu s-a bucurat de un sprijin legal şi ilegal, financiar şi politic, de subvenţii, favoruri, scutiri şi tratamente preferenţiale, în măsura în care s-au bucurat primii trei asistaţi ai ţării.

Aici sînt de găsit rădăcinile procesului pe care Sebastian Lăzăroiu îl numeşte cu formula „ falsificarea democraţiei”. Spre deosebire de oamenii de afaceri claisci, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu vor putere politică. De ce au nevoie, toţi trei, de putere politică, de cît mai multă putere politică? Pentru că toţi trei au apărut din afaceri cu statul şi pentru că toţi trei rămîn dependenţi de afacerile cu statul, mai bine zis de condiţiile preferenţiale în care continuă să desfăşoare afaceri cu statul. Nici unul nu e om de afaceri autonom. Nici unul nu s-a dezvoltat pentru că a produs bunuri sau valori. Nici unul nu a descoperit sau produs ceva nou. Ca-capitalişti cei trei au creat ca-capitalismul românesc: o imitaţie stridentă, în seria imitaţiilor stridente care înlocuiesc, în România, instituţiile de bază ale societăţilor libere. Faimoasa imagine americană a magnatului care a pornit de la o descoperire fundamentală într-un garaj n-are ce căuta în România. Creativitatea acestor capete de afaceri e nulă. Ea ilustrează şi inspiră, de altfel, o mare parte a mediului de afaceri aşa zis privat din România. De aici preponderenţa generală a speculaţiei, în dauna producţiei şi caracterul vital al poziţionării faţă de stat

Despărţiţi de stat sau lipsiţi de protecţia instituţiilor statului, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu ar avea enorm (probabil, tot) de pierdut. Într-adevăr, pentru a fi puternici, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu au nevoie de stat. Iar statul le poate fi favorabil, numai în măsura în care e, totodată, „al lor”.
Mai departe, statul devine „al lor” numai în măsura în care cei trei decid, prin intermediari, care sînt „deciziile” statului.

În mare parte, nevoile de existenţă şi prosperitate ale imperiilor Voiculescu, Vîntu, Patriciu sînt, deja, satisfăcute. Ei pot conta pe o justiţie fidelă care îi exceptează de la aplicarea legii şi consfinţeşte, astfel, dreptul la acţiuni (trecute sau viitoare) ilegale al celor trei. Însă necesarul triumviratului nu e satisfăcut pînă la capăt. Lipsesc garanţiile totale. Ele pot fi cîştigate numai odată cu plasarea unei administraţii cooperante în fruntea statului. Oameni ca Voiculescu, Vîntu şi Patriciu devin regim de stat sau nu devin nimic.

În acelaşi timp, însă, planul de lucru al celor trei e condiţionat. El trebuie să respecte aparenţele democratice instaorate după 1989: presă şi alegeri libere, justiţie autonomă. În consecinţă, cei trei se adaptează şi imită democraţia. Adică o falsifică, din interior, dinăuntrul formelor şi instituţiilor democratice formale. Ei au creat aparenţa unei prese private şi autonome, transormînd-o, însă, în platformă mediatică de uz pesonal. Ei au menţinut ideea de dezbatere şi opoziţie, încărcînd-o, însă, cu arta neagră a dezinformării. Ei şi partenerii lor mereu disponibili, plasaţi în funcţii publice sau „civile”, au creat pieţele de licitaţie pe care le numim, în mod curent, justiţie şi sindicate.

„Falsificarea democraţiei” e un proces insidios, greu parabil. În esenţă şi spre deosebire de impoziţia dictatorială, falsificarea democraţiei nu e o operaţie anti-socială ci anti-cetăţenească. Ea nu reprimă ci caută asociaţi, pentru că e, în fond, o propunere, un cotract, în baza căruia cei interesaţi îşi vînd dreptul la libertate şi reprezentarte publică. Dreptul lor şi, mai mult,
dreptul la egalitate al tuturor celorlalţi. Falsificarea democraţiei e un proces organic în care societatea e chemată la complicitate, cu condiţia să cedeze, adică să fie indiferentă la egalitatea vieţii publice. Falsificarea democraţiei e modul silenţios al despărţirii de democraţie.

România - ultima carte


Apelul pentru reforma învăţămîntului românesc, semnat de numeroase figuri culturale de prim rang a a fost, prompt, interceptat şi răstălmăcit de maşina propagandistică anti-Băsescu. Din păcate, nu era de aşteptat altceva. Presa nu e cu nimic mai sănătoasă decît învăţămîntul. Prostituţia morală e parte din fişa postului. Nu văd cum altfel poate fi numită această nouă profesie care presupune un lot de ziarişti închiriaţi, dispuşi la orice, în schimbul unor sume de bani enorme. Distinşii beneficiari trăiesc în cea mai bună din lumile posibile: iau munţi de bani, fără fie jenaţi de Declaraţii de Avere dar au şi dreptul de a cere socoteală în numele opiniei publice. Lucruile sînt cu atît mai minunate, cu cît obligaţiile profesionale ale ziaristului la trust sînt una: distrugerea publică a figurii Preşedintelui Băsescu. Pînă în noiembrie, presa trebuie să opereze, deontologic, pe creier, electoratul, conducîndu-l, apoi, de mînă, pînă la buletinul de vot pe care poate scrie orice, mai puţin Băsescu. Aşadar, Apelul oamenilor de cultură a avut soarta oricărui fapt de viaţă publică: a fost transformat în utilaj de asalt împotriva lui Băsescu. Operaţia e jenantă. Atît de jenantă, încît a fost sesizată şi demontată de cîţiva ziarişti care nu acceptă, totuşi, să facă baia de noroi colectivă şi rituală, pe care o presupun viaţa de redacţie şi „solidaritatea de breaslă”.

Problema învăţămîntului românesc e învăţămîntul românesc, nu Traian Băsescu. Preşedintele Băsescu e, practic, singurul om politic român care a făcut din învăţămînt o temă naţională şi a susţinut politic un program complet de reformă şcolară. Nimeni nu poate nega această evidenţă, fără să iasă din realitate. Cum, însă, presa noastră îşi petrece o mare parte din timp dincolo de realitate, Preşedintele Băsescu e atacat acum pe tema învăţămîntului. Apelul, compus cu toată bună credinţa, s-a dovedit cum nu se poate mai util pentru manevrele mediatice ale presei de pe lîngă piciorul de magnat.

Cine citeşte Apelul remarcă imediat cele două părţi distincte ale documentului. Cea mai mare parte a Apelului analizează şi denunţă mascarada din spatele aşa zisei Universităţi Spiru Haret. Asta m-a îndemnat, iniţial, să semnez Apelul. Însă primele rînduri ale documentului acuză mai mulţi politicieni de încercarea de a muşamaliza scandalul. Unul din cei numiţi e Preşedintele Băsescu. Asta m-a făcut să renunţ la semnătură. Cred că toate criticile aduse în Apel universităţilor de gang a la Spiru Haret sînt perfect întemeiate. Cred, deasemenea, că Preşedintele Băsescu şi-a precizat clar poziţia, în ultima conferinţă de presă.

Însă Apelul lansat de atîţia oameni de mare calibru e cel mai important document analitic aplicat catastrofei universitare româneşti. Cazul Univeristăţii Sapiru Haret e parte a enormei escrocherii care ţine loc de învăţămînt, în România. Semnatarii Apelului ştiu bine ce ştiu. În mare parte, e vorba exact de oamenii care ar fi trebuit să dea direcţia culturală şi academică a României. Această funcţie vitală a fost, pur şi simplu, sustrasă de o clică de învîrtiţi şi transformată în fabrică de bani. Educaţia e, peste tot în lume, produsul unei elite sau nu e deloc. În cazul nostru, nu e deloc. Procesul care a distrus învăţămîntul e procesul care a distrus toate formle de cultură instituţională şi viaţă publică în România. O reţea de impostori bine plasaţi în comunism a preluat, sub protecţie politică, instituţiile de stat sau a născocit, repede, un sector aparent privat. Justiţia a fost, de pildă, infiltrată de somităţile lumii comuniste care s-au baricadat, apoi, în numele şi în spatele normleor democratice garante ale independenţei justiţiei. Sectorul economic privat a fost „iniţiat” de profitori care mulg contracte cu statul, în timp ce vorbesc de „piaţa liberă” şi „ concurenţă”. Învăţămîntul e, practic, noua Justiţie care e, la rîndul ei, fostul Capitalism românesc.

Învăţămîntul a fost infiltrat de impostorii vechiului regim, pe două căi. În sectorul de stat, mai ales în provincie, au apărut instituţii noi, după schema „Cătunul şi Universitatea”. Au mai rămas puţine localităţi electrificate care nu sînt şi Centre Universitare. Însă adevărata lovitură a venit odată cu plăsmuirea învăţămîntului privat, mai precis, odată cu fabricarea unei cooperative care cumpără protecţie politică şi face profit din vînzarea de diplome fără valoare. Mecanismul e simplu: diverşi Bondrea au obţinut,de la cunoştinţe plasate în aparatul de stat, aprobările necesare pentru înfiinţarea de Universităţi. Apoi, au recrutat studenţi, prpunîndu-le un tîrg atrăgător: nu daţi examen de admitere, nu daţi, la drept vorbind, nici un examen serios cîtă vreme sînteţi studenţi dar plătiţi taxe. Masa de studenţi a fost pusă la dormitat, în timp ce programa a luat-o razna, multilpicînd numărul cursurilor şi, fireşte, nevoia de „cadre” universitare. În spaţiul astfel creat, au fost poftiţi politicieni, magistraţi, oameni publici care au înţeles repede tîrgul: voi ne daţi bani, noi vă asigurăm protecţia politică. Recapitulînd, armate de studenţi au plătit taxele şi armate de profesori „strategici” au promovat armatele de studenţi. La sfîrşit, norodul studios s-a pomenit cu o diplomă. Profesori nuli, au furnizat o diplomă nulă care împinge spre un post plătit cu un salariu valid, într-o ţară invalidă. Schema poate fi redusă la formula: părinţii plătesc diplome iar Universitatea plăteşte o taxă de protecţie politică echvalentă cu salariul „profesorilor”.

