CTP debutează în Al-Ahram

Cristian Tudor Popescu a sesizat, cu o intuiție politică vie, diferența: spre deosebire de Mubarak, Ceaușescu n-a asmuțit forțe de șoc civile împotriva demonstranților. Așadar, într-o disecție retrospectivă a tehnicilor dictatoriale de final, brutalitatea principială a lui Ceaușescu e surclasată de cinismul diabolic al lui Mubarak. Iată analiza comparativă, în cuvintele autorului:

”Dictatorul arab se dovedeşte mai abil decât amicul său Ceauşescu. Din orgoliu împins până la megalomanie, Ceauşescu a dat ordin de la început armatei să tragă în manifestanţii din Timişoara. Nici nu concepea că aceia care ieşeau în stradă strigând "Jos Ceauşescu!" sunt simpli cetăţeni sătui de el - îi credea în mod sincer nişte "huligani" manipulaţi de agenţi străini. De aceea nu a luat în considerare decât prea târziu ideea lui Ion Dincă "Teleagă" de a trimite muncitori din Vâlcea înarmaţi cu bâte să se bată patriotic cu revoluţionarii Timişoarei. (…)

Cu viclenie, mai mult sau mai puţin orientală, Mubarak şi-a anunţat retragerea candidaturii pentru alegerile din septembrie, declarând că va asigura transferul paşnic al puterii. (…) Imediat după apariţia televizată a lui Mubarak au ieşit ca din pământ, după zile în şir de manifestaţii antiprezidenţiale, grupuri organizate de susţinători civili ai dictatorului care s-au încăierat cu protestatarii.”

Comparația dezvoltată de Cristian Tudor Popescu e riguros exactă. Realitatea TV, o altă voce publică de mare probitate, a făcut foarte bine că a reluat remarcile lui C.T. Popescu. Păcat că excelenta observație a vigurosului comentator Popescu leșină prematur și nu merge pînă la capăt.

Într-adevăr, Ceaușescu n-a avut imaginația perfidă pe care o cere ordinul de atac în haină civilă. A avut-o altcineva, cu o brutalitate la care Mubarak nici nu visează: Ion Iliescu. Omul care a chemat minerii la București și a scos la lucru securiști pentru a dirija atacurile bestiale ale ”oamenilor muncii” împotriva ”golanilor” din Piața Universității. Mineriada lui Iliescu a devansat cu 20 de ani cămiliada lui Mubarak. Dar mineriada lui Iliescu a fost urzită și lansată la numai 6 luni după ”eroarea” lui Ceaușescu. Ce l-a făcut pe C.T.Popescu să își aducă aminte cu atîta pătrundere de metodele lui Ceaușescu și să uite cu totul mineriada lui Iliescu? Greu de spus. Mai ales în cazul unui jurnalist de fibră neînduplecată, un editorialist justițiar care - știut e – nu uită și nu iartă.

O ipoteză firavă: poate, articolele nepieritoare publicate de CTP în Adevărul, în iunie 1990. Mineriada care a călcat în picioare Bucureștiul pentru a propti regimul Iliescu și-a găsit atunci, în Cristian Tudor Popescu, teoreticianul acut și cronicarul drept. O mostră:

"Că pe 13 iunie a avut loc în Bucuresti o tentativă de lovitura de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decată decît în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Theodorescu. (...) Ceea ce s-a întîmplat a doua zi în București, începînd cu primele ore ale dimineții, a fost o reacție tot atît de inevitabilă; spirala violenței, odată inițiată, urcă întruna. Aceasta reacție s-ar fi produs și în lipsa apelului prezidențial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură Președintele și Guvernul. În aceste condiții, comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic."

Valoarea considerațiilor de mai sus nu scade.

După 20 de ani, textul poate fi republicat în Al-Ahram.

Bilanț arab și dileme occidentale

Revolta din Tunisia și, cu atît mai mult, demonstrațiile de masă din Egipt au pus în mișcare consecințe politice și istorice formidabile. Relatările de presă care rămîn, justificabil, la schema "revoltă populară contra autocrație" rețin ceva important. Însă lucrurile cu adevărat esențiale depășesc limpede atît percepția corespondenților de reflecție imediată cît și - din nou de înțeles - puterea de previziune a demonstranților.