Rezultatul e o masă de tineri a căror ignoranţă a fost perfect conservată. Ei vor asigura medicoritatea vieţii profesionale viitoare a României. Pînă la urmă, părinţii, studenţii, profesorii, sindicatele şi Universităţile fac bani vînzînd ieftin viitorul naţional. România îşi asigură de pe acum statutul de ţară fără şanse şi competenţe. Ţara mediocrităţii va fi ţara mediocrităţii absolute. Naţiunea educată română va fi, dacă nu e deja, patria şmecherilor cu şansa de a deveni patria şmecherilor faliţi. Corupţia va fi mereu cu un pas în faţa meritului. Şi, bineînţeles, toată lumea va continua să vorbească de Europa, democraţie etc. Din cînd în cînd, cineva îşi va aduce aminte că trebuie să-l înjure pe Băsescu.

Scandalul Spiru Haret e o dramă impură. Primele victime ale acestei drame care se înoadă, foarte româneşte, cu farsa, sînt tinerii dotaţi. Ştrandul Spiru Haret n-are nevoie de ei şi, dealtfel, această universitate de rigolă nu poate răspunde cîtorva întrebări simple. Pe ce poziţie şi ce notorietate internaţională are marele laminor de diplome de tablă Spiru Haret? De ce pleacă la Universităţi occidentale tinerii care au ceva în cap şi bani de un bilet de avion? De ce nu se îmbulzesc ei la porţile faimoasei Universităţi Spiru Haret? De ce nu se întorc absolvenţii români de Universităţi occidentale în ţară, de pildă, pentru a preda la Spiru Haret? De ce reuşesc ei să publice lucrări remarcabile, numai şi numai la edituri universitare din occident? Baraca academică Spiru Haret ar putea dedica unul din nenumăratele ei cursuri acestor întrebări.

Ţin la dispoziţia distinselor cadre ale grupului haretist, cazul lui Aurelian Crăiuţu. Asta pentru că îl cunosc mai bine şi pentru că îl preţuiesc anume pe tînărul profesor univeritar american. Crăiuţu a plecat repede, pe la începutul anilor ’90, pentru că a înţeles, la fel de repede, unde duce traiectoria academică românească şi cine îi scrie parcursul. Acum e universitar american şi a publicat recent o splendidă ediţie de documente Tocqueville.

România proiectată de reţelele convergente ale impostorilor cu forţă politică îşi pregăteşte căderea. Puterea acestui instinct care îşi face parte şi distruge orice valoare publică e înspăimîntătoare. Comunismul continuă postum prin reprezentanţii foarte vii şi activi ai cancerului social migălit vreme de 50 de ani. Singrurul interes al bandelor bugetare care îşi împart pe hălci potenţialul prezent şi viitor al României e completul dezinteres naţional. Vom fi o ţară de proşti şi înapoiaţi dar asta nu importă, cîtă vreme curge banul. Ce mai contează cu adevărat în vintrele acestor fiinţe decăzute şi viclene poate fi enumerat printre icniturile unei liste de ţinte şi prăzi: burta, berea, guşa, cheful, grătarul, banul, vila, pila, şpaga, fuga de belele.

Nabucco Răsăriteanul




E greu de spus dacă mişcările istoriei au fost vreodată tot atît de vizibile pe cît sînt deplasările ulimilor 20 de ani. Nu e vorba de mişcări previzibile ci de mişcări, pur şi simplu, vizibile,. Suita a început, în mare, circa 1989, cu reapariţia Estului European, după lunga şi nedemna aneantizare istorică forţată de comunism.

Ar trebui, poate, să înţelegem că sîntem „prizonierii” unui continuum istoric în plină desfăşurare. Ultimii 20 de ani n-au trecut şi vor continua, apropae sigur, în direcţia anunţată de 1989. De aici, două consecinţe. Mai întîi, certitudinea că ultimii 20 de ani „lungi” lucrează la un viitor pentru care pînă şi copii noştrii sînt prea bătrîni. Reapariţia Estului e un proces enorm care reface, aprope geologic, întreg scutul continental Euro-Asiatic. Ce era, în 1989, un eveniment local-est-european a devenit, rapid, un proces geopolitic colosal care aduce laolaltă Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Extremul Orient. Într-un fel, Orientul se apropie de Europa. Distanţa inimaginabilă care separa, pe circuit Marco Polo, capătul vestic al penisnulei europene de Orient s-a redus şi se reduce cu o viteză ameţitoare.

Geopolitica e, iar, o ştiinţă adecvată şi nimeni n-a ştiut să semnaleze mai bine renaşterea acestui amestec fascinant de istorie, geografie şi divinaţie decît Robert Kagan, într-u mini-eseu curajos şi lipsit de prejudecăţi. Deplasarea spre Est e principalul motor de evoluţie istorică, politică şi economică al vremurilor viitoare şi, din acest punct de vedere, sîntem, într-adevăr, specatori privilegiaţi dar neiniţiaţi. Senzaţia după care vremurile ce vin se grăbesc cu o forţă de acceleraţie imposibilă pentru generaţia de faţă e acută. Numai în acest sens sîntem „ prizonierii” unui continuum istoric extrem de activ, pe care avem impresia că îl cunoaştem bine, în calitate de martori ai lui 1989, dar îl ratăm în toate posibilele lui evoluţii viitoare.

Deplasarea spre Est sau, dacă vreţi, apropierea Estului de nucleul vest-european trebuie bineînţeleasă iar asta înseamnă, printre altele, temperarea sino-entuziasmului, foarte la modă în presă şi printre autorii de politologie populară. O literatură vastă şi destul de neglijentă a planificat ,deja, ascensiunea imparabilă a Chinei şi domină percepţia populară asupra viitorului. În afara cîtorva observaţii de bun simţ (creştere economică, imperialism expo-comercial) nu e nimic de reţinut în acest nou -ism. Un articol recent semnat de Minxin Pei ia măsura acestui frison şi găseşte puţine temeiuri de îngrijorare. Sino-euforia nu e nimic mai mult decît un mic snobism teoretic în care se întîlnesc slăbiciunea pentru exotism şi scepticismul chic faţă de Occident (de fapt, Statele Unite). Însă, dincolo de critica orientalismului pro-chinez, ascenisunea Estului e un proces real, complicat şi, cum spuneam, „vizibil”.

Probabil, cea mai clară linie geopolitică de joncţiune Est-Vest urmează conturul gazoductului Nabucco. Semnificativ, proiectul a fost calomniat şi subminat sistematic de Rusia, cu o virulenţă vicleană care semnalează, din nefericire, caracterul reacţionar al gîndirii strategice ruseşti. În varianta Putin, viziunea strategică rusă exclude cooperarea şi deschiderea către Vest dar continuă să presupună, cu un reflex sovietic pe deplin conservat, anexarea, într-o formă sau alta, a platoului european. În această doctrină rudimentară, dependenţa energetică ţine loc de instrument diplomatic şi viziune istorică. Ce s-a înţeles mai puţin, e că Rsuia joacă, astfel, o partidă perdantă, pe termen mediu şi lung. Un val propagandistic bine orchestrat a dat Moscovei o imagine supradimensionată, în presa şi în mediile analitice vest- şi esteuropene. Însă realitatea pe care aceste operaţii de imagine înceracă să o ascundă e sumară şi negativă. Cu o tehnologie îngheţată de lipsa de investiţii şi cu reflexe ideologice în continuare mai tari decît instinctul de dezvoltare, Rusia pierde teren, chiar pe piaţa energetică, presupusul ei teren de excelenţă. Gazprom, gigantul promovat fetişist de presă, de la un cap la altul al Europei, are datorii de 40 de miliarde de euro şi nu face faţă nevoilor de exploatare moderne. După 1991, Gazprom a proiectat o imagine de mare putere corporatistă dar a reuşit să dechidă un singur cîmp nou de exploatare a gazelor. În al doilea rînd, rezervele de gaz ruseşti se apropie de limită şi Gazprom e din ce în ce mai dependent de importuri azere sau de acorduri de cooperare cu Turkmenistan-ul.

Însă factorul decisiv e degradarea dramatică a inteligenţei şi biologiei sociale ruse. Putin şi vehicolul său Medvedev joacă fără să ţină cont de declinul social rus şi joacă, deci, în afara realităţii. Situaţia economică era destul de critică, în momemntul în care construcţia strategică rusă a primit o lovitură serioasă, pe 13 iulie, la Ankara: semnarea acordului de cooperare între ţările de tranzit aflate pe ruta gazoductului Nabucco.

Evenimentul e, practic, lovitura mecanică finală aplicată calculelor zonale ruse, după ezitări, neînţelegeri şi tentaţii care au costat Europa mai bine de şase ani sterili şi cîteva blocade energetice umilitoare. Acordul de la Ankara asamblează politic, în sfîrşit, gazoducutul Nabucco şi demontează, în acest fel, regia energetică rusă care proiecta o Europă înconjurată de cleştele energetic South Stream - North Stream (gazoductele ruseşti care încearcă să stabilească graniţele de apovizionare ale Europei, pe Mediterana şi pe Baltica). Odată încheiat procesul politic, asamblarea fizică a gazductului Nabucco e iminentă şi, cu asta, Rusia înregistrează un eşec important. Nu un eşec decisiv, pentru că inerţia imperială rusă nu se va opri, poate, decît odată cu degringolada internă totală. Nabucco rezolvă doar parţial (5-10%) necesarul de aprovizionare european. Însă Nabucco II şi Nabucco III vor face restul. În al doilea rînd, Nabucco e un triumf al liniei politice pro-americane (Richard Morningstar, trimisul special pentru probleme energetice euro-asiatice al adminstraţiei Obama e la al doilea mare succes, după, ce în 1999, a dus la bun sfîrşit, sub o ploaie de blesteme ruseşti, proiectul gazoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan). Estul e, după Nabucco, mai aproape de Europa şi - asta e sigur - mai departe de Vechiul Nou Sovietism Putinist.

Cîştigătorii acestei mari evadări de sub escortă rusă sînt statele din vertijul geostrategic dintre Marea Neagră - Marea Caspică. În primul rînd, Turcia care a extras condiţii economico-financiare excepţionale din acordul de tranzit şi, mai important, a devenit o verigă indispensabilă în lanţul euro-asiatic. Uniunea Europeană a repetat, ritual, prin Angela Merkel şi Nicolas Srakozy, marii preoţi anti-integrare turcă, promisiunile de carantină eternă a Turciei însă deplasarea pro-orientală a istoriei e în plin marş şi s-ar putea să-i dezică destul de curînd. Al doilea mare cîştig revine Turkemnistan-ului care pare să fi calculat că poate face comerţ cu gaze, dincolo de şi peste relaţia cu Rusia, în direcţiile Europa şi China. Azerbaijanul pare din ce în ce mai tentat de aceaşi strategie. Rezultatul final ar putea fi decuplarea totală sau parţială a acestor state de pe orbita rusă. Dacă există o problemă, atunci e vorba de Iran. Nabucco va fi alimentat cu gaz, în ciuda scepticesmului promovat, la sugestie rusă, de analişti energetici occidentali. Una din gurile de alimentare ale gazoductului va veni din Turkmenistan, prin Iran. Operaţia e sugerată clar de recentele acorduri turkmeno-iraniene şi ar da Iranului o poziţie de negociere formidabilă în relaţiile cu UE şi Statele Unite. Iranienii calculează, probabil, că vor fi, astfel, în măsură să obţină concesii în disputa asupra insatalţiilor lor nucleare. Însă acest calcul subtil e subtil pe termen scurt şi ascunde o iluzie pe termen lung. Apropierea de Europa şi, indirect, de Statele Unite va eroda treptat monopolul politic al teocraţiei iraniene.
În orice caz, Preşedintele Băsescu nu vorbea fără rost cînd a ţinut să dea asigurări asupra alimentării gazoductului. Cine mai are îndoieli, poate reflecta la vizita pe care Preşedintele Băsescu o va face foarte curînd în Turkmenistan.

Apropos de proiecte şi certitudini, e interesant că toţi detractorii învăpăiaţi ai „Axei Washington - Londra - Bucureşti” au fost surpinşi de evenimentul Nabucco în concediu de odihnă. Pînă la urmă, Nabucco a devenit realitate. În acelaşi timp, calculul strategic pro-american al Preşedintelui Băsescu a fost pe deplin confirmat. Nu e o veste bună pentru detractorii Preşedintelui, mai ales acum, cînd ordinul de zi pe unitate le impune să atace pe orice temă şi cu orice mijloace. Însă proiectul Nabucco e o veste bună pentru România şi, în cea mai mare parte, meritul e al Preşedintelui Băsescu. Bineînţeles, singurele comentarii informate şi clare au venit din afara trusturilor de presă autohtone şi băsesco-fobe. Cîndva, asta va conta şi va despărţi ziariştii adevăraţi de imitaţiile lor toxice.

Nabucoo a scăpat autorilor Scrisorii celor 22 către Preşedintele Obama. E scuzabil (Scrisoarea a fost gîndită înainte de semnarea acordului) dar asta nu înseamnă că Scrisoarea şi autorii ei nu sînt surpinşi într-o poziţie defazată în raport cu evoluţiile esteuropene. În principiu, însă, neliniştea semnatarilor e justificată. Barak Obama e un Preşedinte post-american, dacă prin asta se înţelege neglijenţa strategică faţă de Estul Europei şi, în genere, progresismul naiv instalat pe post de politică externă. Convorbirile de la Moscova par să fi slăbit poziţia politică de susţinere a sistemului defensiv american amplasat în Polonia şi Cehia. Linia deschisă de pasivitatea faţă de invazia rusă în Georgia continuă şi riscă să reducă masiv siguranţa platoului estic al UE. Scrisoarea e plină de merite şi oarecum tardivă. Adevărul e că nici unul din semnatari nu a dovedit aceaşi exigenţă la sosirea fenomenului Obama în fruntea Statelor Unite. Nici o voce n-a îndrăznit, atunci, să îşi manifeste rezervele. Autorii Scrisorii de astăzi au început prin a semna capitularea în faţa avalanşei mediatice pro-Obama. Gestul de astăzi e justificat dar vine tîrziu.

Certitudinea apropierii est-vest e, totuşi, mai însemantă decît neliniştea faţă de obamismul diplomatic american aplicat Europei de Est. Mai multe semnale spun că, treptat, Estul revine pe adevăratul său amplasament european. Parlamentul European a ales primul său Preşedinte est-european. Jerzy Buzek nu e doar polonez ci şi unul din clasicii Solidarnosc. Adevărul complet e că Polonia continuă să fie o mare victorie pentru Estul Europei. Pînă în 1989, Polonia a fost principalul motor anti-comunist al Europei de Est. După 1989, Polonia rămîne cea mai coerentă şi lipsită de complexe voce a Estului în Europa. Alegerea lui Buzek a fost posibilă doar printr-un compromis cu Grupul Socialist din Parlamentul European iar asta înseamnă că mandatul va fi împărţit: jumătate Buzek, jumătate socialistul Schulz. E o decizie în contradicţie flagrantă cu victoria masivă a dreptei în alegerile europene dar şi o decizie care dezvăluie fidel incapacitatea socialiştilor de a accepta lecţia istorică a eşecului comunist în Est. Socialişţtii şampaniarzi ai Occidentului şi colegii lor răspopiţi din Est nu se pot împăca, după 20 de ani, cu gîndul că Estul a făcut demonstraţia completă a inutilităţii socialismului.

Noua fizionomie a Parlamentului European e, totuşi, dominată de ascensiunea Estului. Monica Macovei a primit conducerea Delegaţiei Parlamentului European pentru relaţiile cu Moldova şi asta înseamnă că Parlamentul a reuşit să accepte poziţia specială a României în zonă şi necesitatea unui tratament democratic energic - aşa cum îl poate garanta numai un personaj cu palmaresul civil şi politic al Monicăi Macovei. Soluţia admisă în cazul Delegaţiei pentru Moldova spune că Parlamentul a început să lucreze cu principiul competenţei istorico-naţionale: Moldova nu mai e confundată cu o zonă „de drept” rusească. Europa „ a aflat” că Moldova nu e un exerciţiu retoric sau o rampă de manevre diplomatice amabile, menite să demonstreze buna creştere europeană în faţa examinatorului rus.

Celălalt semnal discret dar notbabil e rezoluţia OSCE care condamnă Pactul Ribbentrop - Molotov. Tîrziu dar fără echivoc, rezoluţia aşază comunismul şi pe Stalin pe aceaşi treaptă de dezumanizare criminală, acolo unde erau demult aşteptaţi de fraţii lor buni nazişti. Oricît de tîrzie, rezoluţia OSCE indică, la rîndul ei, reabilitarea Estului, mai bine zis echilibrează conştiinţa istorică europeană, aducînd Estul la o pondere egală cu Vestul. Deocamdată, ansamblul oficial UE face paşi mici în direcţia bună dar, ştiut fiind cît de anevoioasă e coregarfia instituţională euopeană, această mică deplasare e cu atît mai însemantă.
Restul, adică marile procese geopolitice care remodelează Eurasia vor decide asupra unui viitor deloc îndepărtat şi, în orice caz, foarte dens la Est.

Magistraţii vor banii
(pentru care au furat şi au minţit)






În lumea reală, judecătorii susţin legea. Îi dau întîietate, prin toate mijloacele admise. Judecă. Nu pentru că sînt instruiţi să facă un favor legii ci pentru că sînt primii convinşi de necesitatea ordinii raţionale în viaţa societăţilor. Evident, nu pe gratis. Însă, dincolo de bani, legea e vocaţia şi „superstiţia” lor etico-filozofică nenegociabilă. De aici, din această dedicaţie fundamentală, vin respectul şi severitatea pe care le inspiră magistraţii. Convingerea absolută în suveranitaea legii e la un pas de certitudinea revelată, iar această proximitate aduce statutul aproape sacerdotal al judecătorului.

Asta, în lumea reală. Însă lumea reală acoperă doar o mică parte a realităţii. Societăţile care nu reuşesc sau nu vor să accepte o ordine socială raţională trăiesc, cu mare abilitate şi nesimţire, în afara realităţii. România, cu faimoasele ei căi speciale şi rezolvării „omeneşti”, e un exemplu clasic. Însă obscenitatea magistraţilor nu are egal sau comparaţie. Acest corp de impostori şi parveniţi a crescut, în mare parte, din amoralismul gros al lumii comuniste. Problema e posteritatea lor fecundă şi toxică. Modelul şi-a folosit toată puterea pentru a se prăsi, în sute şi mii de copii recente. Magistratul de tîrlă a creat aşa zisa justiţie română democratică şi a pus, astfel, la punct cel mai dur comando anti-democratic al vremurilor noastre.