Cadrul istoric general al șocurilor din Tunisia și Egipt e mult mai bine cunoscut decît ar fi de crezut. Comentatorii de primă linie au subliniat în mod repetat "noutatea absolută" a de-tronării prezidențiale din Tunisia (și, poate, curînd, din Egipt) pe care au rezumat-o ca "primă răsturnare populară a unui regim autocrat arab". Nu e deloc așa. Sigur, succesul revoltei tunisiene vine după o încremenire interminabilă a autocrațiilor arabe dar concluzia care proclamă premiera tunisiană omite Revoluția Iraniană din 1979. În fond, și atunci, răstruanrea regimului autoritar al Șahului Mohammad Reza Pahlavi a venit la capătul unei revolte populare, și anume a unei mișcări incomparabil mai mari decît tot ce vedem astăzi în Tunisia sau în Egipt. Puțină lume își mai aduce aminte că Revoluția Iraniană a adus la putere regimul semi-liberal al Premierului Bazargan (un mini-Kerenski persan), măturat, după o lună, de un tsunami fundamentalist. Transformarea rapidă a revoluției populare iraniene într-un vehicol de promovare a noii autocrații religioase a dat capitolul al doilea și a pus epitaful mișcării, demonstrînd două lucruri: ezitarea unei mișcări populare animată de dorința de libertate dar lipsită de un program clar și - doi - capacitatea mișcărilor extremiste de a infiltra și prelua frisonul revoluționar. Acest precedent destul de neglijat în primele analize ale fermentului Nordafrican dă cadrul istoric fix al dilemelor care frămîntă atitudinea politică occidentală. Pe scurt: occidentul a sprijinit regimuri autoritare non-democratice dar anti-antidemocratice.

Paradoxul la care conduce, mai devreme sau mai tîrziu, această linie e relativ simplu dar greu rezolvabil. Decizia politică occidentală e contrariată de o dublă impoziție. Pe de o parte, nevoia de stabilitate și securitate încurajază concluzia după care un autocrat capabil să înăbușe insurecțiile fundamentaliste e un autocrat util în care trebuie investit (Algeria și, mai înainte, Chile au făcut demonstrația). Pe de altă parte, doctrina democratică a occidentului nu poate refuza accesul la libertate și pluralism politic al societăților aflat sub control autocratic. Rezultatul acestei dileme s-a văzut, într-o serie istorică lungă și sîngeroasă de "revoluții" care au înlocuit, în numele principiului democratic, un autoritarism cu un nou autoritarism. Iranul e însoțit de exemple, astăzi, uitate sau reinterpretate: Cuba, Vietnam, Algeria, teritoriile Palestiniene și, într-o situație cu totul specială, Turcia. Însă precedentul imediat e apariția administrației Hamas în teritoriile Palestiniene, sub suflu popular și învestitură democratică. Vor fi înghițite Tunisia și Egipt de aceași buclă istorică?

Cazul Tunisiei e cel mai puțin alarmant. O țară mică, relativ bine educată, cu un viguros program public anti-islamic și un venit pe cap de locuitor în jur de 9000 de dolari, e mult mai bine pregătită să reziste în fața infiltrării radicale a islamismului politic doctrinar. Și totuși, cazul tunisian a fost generat de aceași dilemă și de aceași lipsă de răspuns pe care statele moderne sau modernizate le dezvoltă în fața spectrului radical. Regimul Ben Ali a forțat un program de (re)educare preventiv, în căutarea formulei care răpește orice atuu radicalismului islamic. Statul a înfințat sau a permis înfințarea a zeci de universități laice, de model pur occidental. Promoție după promoție, sute de mii de studenți titrați au mutat centrul de greutate spre laicitate dar au extins, simultan, un șomaj instruit și nervos. Contacul acestei mase în căutare de poziție socială cu net-ul și mijloacele de comunicare mobilă a comasat iritarea și a dat coerența de grup care s-au văzut pe străzile Tunisului.

Egiptul e într-o situație mult mai complicată. Cu 80 de milioane de locuitori și cu un standard de viață deplorabil, Egiptul e un stat urmărit de probleme interne fără sfîrșit. În definiția cea mai strictă, nevroza persistentă a societății egiptene contemporane e războiul civil nedeclarat între autoritatea laică, reprezentată de Liderul autocrat aliat cu aparatul militar, și mișcările islamice radicale. Din 1952, de cînd statul e condus de Ofițeri-Faraon, istoria Egiptului e totuna cu istoria relațiilor de război-alianță-război între Armată și Moschee. Polul islamic egiptean are o tradiție bine fixată, încă din epoca interbelică. Frăția Musulmană, fondată în 1929, a devenit rapid o armată politică, socială și militară redutabilă. Dealtfel, ramura palestiniană a Frăției a generat, după o suită de transformări secundare, Jihadul Islamic și, ulterior, mișcarea Hamas. În orice caz, de 80 de ani încoace, conflictul cu Islam Organizat a trecut prin stadii mai mult sau mai puțin violente dar neîntrerupte: statul a reprimat sau a folosit insurgența muslmană ca forță anti-comunistă iar Frăția Musulmană (cunoscută și sub numele de Ikhwan) a reacționat prin campanii de asasinate care au țintit cadrele medii ale administrației și au au eliminat un Președinte (Anwar El Sadat, în 1981). Deloc surprinzător, Egiptul e, politic vorbind, leagănul islamismului revoluționar. Sayyid Qutb, ideologul primordial al islamismului extremist, s-a născut în Egipt și a fost executat în Egipt. Osama Bin Laden și Ayman Zawahiri, lideri Al Qaida, au gravitat și s-au format în jurul Frăției Musulmane egiptene. Spectrul islamic e bine așezat în Egipt, mai ales în situația în care corupția oficială a favorizat intervenția Frăției Muslmane ca furnizor de securitate socială și educație, prin acțiunea energică a unei rețele paralele de școli, spitale și într-ajutorare care a penetrat profund lumea numeroasă a dezmoșteniților egipteni. Pe scurt, dacă există cu adevărat o structură care poate da program, poate reorienta și chiar prelua mișcarea de stradă, atunci Frăția Muslmană e unicul candidat.