Nu e nimic exagerat în aceste cuvinte. Palmaresul magistraturii româneşti are un singur obiectiv şi o singură reuşită: anihilarea oricărei şanse de apariţie a vieţii sociale raţionale. Mai aplicat: stîrpirea oricărei şanse de egalitate în drepturi. După 20 de ani de cinism şi abuz, rezultatul e spectaculos. Magistraţii au dat românilor toate acele certitudini resemnate din care se compune abandonul şi au recomandat tutror perfecţionarea reptiliană în artele vicleniei, înşelăciunii şi cuvîntului fără valoare.
În 20 de ani de mascaradă şi băşcălie savantă, aceşti depravaţi au blocat toate soluţiile periculoase pentru casta slinoasă pe care o apără şi n-au emis nici o sentinţă definitivă împotriva activului de Partid şi a corpului de ofiţeri ai Securităţii. Nici una. Mai departe: nici o sentinţă definitivă împotriva corpului de delapidatori ai statului care se alintă astăzi sub titulatura de mare burghezie, capitalişti, magnaţi, mega-oameni de afaceri. La asta se reduce rolul magistratului român inventat după 1989. La 20 de ani de protecţie totală a faunei oficiale comuniste şi la camuflarea legală a trupei care a preluat monopolul economic al relaţiilor cu statul, transformîndu-l în multiplicator de averi şi imperii. În contrapartidă, magistraţii au cîștigat rangul de slugi credincioase şi privilegii sfruntate. În mare parte, privilegiile au fost dictate şi aprobate de chiar magistraţi. Acest mod de a face din Drept o felie sau un pot la o masă de joc măsluită, e practic, recompensa aşezată în blid de stăpînirea recunoscătoare. Ion Iliescu şi PSD sînt taţii acestui sistem umilitor şi poartă răspunderea celei mai nenorocite crime, între crimele care desfigurează o societate pe durate istorice.

Obrăznicia şi huzurul au îmbătat zdravăn această clasă-rebut. De unde altundeva insolenţa cu care magistraţii îndrăznesc să anunţe că refuză să mai susţină legea în instanţe şi că vor boicota alegerile prezidenţiale? Magistraţii nu intră în logica sindicală. Şi chiar dacă ar intra, cererile lor nu sînt revendicări, ci şantaj. Diferenţa între magistraţi şi recuperatorii pe care magistarţii ar trebui să-i judece e aproape nulă. Chestie de vestimentaţie. Magistraţii cer re-instalarea unui spor de salariu. Un spor de? Un spor de 50%. În cuprinsul lumii cunoscute, aşa ceva nu s-a pomenit. Includ aici mîndra magistratură din Togo şi din statele vecine. Un spor e, de cînd s-au inventat sporurile, un procent modest din salariu, nu un pretext care asigură o jumătate de salariu în plus. Apropos, toată discuţia se reduce la un enunţ elementar: nu sînt bani! Şi oricum banii bugetului de stat vin de undeva de foarte departe de magistraţi. De la duşmanul lor direct şi de la cea mai persecutată zonă de viaţă economică românească: din sectorul privat. Cît şi ce avem, vine din creaţia de vlaori şi capital a sectorului privat (a nu se confunda cu megasubvenţionaţii Patriciu, Voiculescu şi Vîntu). Drept răsplată, sectorul privat aproape că deţine monopolul şomajului în România. Criza nu atinge sacrul sector bugetar şi în nici un caz n-are ce căuta prin salariile enorme ale magitraţilor. E instructiv şi vomitiv de aflat că magistraţii au minţi fragile şi, din acest motiv, ei şi celulele lor nervoase sînt apărate de „sporul de antenă„. După program şi după atîta iradiaţie de antenă, magistraţii se odihnesc în case cu chirie plătită de stat ( magistratul alege casa, statul scoate banii - fără limită sau plafon)

Sporul de 50% pe care magistraţii şi l-au acordat singuri e menit să-i ferească pe cloroticii noştri magistraţi de uzura „neuropsihică”. Evident, cînd au început studiile de drept, magistraţii noştri şi-au imaginat că îşi vor petrece timpul în instanţe, studiind mersul acului prin gherghef sau discutînd probleme de horticultură. Apoi, a venit surpiza: viaţa de magistrat e viaţă de magistrat! Adică e exact ce trebuie să fie. Sînt premiabili magistraţii pentru că au descoperit că trebuie să facă muncă de magistrat? Şi mai departe: trebuie statul să acorde sporuri de 50% pompierilor pentru că sînt pompieri şi mecanicilor pentru că sînt mecanici?

Da, statul trebuie neapărat să se îngrijească de soarta bieţilor magistraţi surmenaţi, mai mult de surpiză decît de regimul de muncă. Cu toţii ar trebui anunţaţi că sesizarea lor e corectă, că statul înţelege să-i scoată dintr-o meserie pe care n-o suportă şi să îi aşeze în zone de muncă fără risc şi uzură: tăbăcării, măturat stradal şi cursuri rapide de liftieri. Cu sporurile de rigoare.
Oricum magistraţii noştri au făcut un pas mare spre altă meserie: politica. Magistraţii au votat deja. Anunţînd că vor boicota alegerile prezidenţiale, judecătorii refuză să repecte legea dar, mai important, fac un gest de adeziune politică. Dezbaterile din CSM spun totul: cîteva din figurile de precupeţe şi instalatori prezente la discuţiile cu Ministrul Justiţiei au ţinut să anunţe că magistraţii sînt trataţi inadmisibil de Guvernul şi de Preşedintele României. Aşa e! Primul Ministru Emil Boc şi Preşedintele Traian Băsescu au fost aleşi pentru a împărţi bani, în primul rînd magistraţilor. Dat fiind că ambii demnitari nu se conformează, magistraţii au tot dreptul să reacţioneze: nu ne daţi? Vă distrugem la alegeri! Oricum, ştiţi că sîntem ai PSD-ului. Acum o vom dovedi!

Civilizaţie, după buget, mică


A scos capul, iar, escrocheria bugetară pusă la punct, în armonie tacită, de societate şi instituţiile anti-stat ale statului. Acum, e vorba de „prima de vacanţă” (a nu se confunda cu concediul plătit). Mîine, peste o săptămînă sau peste un an, va fi vorba de cine ştie ce alt bacşiş protejat de foetaj verbal-legal şi sfinţit de mînia sindicatelor.

De la început, o întrebare: ce înseamnă primă de vacanţă? Prima pe care slujbaşii statului o încasează, pentru că binevoiesc să plece în concediu? Probabil. Mai curînd, e vorba de încă una din invenţiile prolifice ale indolenţei în colaborarea ei fericită şi nesfîrşită cu tradiţia românească a vieţii pe banii altuia (vecin, rudă, coleg, stat, public general).

Creaţia în domeniu are o fecunditate bolnavă. Au apărut, rînd pe rînd, şi au fost, apoi, legiferate: sporuri, indemnizaţii, prime, bonificaţii de o absurditate grotescă şi umilitoare. Sporul de stress neuropsihic - acordat de judecători, judecătorilor. Sporul de lucru în limbi străine - menit să compenseze toxicitatea cunoaşterii şi, mai ales, toxicitatea cunoaşterii unei limbi străine, într-o lume saturată de carte şi plictisită de adaosuri inutile. Sporul de confidenţialitate - acordat funcţionarilor, în ideea că un funcţionar e în mod natural indiscret şi numai banii îl pot face să tacă sau să-şi protejeze documentele. Primele de Crăciun şi Paşti - care stabilesc amabil că statul trebuie să dea un ospăţ colectiv de sărbători.

De aici vine şi prima de vacanţă, „un drept legal, cîştigat în instanţă” de salariaţi - cum obşnuiesc să precizeze diverse somităţi sindicale. Cele şase cuvinte ale acestui citat sînt false, de la primul la ultimul. Prima de vacanţă nu e un drept legitim al norodului bugetar. Născocirea e a sindicatelor care negociază contractele colective de muncă. Adevărat, statul s-a dovedit slab la negocieri şi a acceptat aceste impertinenţe, în vremuri economic, oricum, mai bune. Cunosc, însă, un singur sindicat care îşi merită numele. Cu observaţia că Solidaritatea poloneză era un sindicat politic şi nu se bătea cu statul ,ci cu statul înghiţit de o dicatură. În rest, istoria sindicalismului e aproape egală cu istoria demagogiei sociale şi a corupţiei organizate. Mai exact, culoarul de parvenire al plebeienilor prin prostia plebeienilor. Cazul României e ilustru. O trupă de semidocţi abili au încălecat, la intervale regulate, cauza „celor mulţi” şi au călătorit, aşa, spre funcţii politice, bogăţie sau poziţii bune conducătoare de şantaj.

Mai departe, afirmaţia după care „drepturile” au fost cîştigate „legal”, în instanţă, e o minciună perversă. Adevărat, instanţele au dispus, adică au impus, prin abuz, drepturi salariale asupra cărora nu aveau dreptul să se pronunţe. Magistraţii noştri sînt primii profitori ai statului de drept pe care, altfel, susţin că îl protejază, din pur cavalerism democratic. Magistraţii au început prin a-şi acorda un labirint de sporuri şi măriri de retribuţie, după care n-au făcut decît să consolideze precedentul, dînd cîştig de cauză, în serie, oricui a adus statul în instanţă pentru a-l stoarce de bani. În consecinţă, justiţia a sfărîmat, în perfectă cunoştinţă de cauză, principiul separaţiei puterilor în stat. Justiţia a devenit, cu de la sine putere şi nesimţire, ordonator de credite, decident financar şi executor bugetar. Stat în stat pe banii statului. Lozinca sindicalistă despre drepturi şi legalitate e o înşelăciune grosolană.