Revenind la probelma cadrului istoric, Frăția Musulamnă poate relua, în Egipt, schema Bolșevică, mecanismul care a reformulat și răsturnat Revoluția Liberală Rusă, sau, pentru amatorii de istorie mai recentă, schema khomeinistă, din Iranul anului 1979. Mulți reporteri au relatat entuziast apariția în scenă a lui Mohammad El Baradei, fostul Director al Agenției pentru Energie Atomică de la Viena. Baradei e un moderat obișnuit cu diplomația tăcută a negocierilor nucleare dar și un personaj politic fără bază populară acasă, în Egipt. Din acest punct de vedere, apropierea lui Baradei de Frăția Musulmană (cu care pare să fi încheiat un pact semi-oficial) e o mișcare de oportunism logic. În plan general, mișcarea lui Baradei dovedește, însă, o naivitate intactă: Frăția are, desigur, nevoie, de fețe onorabile și portabile în drumul spre putere.

Reacția politică occidentală e, în continuare, neclară. Toată lumea pare să fi fost luată prin surprindere. Problema predicției istorice, mult discutată după șocul total neanticipat al revoluțiilor anului 1989, a fost reluată, în termeni încă mai jenanți, după exploziile sociale de la Tunis și Cairo. În Franța, o armată incalculabilă de think tank-uri maghrebologice a tăcut fără cel mai mic scîncet prevestitor. Discuția pe tema predictibilității istoriei rămîne o chestiune filizofică majoră însă derapajul francez ține de o zonă minoră, dacă nu ridicolă. Literaturizarea infinită a analizei politologice și-a atins, în Franța, prin faliment, apogeul.

Dar cea mai serioasă deficiență de tratament politic e vizibilă, cu adevărat, în răspunsul american. Administrația Obama s-a dovedit "intelectual" nepregătită pentru desfășurările din Egipt. Președintele O bama s-a introdus voluntar într-o situație imposibilă. Ambiguitatea Președintelui, blocat între ideologia pro-arabistă și obiectivele practice ale politicii externe americane, a produs un impas pe care retorica nu-l mai poate ascunde. Aripa majoritar obamistă a Partidului Democrat american s-a grăbit să denunțe doctrina Bush ("democrația va erupe, dacă societățile arabe votează liber"), a cochetat cu iluzia unui islamism "moderat" și constată acum că trebuie să aleagă între o forță populară necunoscută și o autocrație cheie pentru Orientul Mijlociu. Președintele Obama a început cu faimosul discurs susținut la Cairo în 2009, a întins o mînă către lumea arabă, s-a trezit ignorat, a ignorat la rîndu-i revoltele iraniene, tot în 2009, și e redus, acum, la recomandări pioase de bună creștere către regimul Mubarak.

Imapsul intelectual al administrațeiei americane e un capitol de ideologie mai mult decît instructiv pentru istoria ideilor politice contemporane. Una din cele mai directe interpretări ale blocajului american vine de la Caroline Glick, într-o analiză publicată de Jerusalem Post. Glick revine asupra celor două fetișuri care sufocă politica externă americană în zonă: ideea democratizării subite care a stat în centrul doctrinei Bush și fixația anti-colonială care modelează viziunea stîngii. Amîndouă conțin o doză de narcisism care exclude politica rațională (aici, e de observat că numeroși comentatori, inclusiv subsemantul, trebuie să accepte, postfactum, limitele mesianismului pro-democratic animat de Președintele Bush). Bilanțul variantei Bush e, deja, clar:

" Bush was right that tyranny breeds radicalism and instability and is therefore dangerous for the US. But his belief that free elections would solve the problem of Arab radicalism and instability was completely wrong. At base, Bush's belief was based on a narcissistic view of Western values as universal. "

Universalismul optimist al Doctrinei Bush a fost amendat sever în ultimii ani și poate fi, în continuare, infirmat de evoluția situației din Egipt. Mulțimile adunate în Piața Tahrir din Cairo desfășoară o recuzită stradală democratică. Însă aceleași mulțimi aduc cu ele cîteva din convingerile de adîncime ale societății egiptene. În rpmul rînd, concluzia după care Mubarak e o "marionetă americană" iar America o "marionetă a Israelului". Distanța care separă presupunerea democratică a doctrinei Bush de realitatea mentală și politică a lumii arabe e dramatică. Un pic de pesimism psiho-istoric e mai mult decît util. Da, valorile occidentale sînt mai bune dar asta nu le face inevitabile sau inatacabile.