Cu adevărat grave sînt consecinţele morale şi politice ale acestui sport insolent. Mai întîi, bugetarismul devine condiţia de bază a individului social matur în România (atenţie la remarcile rituale despre „ românii care se ajută la necaz”!). Asta înseamnă că o lume întreagă absoarbe tehnica şi mentalitatea pasvităţii plătite. Mai mult, filozofia de bază a coexistenţei româneşti rămîne furtul reciproc şi universal: dacă pot, trăiesc pe banii tăi. Foarte puţin bugetari înţeleg că practică o ruletă primitivă în care fiecare încearcă să fure din banii celuilalt. Nimeni nu pare să înţeleagă că bugetul statului e dat de suma contribuţiilor productive ale societăţii. Şi chiar dacă ar înţelege, n-ar da doi bani pe această constatare inutilizabilă. Atîta vreme cît viaţa bună e viaţa în dauna celuilalt, binele public e imposibil iar înapoierea e garantată.

Politic, sistemul parazitismului bugetar instrumentat de sindicate şi propagat de o medie răpusă de indignare în faţa durerii mute a „celor mulţi” e o capcană fatală. Grosul societăţii e o masă, nu o sumă de interese active şi armonice. Iar masa crescută în dependenţă toală de stat şi antrenată în mici infracţiuni bugetare e un client ideal. Justiţia nu face decît să consacre această pungăşie colectivă, introducînd-o, astfel, pe scena oficală, unde e jucată de partide, cu precădere de partidele mizeriei colectiviste, de tip PSD.
La un loc, tabloul descrie perfect auto-sabotajul politic, economic şi juridic românesc, aşa cum e el încurajat şi speculat de stîlpii noii ordini. Economia se sufocă sub presiunea autosevirii bugetare şi asigură lipsa de şanse a sectorului privat autonom (un mare seviciu adus capitalismului cu bani şi contracte de stat, a la Patricu). Politic, societatea livrează automat în jur de 30% în favoarea partidelor care promit să întreţină inerţia. Juridic, statul de drept lucrează masiv în folosul unei caste care consolidează o societate dedicată servituţii.
Bugetarismul şi consecinţele lui vicioase măsoară exact distanţa care ne desparte, insurmontabil, de societăţile productive. Lipsa de civlizaţie modernă a României e determinată de acest refelx egoist, mincinos şi colectiv. În esenţă, povestea subdezvoltării noastre e scrisă, în complicitate, de politicienii stîngii „sociale” şi de prea mulţi din compătimiţii oameni de rînd.
.

Michael Jackson - When The Music's Over



Posteritatea lui Michael Jackson a început în mod neobişnuit. La numai cîteva ore, după ce dispariţia lui Jackson a fost confirmată oficial, au apărut reacţiile conforme în asemenea situaţii: mărturisiri emoţionale, evocări ale descoperirii „fenomenului Jackson”, în cutare sau cutare moment al adolsecenţei, exagerări grăbite sau pioase. Cum era de aşteptat, Jackson a fost imediat catapultat la rang de „geniu”, cu lipsa de argumente şi cu înverşunarea sentimentală care au declasat demult termenul. Însă acest gen de reacţii a fost, de la bun început, însoţit de contestări abrupte, de ironii şi, chiar, de glume de un prost gust blindat (majoritatea grupurilor care au urcat pe scenă la Glastonburry s-au ferit să spună ceva despre Jakson sau au recurs la remarci respingătoare). Contestatarii au avut de spus unul şi acelaşi lucru: Jackson nu a făcut muzică mare, nu a schimbat o iotă din limbajul muzical al epocii pe care a dominat-o comercial şi nu a fost, în cele din urmă, un adevărat artist.

Toate aceste observaţii sînt corecte. Însă tot aceste observaţii ratează importnaţa extraordinară a lui Jackson pentru cultura populară contemporană. Jackson a pus în scenă auto-negaţia unei culturi care s-a stins în tehnică, prestidigitaţie vizuală şi nonsens muzical. Michael Jackson a fost un „performer” şi un „entertainer” uluitor dar nu un artist. Jackson a făcut spectacol, pînă la şi chiar dincolo de limita exchibiţionismului. Jackson a fost exact ce şi-a dorit: „The King Of Pop”. Unde muzică pop e muzica populară a timpurilor noastre iar muzica populară a timpurilor noastre a eşuat în infantilism şi fetişism idolatru, după ce a rupt legăturile cu tradiţia din care s-a născut. Jackson a desăvîrşit un fel de a face spectacol pe pretexte muzicale degradate, după ce ultima rezistenţă a structurilor soul, blues şi rock a fost covîrşită de o pulsaţie fără valoare şi stil. „Thriller”, ultra-cumpărata capodoperă a lui Jackson e dominat de ritmul gol şi exchibiţia pură a dansatorului. Din acest motiv, Jackson şi capacitatea sa motorie în scenă nu au lucrat în nici un fel asupra muzicii. Jackson nu are posteritate artistică, pentru că nu a adus o schimbare de limbaj muzical, în felul în care au făcut-o ceilalţi mega-eroi ai muzicii populare contemporane: The Beatles, Frank Sinatra, Elvis Presley, Bob Dylan (maestrul subestiumat al tradiţiei recuperate în muzica modernă) sau Jimmy Hendrix (probabil cel mai influent muzician al epocii care se deschide la începutul anilor ’60).

Dealtfel discuţia encomiastică pe marginea „fenomenului Jackson” suferă de o ignoranţă atroce. Trimiterile la marea tradiţie a revistei americane nu duc nicăieri. Fred Astaire şi Gene Kelly au depăşit categoric funcţia limitată a performer-uliui şi au dansat susţinuţi de un optimism încărcat de bun simţ şi imaginaţie artistică. Jackson a avut ceva din rapiditatea şi nimic din tonusul lor încăpător. Cu Jackson, cabaretul şi revista americană au decăzut într-un mecanicism rudimentar, accelerat nebuneşte de tehnicile video ale complexului MTV.

Anii ’80, epoca de glorie a lui Jackson, sînt cei mai nefericiţi ani ai muzicii pop, un cimitir vast de tradiţii şi stiluri abandonate, deformate sau suprimate. Muzica soul se retrage, îmbrîncită spre disco, spaţiul pseudo-muzical în care a excelat Jackson. Din acest punct de vedere, Jackson nu a continuat ci a părăsit linia de mare autenticitate soul, fixată de Marvin Gaye, Curtis Mayfield şi, în primul rînd, James Brown. Asocierea repetată a lui Jackson cu şcoala soul vine dintr-un stereotip rasial. Adevărat, Diana Ross a fost, un timp, mentorul de scenă al lui Jackson dar Diana Ross însăşi lucra într-un spaţiu post-soul. Influenţa cea mai vizibilă asupra lui Jackson vine din începuturile muzicii disco: de la The Bee Gees, iniţiatorii ritmului de pulsaţie electro şi ai vocalismului în falsetto extrem. Epoca deschisă de Jacskon coincide, de fapt, cu o mişcare generală spre reducţionism muzical. Forţa rock-ului greu se banalizează în varianta speed şi thrash. Blues-ul electric în forţă rămîne o ocupaţie izolată, simplificată nepermis sau deturnată spre punk şi fuck, a la Black Crows, respectiv Red Hot Chilli Peppers. Forţa rudimentară a cmoercialsmului pune capăt unei strălucite şi nefericite tentative de aducere a muzicii pop la rigoare şi intelect (curentul „progressive” ia sfîrşit la începutul anilor 80 şi lasă în urmă fie carcasele dinozauriene ale unor Yes, Genesis, E,L&P, fie rezistenţa minoritară a unor King Crimosn, Robert Fripp sau David Sylvian).

Valoarea artistică a lui Jackson e foarte redusă. Aşa e , însă, şi valoarea muzicală a ultimilor 20-30 de ani de muzică şi gust popular. Jackson a făcut o artă din criza muzicii pop şi, din acest punct de vedere, Jackson e remarcabil ca propagator şi victimă a unui imaps cultural total. Nimeni n-a reuşit mai bine decît Jackson să dea spaţiu unui limbaj muzical în esenţă kitsch şi să traducă mai strident lipsa de valori, acea tristă absenţă a mulţimilor faţă de ce era, odată, arta populară. Chuck Berry şi J.L.Lewis aveau un ethos vulgar dar autentic. Cu Jackson, ethos-ul devine manie pură şi automatism consumist. Toată mutaţia culturii populare dinspre tradiţie spre iluzia febrilă şi fiorul grandorii momentane a fost ilustrată şi jucată de Jackson, pînă la dezintegrare.

După Jackson nu rămîne nimic. Muzical, lumea infantilă dansată de Jackson e inexistentă. Toate aceste negaţii nu fac din Jackson un criminal muzical în serie. Jackson însuşi a fost distrus, înainte de a fi lansat într-un uriaş experiement de nivelare muzicală. Social, Jackson e cel mai vast şi mai precis diagnostic al unei dezorientări care a falsificat şi, pînă la urmă, eliminat bazele muzicii populare moderne. Cu Jackson, muzica pop a devenit un material inform şi indiferent, etern utilizabil, perfect plasat
pentru a umple golul nesfîrşit al vieţii, fără a obliga sau a pune întrebări. Abandonul înălţat la rangul de plictis binefăcător. Povestea lui Jackson e povestea tipică a unei nevroze culturale care şi-a recoltat devreme victima şi a dresat-o, dezumaninzînd-o complet. Există o asemănare bizară şi instructivă între soarta copiilor robotizaţi de gimanstică şi destiunul animalier, de circ ambulant, înscris de Jackson Tatăl pe fruntea fiului său, Michael. Aceaşi predestinare de automat şi aceaşi brutalitate perfecţionsită, acelaşi recurs la drog, aceaşi arest al copilăriei prelungit pînă dincolo de maturitate, totul în căutarea numărului perfect, cerut de mulţimi din ce în ce mai puţin capabile să discearnă, să accepte nunaţe, să aibă răbdare şi să distlieze complexităţi. Gimnasta decerebrată, la 12 ani, şi Jackson perfect programat, la 6 ani, sînt figuri de dubiu artistic minim, într-o epocă prea obosită şi prea egoistă pentru a mai căuta şi sărbători ceva substanţial. .
Asta nu înseamnă că Jackson vine din afara muzicii. Însemană doar că filonul polular al muzicii de blues şi soul a cedat complet şi s-a livrat malaxorului general al distracţiei pe teme artistice, dominant de la jumătatea secolului XX.

Atît cît a mai putut răzbate, talentul lui Jackson a fost detectat în teme melodice recuperate de alţi artişti. Au ajuns la noi, astfel, ca pulsul palid al unui debutant lansat din poziţia de muribind, cîteva evocări minime ale posibilei careiere artistice a lui Jackson. „Human Nature” a fost preluată cu multă intuiţie de Miles Davis - interesant, tocmai omul care a părut că deschide o nouă epocă de expresie muzicală, doar spre a împinge muzica de jazz într-o fundătură de pretenţii pseudo-intelctuale şi banalitate funk. Talentul lui Jackson nu şi-a găsit epoca, pentru că epoca noastră, hipnotizată de binefacerile comodităţii şi ignoranţei, a exclus din artă sinceritatea şi vocaţia.

Victimă fragilă şi prea puţin apărată de educaţie, Jackson a fost devorat de apetitul infernal al lumii noastre pentru imagine (de unde dimensiunea video formidabilă a cultului Jackson) şi pentru perfecţiune automată, neproblematică (de unde imposibila tehnică dansantă - nu coregrafică - a lui Jackson). Puţin, cumplit de puţin. Viaţa lui Jackson a luat conturul acestei sărăcii opulente: un gol existenţial total, susţinut de miliarde fără sens. Bani şi mulţimi.

Respectaţi tradiţia!
(nu vă neliniştiţi:numai dacă e a altora)




O conversaţie surpinsă întîmplător, în stradă, face, uneori, cît un manual de sociologie, mai ales acum, în epoca de cuminţenie complice şi defetism angajat al ştiinţelor sociale. Unde au dus cîteva decenii de spălare pe creier cu soluţii academice occidentale şi cît cîntăreşte ura de sine a lumii bune euro-americane (aşa numitele „chaterring classes”) se va înţelege, poate, mai uşor din acest decupaj întîmplător şi autentic prin viaţa unui mare oraş european. Discuţia mi-a ajuns la urechi, în timp ce mă delectam cu un espresso doppio, la o cafenea în Maida Vale, un cartier „bine” al Londrei, locuit de familii „upper middle class”, în genere oameni cu situaţii materiale confortabile, bine educaţi şi gata de angajamente civico-politice de etică înaltă.

Patronul cafenelei - unul din numeroşii iranieni expatriaţi care ţin cu multă muncă şi succes magazine restaurante sau cafenele, la Londra, Paris, Los Angeles - a intrat în vorbă cu o doamnă, bine îmbrăcată şi exprimată de un accent englez bine întreţinut. Doamna era, evident, o cunoştinţă din cartier şi obişnuia, foarte probabil, să bea cafea la terasa iranianului. Patronul porneşte întrebînd, politicos şi nimerit, de vacanţe iar doamna spune că ar fi tentată să meargă undeva departe, să descopere ceva nou:

- Poate în Iran?, întreabă, oferindu-se, patronul iranian.
- O, ar fi extraordinar! Mi-ar plăcea la nebunie. Sînt fascinată de cultura locală.
- Nici o problemă! Vă aranjez imediat ceva, la verii mei. Dacă vă interesează, se poate face rost şi de o burcă. Ştiţi: chestia aia care vă fereşte de privirile oamenilor.
- Ei, nu! Serios?
- Da, e o plăcere, mai ales, acum, pe căldură, o să vă simţiţi minunat la Teheran - continuă să glumească iranianul, cu ochii miciţi a ironie.
- Nu contează căldura. Mie îmi ploce să respect cultura şi tradiţia locală.
- Foarte frumos dar să ştiţi că burca n-are nici o legătură cu tradiţia şi cultura locală. Ne-a fost impusă de fanatici şi habotnici.
- Nu ştiu dar eu respect obiceiurile locului. Am impresia că sînteţi implicat politic. Pe o anumită parte.
- Aţi ghicit! Înseamnă că dumneavoastră sînteţi de partea cealaltă?
- Eu încerc să fiu obiectivă. Cred că noi am făcut destul rău lumii de acolo.

Doamna obiectivă era, din bună creştere şi din spaima de ofensa, un partizan indirect al trupei lui Ahmadinejad. Nu e nici un paradox. Stînga cultivată, urbană, chic şi mediatică se întîlneşte, într-un anume punct, cu fascismul habotnic al islamului transformat în putere de stat. Acest rendez-vous ideologic şi glandular nu e deloc nou dar varianta contemporană pare încă mai neverismilă decît manifestările anterioare. Amîndouă şi-au găsit un cronicar desăvrşit, în jurnalismul lui Nick Cohen, un om de stînga dar şi o prezenţă publică de onestitate totală, în tradiţia Orwell. Cea mai recentă carte a lui Cohen – „ What’s Left? ” – e o expunere istorică totală a logodnei extremismelor de dreapta-stînga iar cîteva din postările recente de pe blogul lui Cohen aduc tema la zi, cu toate detaliile şi personajele de ultimă oră ale acestei farse care trece drept conştiinţă civică şi angajament etic-responsabil. Punctul de suprapunere al fanatismului silamic şi al bunăvoinţei generoşilor angajaţi din Vest e, pur şi simplu, ura faţă de Occident. În cazul Islamului politic: faţă de modernitate. În cazul claselor „moderne” ale Occidentului: faţă de valorile de bază ale tradiţiei occidentale.

Întîlnirea stîngism-fascism are rezultate hilare: reporterii Sky sau CNN relatează, de la Teheran, respectuos, cu preocuparea maniacală de a nu prejudicia stăpînirea şi, întotdeauna, cu grija regulamentară de a pune un batic pe capul reprorterelor. Gestul are ceva înjositor şi descrie un impuls de auto-umilire entuziastă. Cumva, aceiaşi reporteri care nu lasă nedespicat şi neclătinat nici un fapt al vieţii de acasă, se grăbesc să îşi dovedească respectul, dacă nu cumva solidaritatea, cu forme de viaţă străine, pe care nu le cunosc şi nu le înţeleg dar le admiră, de îndată ce le declară „ tradiţie” şi „cultură” locală.
Puterea şi demnitatea culturii sînt în vigoare, numai şi numai dacă ţin de lumea din afară. Tot ce vine din trecutul naţional-occidental e suspect şi tocmai potrivit pentru o baie de acizi, ironie şi contestaţie. Aşa au ajuns să treacă drept „tradiţie”, „artefacte” sau „expresie identitară”, născociri politice recente impuse aproape peste tot în lumea non-occidentală, împotriva tradiţiilor locale.

Practic, „lumea bună” a mediei şi Academiei occidentale prizează un cocteil propagandistic-exotic, pe post de cultură etnică profundă. Substituirea mizează pe ignoranţa absolută a consumatorului care nu ştie şi nu trebuie să ştie că, de pildă, adevărata cultură iraniană e esenţial persană şi nu are prea mult de-a face cu arabsilmul şi, încă mai puţin, cu islamismul. Acelaşi reflex generos şi inept face ravagii în Anglia, Olanda, Franţa sau Scandinavia, unde „comunităţile” străine( oare de ce întotdeauna arabo-muslumane şi niciodată polone sau indiene?) sînt încurajate sau de-a dreptul rugate să nu îşi schimbe modul de viaţă. Refuzul de integrare şi ostilitatea deschisă ale acestor comunităţi au produs criza culturală internă de care au profitat din plin partide radicale ca Partidul Libertăţii, al lui G. Wilders, în Olanda. Aşa arată contribuţia stîngii, la faimoasa „ascensiune a extremei dreapta” în Europa ( pe care tot stînga o deplînge şi o speculează politic). Partidele clasice, paralizate de doctrina „diveristăţii” şi de culpe istorice amplifcate paranoic, nu au curajul să se ocupe de problemele create de „comunităţile” de imigranţi şi declară, pur şi simplu, că asemenea probleme nu există. Evident problmele nu au nevoie de aprobarea stăpînirii şi-şi fac de cap bine merci. La fel de evident, primul partid care are curajul să abordeze (demagocic sau nedemagogic) aceste teme va fi votat de o populaţie sătulă de discursul ipocrit al stîngii, transformat în politică etică oficială şi comună, în tot vestul.