Al doilea cîmp de presiune activ în politica externă americană vine în descendența îndoctrinării anti-coloniale. Caroline Glick:

" Whereas Western democracy champions believe that all people are born with the same Western liberal democratic values, post-colonialists believe that non-Westerners are nothing more than victims of the West. They are not responsible for any of their own pathologies because they are not actors. Only Westerners (and Israelis) are actors. Non-Westerners are objects. And like all objects, they cannot be held responsible for anything they do because they are wholly controlled by forces beyond their control. "

De-responsabilizarea politică a lumii arabe e rezultatul direct al teoriilor anti-coloniale și s-a soldat, pînă acum, cu o rărtăcire care riscă să transforme Orientul Mijlociu într-un mare eșec american. Ezitarea, pasivitatea și incredibila timorare americană vor eroda, odată reconfirmate în Egipt, greutatea strategică a Statelor Unite. Rsicul e acut și repetă o serie mai largă de paralelisme care descriu declinul strategic al Statelor Unite. Căci, în vreme ce zonele orientale de infleunță americană se desprind și ar putea deveni ostile, sateliții chinezi rezistă. Egiptul nu e și nu va fi nicodată o referință pentru RPD Coreeană. Asta pe termen lung. În zona de evoluție iemdiată, procesele din Orientul Mijlociu nu sînt, încă, adjudecate. Intervenția de marți a Președintelui Obama a evitat, totuși, să ceară plecarea rapidă a Președintelui Mubarak și a indicat clar opțiunea pentru o conlucrare cu armata, ca garantor al stabilității și forță conducătoare a statului.

Adevărat, Președintele Hosni Mubarak, dinastul matusalemic al Egiptului, a făcut erorile tipice pentru auotcrații clasici. Mubarak s-a eternizat și, încurajat, de stagnarea constantă a regimului pe care l-a condus cu mînă de fier și abilitate, nu și-a reglat succesiunea. Pe de altă parte, Mubarak are, încă, destui ași în mînecă și nu pare să-și fi spus ultimul cuvînt. Multă lume crede, ajutată de retorica entutziastă a relatărilor televizate la cald, că societatea egipteană se bate in corpore cu efigia istorică a lui Mubarak: societate vs dictator. Asta numai pentru cine nu cunoaște realitatea locală și tipologia autocrațiilor orientale. Mubarak e un autocrat individual dar și o realitate socială enormă. Milioane de egipteni sînt parte a sistemului de gratificații, asistență și promovare creat de Mubarak. Milioane de egipteni vor avea de pierdut, în cazul în care Mubarak e îndepărtat rapid și brutal. Intervenția televizată în care Mubarak și-a anunțat plecarea - dar nu înainte de septembrie - a mizat tocmai de această realitate socială. Mesajul lui Mubrarak s-a adresat dependenților de sistem pe care i-a asigurat că Mubarark însuși va pilota tranziția (și va încerca, deci, să implanteze vechea rețea în noul sistem).

Importanța strategică a Egiptului e, evident, clară pentru toată lumea și poate sau ar trebui să poată forța un consens occidental discret în jurul unei formule post-Mubarak pe baza rețelelor lui Mubarak. Statele Unite nu au blocat și nici nu au sugerat că ar putea bloca asistența directă pentru Egipt (cifrată la aproape 1.5 miliarde dolari și utilizată în mare parte de armată). Israelul face toate demersurile pentru un final fără ruptură în Egipt. Căderea lui Mubarak s-ar putea transforma într-un dezastru strategic, dacă va pune capăt acordului de pace care rezistă din 1979. Însă Israelul e în situația ironică în care aproape nu poate influența o situație vitală pentru propriile interese. Marele cîștigător al scenariului egiptean e, deocamdată, Iranul. Dealfel, de acolo vine și singura declarație oficială de sprijin pentru insurgenți. Cuvintele lui Ali Larijani, Președintele Majlis-ului (Parlamentul) iranian, salută revolta din Eghipt și o proclamă, fără întîrziere, preambul al Revoluției Islamice. Celelalte state islamice sau arabe s-au abținut. Ipoteza iraniană mizează pe desăvîrșirea, la Cairo, a unui proces care a adus deja la putere forțe aliate sau favorabile, la Bhagdad și la Beirut (unde Hezbollah a preluat controlul guvernamental). Avantajul moral iranian a fost enorm suplimentat de recentele scurgeri de documente girate de Al-Jazzera, în care Mahmoud Abbas și conducerea Autorității Palestiniene, fac figură de pekinezi serviabili în negocierile cu Israelul. Autoritatea și credibilitatea Hamas, aliatul Iranului, au fost enorm amplificate între palestinieni și în statele din zonă.