Revolta elitelor occidnetale împotriva valorilor occidentale continuă şi nu ratează nici un prilej de prosternare în faţa idolilor de ocazie: Ahmadinejad, Chavez, Putin, Castro. Media şi sistemul educaţional lucrează cu un erosim iresponsabil la intoxicarea „corectă” a publicului larg şi a generaţiilor de vîrstă şcolară (un exemplu recent şi foarte la modă e descris pe larg aici). Ura de sine a ajuns motorul etic principal al societăţilor oficiale occidentale iar asta spune mult despre depresia spirituală a vremurilor pe care le trăim. Urmează, bineînţeles, o lungă suită de surpize şi şocuri istorice de care practicanţii atletismului caritabil habar n-au. În fond, esenţa epidemiei de compasiune, a pasiunii pro-victimare şi a activismului de auto-culpabilizare e un egoism monstruos.

Ce se mai întîmplă în prezent la Bruxelles




Prima zi de lucru la Bruxelles şi prima lecţie: Parlamentul României lucrează într-o zonă auto-generată, în care procedura răstălmăcită şi, mai ales, nervul conspirativ al parlamentarilor produc o parodie cumplită. Binele public şi interesul colectiv nu au nici o şansă în aceast cazionu trucat cu o impertinenţă care se semeţeşte de sub masca solemnităţii. La Bruxelles, înveţi, după prima jumătate de oră, ceva despre sensul pozitiv al complexităţii procedurale. Faimosul sisitem de sisteme european e un monstru cancelarial blînd care toarce, util şi îndatorat, la picior. Precizia şi eficienţa la nivel macro au dictat complicaţia spectaculoasă a sistemului parlamentar european şi tocmai această obsesie permanentă a birocraţiei pozitive salvează sistemul. Fabrica de proceduri lucrează pentru a menţine ordinea într-un Babel multiplu, pîndit în permanenţă de pericolul redundanţei, incoerenţei şi al altor boli de supraalomerare. Impulsul principal al instiuţiei e raţionalizarea unei intersecţii multinaţionale de interese, atitudini, valori şi persoane.

Dacă Parlamentul României reuşeşte să pună în mişcare un convoi cantitativ-similar de proceduri, o face doar pentru a întoarce complexitatea împotriva eficienţei şi a judecăţilor simple. Aici e diferenţa fundamentală: parlamentarismul european, deşi extins pînă la limita maximă a sistemelor administrabile coerent, rămîne, în esenţă, un organism de reprezentare publică. Dimpotrivă, funcţia constitutivă a parlamentarismului românesc e promovarea şi securizarea monopolurilor de clan. Binele public şi interesul colectiv n-au fost niciodată treaba Parlamentului României, pentru că nici una din ele nu a partipat la construcţia acestei instiuţii clădite imitativ, după ce premizele unei societăţi libere şi compatibilă cu legea fuseseră zdrobite de reţelele consolidate în comunsim.

Cazul Năstase e, dealtfel, cel mai clar şi fidel compendiu de istorie parlamntară română contemporană. Pe scurt, Parlamentul funcţionează, în cazul şi la dispoziţia lui A. Năstase, ca prelungire politică a grupului de putere patronat de A.Năstase. Nimeni şi nimic nu poate debloca ambuscada procedurală urzită de parlamntari în sprijinul lui Năstase, pentru că un Parlament e, desigur, suveran iar un Parlament care oficializează puterea unui grup face acel grup imbatabil. În fond, Parlamentul Româneiei lucrează de cîţiva ani buni în contul lui A. Năstase şi al sistemului de dominaţie economică, adminstrativă şi juridică pe care Năstase l-a ocrotit ca Prim Ministru şi îl ilustrează acum. Pe parcurs, acţiunea parlamentară pentru protejarea reţelei de putere şi bogăţie extrase din stat, a sacrificat: şansa unei justiţii decente şi egale, credibilitatea legală a Wstatului şi stabilitatea Constituţeiei( căci suspendarea Preşedintelui Băsescu a aruncat valoarea de adevăr a legii în imaginar). Năstase e totemul sistemului iar sistemul nu îşi abandonează valorile şi tradiţia. Parlamentul Româneiei a decis prin abuz că poate intercepta o anchetă judiciară, a interceptat-o şi o blochează în regim permanent. Năstase contează pe o majoritate solidă. Interesul public şi justiţia contează pe pamflete gazetăreşti şi indiganre publică, adică pe două discursuri care obosesc repede şi tac tactic, pentru că au un preţ şi se cumpără uşor.
Dar Ridzi?- va replica, desigur, un amator de rigurozitate exemplară. În primul rînd, de ce ar condiţiona cazul Monicăi Ridzi, şi orice alt scandal la zi, încheierea interminabilei mascarade parlamentare din jurul lui Năstase? Apoi, cazul Monica Ridzi (fie că Ridzi e vinovată, fie că e nevinovată) are o virulenţă mediatică suspectă, în condiţiile în care marile rezerve de tenacitate şi punere în scenă ale presei nu se mai animă demult în faţa cazului Năstase. N-am auzit de spectacole de teatru stradal şi folk civic în faţa casei sau a caselor lui Năstase. Evident, reacţia publică nu poatre fi comandată sau dirijată şi îşi poate alege, după cum doreşte, ţintele. Tocmai aici e problema. Năstase e titularul absolut al formulei care face din statul român un apărător al corupţiei de stat iar această înaltă şi periculoasă învestitură e vizibilă de oriunde: de la Bruxelles, din datele anchetelor judiciare, din dreptul omului de rînd. Numai din punctul de vedere al presei, nu. Selecţia rămîne tehnica de bază a aşa zisei noastre instanţe publice de presă iar amnezia mediatică asupra cazului Năstase ne spune două lucruri: presa are un ghid sigur în propriul patronat (acei domni care deţin pe lîngă grupurile de presă şi interesele pe care trebuie să le apere grupurile de presă) iar mulţi dintre campionii deontologiei mobile şi selective sînt datori cu o declaraţie sau măcar cu o schiţă de declaraţie de avere. Asta pentru că, touşi, cine face judecăţi publice ar trebui să se expună public, pînă la capăt. În plus, ar fi interesant de stabilit corelaţia între patosul pro-pensionari, pro-bugetari, anti-corupţie al acestor oameni şi vilele din curtea caselor lor, maşinile din curtea vilelor din curtea caselor şi conturile din băncile foarte depărtate de curtea vilelor din curtea caslor lor. Am avea o suită nesfîrşită de suprize savuroase şi bogate în zerouri. Mă refer şi la sume şi la oameni. Cam atît după primul contact cu Parlamentul European.

Acum!



Acum se decide şi acum puteţi decide. Finalul de rundă electorală e, de regulă, ora la care marile oraşe îşi impun voinţa iar alegătorii care judecă singuri şi se descurcă fără autobuze decid. Fiecare vot e important. Din ce în ce mai important. O mînă de voturi poate trimte România în direcţia bună.

Votaţi şi contaţi!


Sondajele confirmă, cu fiecare oră:prezenţa la vot mănîncă din procentajul blocului pesedist. Asta e direcţia spre Europa reală. Şi aşa se sting profiturile europene ale falsificatorilor modernizării româneşti. Mergeţi la vot! Aşa cum se vede, contează.

Votaţi – cît mai e timp !



Alegerile europene de astăzi trebuie folosite pînă la capăt. Multă lume stă acasă, fie pentru că nu ştie prea bine la ce sînt bune aceste alegeri, fie pentru că nu mai crede în alegeri, în orice fel de alegeri.
Absenţa alegătorilor poate decide aceste alegeri şi, dacă va fi aşa, o va face cît se poate de rău. De ce ? Pentru că absenţa se va întoarce şi împotriva celor care au votat şi împotriva celor care n-au votat. Un nivel scăzut de participare va face din România un « client » european neloial. Primul la beneficii şi ultimul la participare - gata să absoarbă oricum şi orice vine de la Bruxelles dar nepregătit să sacrifice, în cabina de vot, 10 minute, o dată la 5 ani. Absenţa va face, ca întotdeauna, un serviciu PSD-ului şi va întări, astfel, corupţia, mizeria şi indolenţa socială pe care se sprijină acest partid pacoste pentru România.
Ideea după care oamenii nu se duc la vot pentru că nu înţeleg ce e Parlamentul European e răspîndită (de şi în mediile de informare). Explicaţia nu are legătură cu realitattea şi nu face decît să încurajeze absenteismul, oferindu-i o justificare. Adevărul e că alegerile europene pot fi explicate simplu, în cîteva cuvinte: România are nevoie de Uniunea Europeană. Asta e tot. Mergem înainte exact în măsura în care folosim sprijinul european. Poveştile despre alegătorul român care ar trebui să fie doctor în euro-parlamentarism sînt doar vorbe de clacă şi de talk-shaw. Ce ştie sau nu ştie alegătorul român despre culisele parlamentare europene nu are nici un fel de importanţă. Cu adevărat important e ca alegătorii să ştie un lucru şi numai unul: trebuie să ţinem cu dinţii de Europa. Dacă stăm, azi, acasă, facem un pas mare înapoi. Din absenţa la vot, în special între alegătorii educaţi, de la oraş, vor avea de cîştigat tocmai corupţia şi zgomotul, într-un cuvînt politicianismul de care se plîng cei ce stau acasă.
Observaţi că Mircea Geoană face campanie persoanlă, chiar în ziua de vot. Retragerea lui Geoană din CSAT e un gest fără sens. CSAT nu e companie pe acţiuni, din care pleci, nemulţumit de profituri. CSAT e o instituţie a statului care adună responsabilităţi şi oameni responsabili. Plecarea lui Geoană din CSAT e, dealtfel, imposibilă. Îl vom vedea pe Geaonă înapoi, în CSAT, deîndată ce trec alegerile. Declaraţia lui de astăzi e o formă agresivă de campanie în zi de vot şi dovedeşte pe toată linia că Geoană e un obsedat, gata să vă vîndă viitorul pentru a deveni Preşedinte. Legătura noastră cu Europa, îi e complet străină.
Ieşiţi la vot ! Numai voi puteţi sili un sistem corupt să ţină seama de nevoile voastre. Asemenea lucruri se impun prin prezenţă şi se pierd prin absenţă. Alegerile eurpene nu sînt un moft. Alegerile europene sînt ocazia cu care puteţi opri creşterea puterii celor cu prea multă putere. Nu ezitaţi ! Mergeţi la vot! Puteţi vota în orice secţie de votare. Mai e, încă, timp.