Mișcările din Egipt și, mai înainte, Tunisia, nu au și nu au avut, o agendă religioasă sau inter-arabă. Chestiunea palestinaiană a fost - în mod jenant pentru adepții occidentali ai mitului palestinian panarab - complet igmorată. Necazurile demonstranilor se află în altă parte: progres social, asistență economică și libertăți civile. Problema acestei realități e tocmai utilitatea ei ideologică pentru mișcări de tip radical. Fără excepții, militantismul islamic a știut să joace cu mare abilitate propagandistică aria justiției sociale și o va face, dacă dorește asta, și acum.

Însumînd, dislocările din Tunisia și, eventual, Egipt, pot produce o recalibrare dramatică pentru Orientul Mijlociu și pentru Europa. Semicercul de pe Mediterana de Sud și de Est se poate transforma cu ușurință într-o rampă încărcată de riscuri sub pîntecul moale al Europei. Tunisia și Egipt pot deveni rapid state nu neapărat ostile dar imprevizibile. Siria e, oricum, o sursă de probleme. Libanul e capturat de Hezbollah(și, deci, de interesele siriene). Libia n-a fost niciodată un partener stabil. Turcia trece printr-o febră pro-islamică sau, mai curînd, o mini-paranoia care agită statutul de putere regională. Maroc și Algeria sînt ultrasensibile la evoluțiile de pe arcul arabo-islamic al Mediteranei și pot bascula pe neașteptate. Certitudinile parțiale dar vizibile dispar, una cîte una. Flancul de sud al Europei e expus unei febre pentru care nu există nici analiză nici antidot.

Revoluțiile arabe sînt, așadar, un caz de agitație istorică previzibilă dar și o dilemă pentru care occidentul n-a dezvoltat un răspuns. În plan general istoric, revoluțiile arabe sînt a doua mare restructurare geopolitică pe care occidentul trebuie să o absoarbă, în utlimii 20 de ani. Paralelismul cu valul de Revoluții din Europa de Est a anului 1989 e frapant (și sesizat, pînă acum, doar de o analiză a lui Robert D. Kaplan). În primul rînd, prin calitatea distinctă și diversă a consecințelor, în funcție de istoria, tradiția și realitatea socială a statelor atinse. Pînă și detaliile pitorești ale scenariului revoluționar sînt similare: dictatori fugiți, palate cutreierate de mulțimi mute în fața bogăției clanului conducător, rezistența camuflată a structurilor politice vechi, guverne schițate în pripă și înlăturate imediat, fraternizarea cu armata și ura față de serviciile de Securitate.

Însă paralela spune și altceva. Au trebuit să treacă 20 de ani pentru ca lumea arabă să înregistreze impulsul și să se miște în direcția imprimată de Europa de Est. În sînul fluxului revoluționar est eruopean, decantările sînt evidente: unele state au reușit, altele continuă cu inerție enromă sau nici măcar nu mai continuă procesele reformiste. După 20 de ani, avem în față o ierarhie istorică discernabilă. Ea stabilește credibil, calitatea sau lipsa de calitate, sănătatea relativă sau regresia gravă a societăților. Blocul esteuropean s-a mișcat primul iar în interiorul lui, statele cu germen occidental încă viu, au reușit mai mult și mai repede. Celelalte state și societăți, marcate de un regres care le-a alterat valorile de bază, urmăresc pasiv obiective care s-au transformat, de cele mai multe ori, în realități fără conținut. Activată abia la 20 de ani de la această primă suită de transformări variabile, reforma lumii arabe dezvăluie un segment istoric mult rămas în urmă, tarat de o civilizație politică și socială care face, abia acum, bilanțul propriului dezastru.

Curaj, VP! Timpul lucrează pentru PSV!

Numai timpul și întîmplarea l-au adus pe Victor Ponta în fruntea socialștilor români. Locul acestui tînăr, îndrăzneț dar cuvincios, enregic dar discret, cumpătat dar nemilos cu minciuna, era în fruntea unei alte forțe politice. Dacă așa ceva ar fi existat, atunci, PSV, și nu PSD, ar fi fost, de bună seamă, partidul croit pe măsura virtuților lui. Dar situația nu e, încă, jucată. Politica știe să răsplătească talentul și onestitatea. Partidul Săracilor Vulnerabili, pe care Victor Ponta îl va conduce într-o bună zi, crește. În aceași îmbucurătoare măsură, Partidul Social Democrat riscă să devină o amintire. Dacă, așa cum se pare, speranța începe să aibă cuvînt în politica românească, atunci putem conchide încrezători: PSD pleacă, PSV crește, Ponta rămîne!