Mersul campaniei

Îmi pare rău că n-am putut să scriu în ultimele cîteva săptămîni. Am fost răpit de turneele electorale prin țară: Ploiești, Bacău, Vaslui, Iași, Brașov, Arad, Timișoara, com. Lovin, Cluj și București - sectorul 5, sectorul 6. Teatrul Național. Voi încerca să scriu pe scurt ori de cîte ori o să am zece minute libere. Deocamdată, următoarele mele apariții vor avea loc astăzi (miercuri 27 mai) la Radio Realitatea FM la ora 16 și poimîine (joi) la Realitatea TV la ora 23.

Pronia și ochiurile calendarului electoral mi-au lăsat seara de miercuri liberă, adică ocupat de finala Ligii Campionilor. Eu, filobritanicul, țin cu Barcelona.

Un link la site-ul de campanie PD-L, unde puteți vedea discursul pe care l-am ținut la lansarea de la București, precum și un f bun rezumat al mitingului:
http://www.euro-pdl.ro/
De asemenea, http://www.youtube.com/watch?v=1x1gOiQ0KyI

Nimic lucid pe frontul de Est

Din cîte am auzit şi văzut la Varşovia, Europa e o acumulare de probleme în creştere, iar dreapta o direcţie tot mai puţin sigură de ea. Congresul Partidului Popular European, cel mai mare grup politic al Parlamentului European, a adunat tot ce are mai bun şi mai cunoscut dreapta occidentală şi răsăriteană. A lipsit tocmai suflul doctrinar. Cu excepţia cîtorva intervenţii, a fost, mereu, vorba despre o dreaptă apoximată şi acomodantă.

Congresul a pregătit platforma electorală comună pentru alegerile din 7 iunie, dar contextul electoral nu s-a făcut, în acest caz, vinovat de nimic. Problema de articulare a dreptei e o problemă de încredere. Nimeni nu mai are curajul să afirme valorile economice, morale şi politice ale dreptei clasice, deşi majoritatea vorbitorilor s-a declarat îngrijorată de resurecţia socialistă, în contextul economic dezastruos al ultimelor luni. Cu toate astea, de la Angela Merkel la Jose Manuel Barroso, toată lumea a ţinut să sublinieze afilierea la ceva ce se numeşte „economia de piaţă soială”, un concept care face parte, conform aceloraşi vorbitori, din valorile fundamentale ale „familiei popularilor europeni”.

Gloria renăscută a acestui concept contradictoriu e un semn de nesiguranţă. Economia soicală de piaţă nu e nimic mai mult decît o încrucişare miciurinistă a pieţei şi social democraţiei. Cu alte cuvinte, dreapta oficială şi guvernamentală a îmbrăţişat un concept difuz cu care s-a deplasat, ca mai toate partidele spectrului politic, spre centru,în căutare de voturi şi omologare. Rezultatul e pervers: toată lumea politică lucrînd la centru, nimeni nu mai are relief şi identitate. Partidele devin variaţii minore ale aceluiaşi curent politic şi presează, practic, în aceaşi direcţie, chiar dacă adoptă trasee retorice diferite. Acest pan-conformism politic explică în mare măsură cinismul placid al electoratelor, dar şi izbucnirile lui izolate spre extreme. În fond, marele teritoriu politic al dreptei a rămas disponibil sau, mai precis, a fost scos la licitaţie de partidele care reclamă ulterior ascenisunea „radicalilor” şi a „extremiştilor”. Fenomenul e vizibil, cauzele mai puţin.

Aplatizarea sau, mai bine zis, auto-demiterea acestei drepte timorate care nu mai îndrăzneşte să-şi recunoască părinţii şi să-şi rostească numele e rezultatul celui mai important fenomen cultural-istoric al Europei postbelice: demoralizarea. Diminuarea etică a Europei a înaintat pe două căi: demografic şi spiritual. Ambele variante ale declinului se presupun şi se alimentează. Astfel, retragerea populaţiilor (accelerată de revoluţia sexuală şi critica liberală a familiei burgheze) a provocat cealaltă mare retragere – abandonul eticii colective (fundamentată de creştinismul religios şi politic) şi baricadarea în egotism (pacifismul nu e altceva decît o sistematizare a fricii, la populaţii care se tem de extincţie şi îşi apără, astfel, perpetuarea). Pe de altă parte, atacul „eliberator” asupra valorilor clasice (familie, căsătorie, biserică) a înlesnit tocmai dezangajarea şi fragmentarea unor societăţi care produc indivizi supradimenisonaţi, dar se subordonează în căutare de tutelă. Politica şi sistemele politice au făcut, în aceste condiţii, pasul spre o teroie şi o practică generală a protecţiei şi, bineînţeles, această aliniere politică spre centrul tuturor opţiunilor nu a lucrat nicăieri mai mult ca în Europa.

Însă problema declinului politic şi a ezitărilor dreptei europene e complicată de apariţia Estului, o zonă adusă în Europa cu enormul handicap de creştere provocat de tirania socialistă dar şi un spaţiu care se aştepta să găsească în Vest valorile pure ale capitalsimului şi democraţiei. În locul lor, Estul a constat şi constată, cu surpriză, că găseşte, de multe ori, prescripţii socialiste adoptate sub pretextul „ modernizării dreptei”. De aici, iritarea discretă a cîtorva din liderii politici răsăriteni prezenţi la Congresul PPE, la Varşovia. E vorba, în primul rînd, de Donald Tusk, Primul Ministru al Poloniei şi gazda întîlnirii, care a ridicat fără întîrziere problema Estului şi a vizibilităţii sale reduse în planurile anti-criză ale Europei ( mai exact, ale nucleului franco-german). Tusk a trimis decis la experienţa dezastrului socialist al anilor 1945-1989. Mesajul cuprindea, nerostit, întrebarea: de ce cochetează dreapta europeană cu socialismul? Lăsînd la o parte efuziunile romantice ale lui Silvio Berlusconi, tema şi întrebarea n-au fost sesizate.

În sînul acestei absenţei generale a Eurpei Unite pe platoul estic, situaţia României şi a „Orientului Îndepărtat european” e şi mai complicată. România şi Bulgaria (plus extensia problematică a Moldovei) nu ocupă o poziţie clară în viziunea estică a Uniunii Europene. Recentul Plan de acțiune pentru Est generat de Comisia Europeană e una din iniţiativele largi şi vagi, tipice pentru retorismul instituţional UE. Îngrijorătoar şi semnificativ, Congresul organizat la Varşovia, într-un stat traumatizat de ciocnirile socialismului totalitar vestic şi estic, referinţele la problemele est-europene au fost strict fomale. Evident, toată lumea a omagiat simbolul istoric polonez şi evident, toată lumea a fost de acord că alegerile din 7 iunie trebuie să fie o victorie în lupta cu tentaţia socialistă. Însă, în adîncime, referniţele la statele cel mai expuse au lipsit.

Nimeni nu pare să înţeleagă că România şi Bulgaria sînt punctul vulnerabil al Europei. Discursurile au revenit frecvent la succesul marelui val de admitere din 2004 şi s-au oprit în acest punct. Nimic despre succesul sau insuccesul operaţiuinii 2007. România şi Bulgaria par, destul de evident, să irite, să facă figură de anexe problemă, despre care nu se discută în public sau în mijlocul ramurii de succes a familiei. Evident, această stare de fapt e, în parte, provocată de lentoarea, imprevizibilitatea şi corupţia de stat româno-bulgară. Însă discreţia programatică a liderilor europeni nu poate ţine loc de viziune.

Nu e singurul deficit de viziune manifestat la Varşovia. Două teme majore au fost tratate cu o retorică de mare comoditate. În primul rînd, chiar criza care ar putea îngenunchia economiile europene (mult citatul adăpost al zonei euro e mai mult o diferenţă statistică, în măsură să demonstreze că statele cu economii slabe sînt mai vulenrabile). În mare, Prim Miniştrii şi Miniştrii de Finanaţe prezenţi la Varşovia au conchis că marea criză economică e “ceva” american, nu european, şi cu asta gata. Ideea e, pur şi simplu, un amestec de protecţionsim analitic şi superstiţie: ce se naşte în altă parte nu ne poate atinge, mai ales dacă refuzăm să deschidem ochii. Singura excepţie de la acest consens pasiv a venit de la Jean Cluade Junker, cu un discurs pătrunzător despre declinul economiilor ca reflectare a declinul general al valorilor.

A doua problemă e mantra Tratatului de la Lisabona. Toţi liderii politici de la Varşovia au vorbit de necesitatea adoptării Tratatului. Nimeni nu a înregistrat eşecurile dictate de opoziţia populară la adoptarea Tratatului. Cîţiva vorbitori au demonstrat că ştiu, totuşi, ceva despre eşecurile francez, irlandez și olandez dar au decis că e mai simplu să pună aceste corecții pe seama „naţionalismului” şi a „extremismului”. E o idee de-a dreptul comică. Europa nu poate folosi această ipoteză neserioasă, dacă îşi doreşte cu adevărat să se situeze în realitate.