Emoția și năzuința pot fi dușmani fără voie ai expresiei clare. Iată de ce, a venit timpul ca, lăsînd la o parte sentimentele, să vorbim în chip lămurit despre transformarea pe care Victor Ponta o pregătește și hrănește, rupînd, generos, din propriile rezerve de caracter. Cum stau, deci, lucrurile?

Stau în felul următor: după ani de trudă și suferință, politicienii PSD, însoțiți curajos de aliații lor liberali, se înalță spre onoarea cuvenită năpăstuiților pămîntului. Celor slabi, prigoniți și sărmani. Căci, fugăriți de o justiție încovoiată în fața Tiranului, acești oameni au făcut din propria suferință un merit: nu cedează! Justiția, instrumentul inamovibil al Dictaturii, lucrează vîrtos dar nimic - nici vîna de bou șuierînd în instanță, nici beciurile ferecate de mascați, nici presa plătită de Monstruoasa Putere - nu îi mai pot atinge pe cei ce se știu drepți și curați. Și dacă ar fi numai atît!

Între blestemățiile fără sfîrșit pe care le-a născocit Bestia de la Cotroceni - sau Dracul cum bine l-a încodeiat cu pana-i îngerească Victor Ponta - a apărut, acum, încă o nemernicie: mandatul care îmbolnăvește pe loc! Și măcelul nu se mai oprește. Unul după altul, oamenii cinstiți ai PSD, stîlpii de mîine ai PSV, cad brazii tineri sub securea vrăjmașă. Băsescu și Boc - căci în mîna lor joacă securea ascuțită - au inventat o armă cumplită care lovește fără veste acolo unde noblețea e mai nobilă și generozitatea mai generoasă: în sufletul curat al unor oameni chemați să justifice acte penale sau abuzuri, hoții și minciuni.

E, oare, de crezut că au păcătuit, măcar cu gîndul, oameni ca Adrian - 7KS, Nicolescu-Euro-Argeș, Vîntu-FNI sau alți bărbați pe care Delavrancea i-ar fi așezat degrabă lîngă bătrînul Manuil, și Știbor, și Dajbog pîrcălabul și fiara paloșului Boldur? Nu! De o mie de ori, nu!Și atunci?

Ei bine, atunci să nu ne mai mirăm că toți se clatină la vederea infamelor citații și cad la pat, unii din timp, alții după un timp. Nicolescu fulgerat de un atac de cord într-atît de adînc încît nici doctorii nu i-au dat de urmă. Vîntu doborît de o fracutră ginecologică pe care nici profesorii vienezi nu se încumetă să o trateze. Genocidul trebuie să înceteze! Sau nu! Mai bine nu! Președintele și Primul Ministru Asasini, în cîrdășia lor cu Justiția Ucigașă, vor umple spitalele de nevinovați. Iar martiriul inocenților va naște, ca mîine, puterea curată a PSV. Victor Pinta trebuie să strîngă din dinți și să aștepte: timpul lucrează pentru cei buni, timpul lucrează pentru PSV! Ziua în care Ponta și PSV vor izbăvi România de Justiție nu e departe!

ANTICENZINTERN

- stînga europeană față cu reacțiunea -

ANTICENZINTERN, sau Interanționala Anticenzură, cutreieră Europa, fredonînd din toți bojocii avertismente grozave. Mesajele noului nor propagandistic, dezvoltat după chipul, funcțiile și asemănarea părintelui COMINTERN, anunță stingerea presei libere. Unde? Peste tot, adică peste tot acolo unde vreun neam nefericit al Europei a votat dreapta. Acolo, presa e strangulată, pe măsură ce înjură mai liber, iar dictatura se întețește, pe măsură ce e mai insesizabilă.

Ultima undă de propagare propagandistică a atins Parlamentul European săptămîna trecută. Frontul stîngii unite de spaimele cenzurii care nu există dar ucide presa l-a supus pe Primul Ministru ungar Viktor Orban unei ședințe de reeducare menită să îl facă să recunoască și să semneze autodenunțul. Orice: o frază, un comunicat sau chiar tăcerea vinovată. Pentru că, în cele din urmă, ferocitatea noii Internaționale e doar un mod de a presa, pe tiparul interogatoriilor NKVD, pentru recunoașterea acuzațiilor scornite în prealabil de anchetator. Orban dar și Berlusconi, Sarkozi, Băsescu sau alți lideri ai dreptei de guvernare ar trebui să se scuture de păcat șă să declare, tumefiați, la capătul marilor procese publice organizate de progresiști că, da!, sînt fasciști-autoritari camuflați de o parodie democratică.

Operațiile Internaționalei Anticenzură adună o haită de demagogi în care se amestecă socialismul de casă veche, liberalismul deplorabil al foștilor liberali pur singe, comunismul exotic al stîngii extreme și ecologismul stupid al stupizilor ecologiști. Țintele sînt, fără excepție, guvernele care conduc (prea multe) state europene. Cine deschide un ziar sau netul sau banalul televizor, la orice oră și în oricare din statele guverate de dreapta, de la Ungaria și Franța la România și Marea Britanie, va fi îndată împroșcat de un torent toxi-scabros: insulte, calomnii, defăimări și alte produse tipice pentru o presă încătușată. Valul se revarsă fără oprire spre figurile tartorilor dreptei și mînjește sau îneacă, în cale, orice altceva sau pe oricne altineva nu se dă cu progresul.

Distanța între delirul propagandistic și realitate e nemăusrabilă, pentru că nu există legătură măsurabilă între fabricația pură și adevăr. E, atunci, această interminabilă campanie pan-europeană o deraiere sau, pur și simplu, o naivitate transformată în obsesie? Cine caută răspunsul, pornind de la asemenea prespuneri decente nu știe nimic despre lumea și logica perversă a propagandei socialiste.

Adevărat, pericolul dictatorial și cenzura sînt nule în România, Italia, Ungaria sau alte state administrate de guverne de dreapta. Dimpotrivă, presa și, în genere, reacția critică a opoziției sînt mai mult decît slobode. Sînt, într-o ofensivă care permite și își permite orice, de la observațiile de bun simț, la acuzații demente confirmate, pentru mai multă claritate, de acuzatorul însuși. Desfrîul propagandistic n-a spumegat niciodată mai vîrtos. Dar asta nu rezolvă și nu explică nimic.

Discursul incendiar și mizer al socialist-lieralilor nu urmărește nici o clipă adecvarea la realitate: sîntem liberi și respectăm libertatea. Temeiul acestui asalt stă în altceva: în două calcule abjecte. Mai întîi, menținerea monopolului de presă. În toate statele guvernate de dreapta și atacate de Internaționala Anticenzintern, presa e controlată financiar sau ideeologic de stînga. În România, unde orice crustă ideologică e prea mult pentru trupa de slugi cumpărată în viu de Vîntu, Patriciu sau Voiculescu, convingerile nu joacă nici un rol. În Anglia, în Anglia, Franța și, mai puțin, în Ungaria, ideologia explică enorm, la capătul unei lungi tradiții istorice de educație pro-stîngistă a elitelor universitare și artisitice. Oricum, prin furt sau prin tradiție, presa e în buzunarul sau în cortexul stîngii. Orice govern serios va încerca să elimine dezechilibrul și trebuie, deci atacat, prin toate mijloacele și dejecțiile imaginabile. Presa trebuie să rămînă un instrument politic al stîngii sau, în cazul României și al suratelor ei de beznă olgarhică, un generator de vomă în serviciul Megapenalilor. Prin urmare, primul motiv al cavalcadei anti-totalitare e tocmai restrîngerea drastică a libertății presei. Presa poate fi liberă numai dacă e bine așezată la și controlată de stînga.

Al doilea temei al mascaradei e un vechi silogism scelerat: minciuna prinde! Repetată și amplificată tot timpul și peste tot, din studiourile maidaneze ale Casei Presei pînă în Parlamentul European și în paginile cotidianelor de mare reputație internațională, minciuna va creea, după un timp, o impresie sau măcar o bănuială. Victimele acestui psiho-truc sînt tocmai oamenii bine crescuți ai Occidentului. Ei sfîrșesc, de cele mai multe ori, spunîndu-și că, totuși, acuzații atît de grave nu pot fi chiar o scorneală. Ei ajung, mînați de logoreea perversă a acuzatorilor, să ceară regimurilor calomniate să fie rezonabile și să schimbe, totuși, ceva. Așadar al doilea temei al prăpădului e șantajul emoțional.

Presa eurpeană n-a fost nicodată mai liberă. Ceea dce nu înseamnă că stînga, marea ucigașă de adevăr a secolelor XIX și XX, are alt program în secolul XXI. Pericolul e același iar mijloacele nu s-au schimbat. Cohn-Bendit, Schulz și trupa de renegați liberali hrănesc în ei viitorul regim perfect, progresist, științific și, deci, îndreptățit la crimă. La noi, în mica lor măcelărie de căsăpit bunul simț, Realitatea, Antena & Co(horta) fac muncă grea, de rachet plătit pe cap de adversar scuipat în direct. E, într-un fel, mai cinstit. După măsura lumii lor.

Euromagie, iluzionism chinez și simplificare românească

“Poate fi Europa salvată?” - întreabă Paul Krugman într-un eseu curpinzător și subtil. Krugman e un economist faimos și un gînditor politic ancorat ferm în trena ideologică a obamismului. E, deci, oarecum surpinzător că analiza lui Krugman nu reușește să sesiseze pericolele la care economia americană e expusă de rețeta Obama, atît de asemănătoare programelor europene anti-criză pe care Krugman le respinge cu argumente solide. Ceea ce nu scade cu nimic valoarea analizei lui Krugman. Critica europenismului economic și politic nu e o noutate. Krugman nu deschide dezbaterea dar o aduce, metodic, la proporțiile adecvate. Cu alte cuvinte, analiza lui Krugman pune, frontal, problema impasului istoric al Europei. Astfel, întrebarea din titlu nu se oprește la Euro ci pune, de-a dreptul, problema Europei. Asta, chiar dacă problema monedei unice europene e fundamentală. Procesele declanșate de adoptarea euro sînt în curs și mai mult decît vizibile.

Procesele care au dus la construcția teoretică și lansarea de facto a monedei unice europene sînt însă mult mai puțin cunoscute și aproape deloc evaluate. Ce a venit odată cu euro știm. Ce a dus și condus la proiectul euro nu știm. Geneza politcă și ideologică a monedei europene e mult mai interesantă și importantă decît s-ar putea crede. Erorile de concepție explică enorm. În cuvintele lui Krugman, autorii proiectului au ignorat dificultățile practice și realitatea lor incontestabilă. Din acest motiv, Europa nu a fost niciodată în măsură să genereze o mondeă unică. Spre deosebire de cazul american (cel mai recent într-o serie foarte redusă de uniuni monetare de success), Europa nu poate conta pe o națiune compactă, pe o limbă comună și pe un sistem fiscal integrat. Însă proiectul european a pornit, în mod esențial și programatic, tocmai de la pretenția că aceste valori comune există, trebuie să existe sau sînt inevitabile. Proiectul european s/a contirat înconjurat și condiționat de acest tip de gîndire. Realitatea a fost înghițită de măreția proiectului.

În loc să lucreze cu datele existente, inițiatorii monedei unice europene:

”(…) engaged in magical thinking, acting as if the nobility of their mission transcended such concerns. ”

Rezultatele acestei incursiuni în anticipație nesusținută au dat istoria crizei pe care o confundăm, astăzi, în Europa cel puțin, cu un impas strict economic, de proveniență americană. Criza proiectului european ascunde ,însă, o criză istorică. Mijloacele ei de derulare sînt economice, dar mobilurile și inerțiile vin din substratul istoric.

Recursul la gîndire magică, marele păcat al conștiinței europene, a revenit, la scurt timp după ce a fost abolit și a făcut-o tocmai în numele raționalismului menit să stîrpească pentru totdeauna tentația dogmatică din Europa. Evident, arhitectura europeană a zilelor noastre nu a dat un proiect agresiv și exclusiv, în succesiunea totalitarismelor secolului XX. Însă nici n-a corijat alunecarea spre inginerie supranațională. Povestea euro a început, așadar, tehnic și a reușit să-și asundă încărcătura istorică dubioasă, în spatele unei prime și efervescente etape de succes. Noile state membre, în primul rînd statele mici aflate dintotdeauna în camerele secundare, de lîngă sala de ospăț, au primit acces imediat la tezaur. Spania, Irlanda, Grecia, Portugalia au trecut la cheltuieli finanțate de băncile din statele mari și economiile solide. Euro și-a îndulcit oaspeții, înainte de a-i distruge. Economiile mici au acceptat, foarte uman, să trăiască pe picior mare, cu observația că piciorul era mult prea mare și al economiilor solide din centrul UE.

O precizare de nefericire suplimentară privește România, unde o trupă economic analfabetă și uman iresponsabilă a agravat căderea, accelerînd cheltuieli publice stupide și răsturnînd, în 2008, echilibrul bugetar.

Ce e, însă, cu adevărat remarcabil în precipitarea crizei vine din analogia structurală a comportamentelor occidentale. Astfel, în ciuda unei prejudecăți încurajate febril de Franța și Germania, imediat după crahul american, Europa și America au alunecat în criză pe aceeași pantă și cu aceleași mișcări. Nu există o deosebire calitativă ci doar o deosebire dimensională între așa numita “subprime crisis” americană și nivelul de îndatorare care a scos din joc bugetele și credibilitatea economică ale statelor europene secundare ale zonei euro. Mai clar spus, locul familiei americane care a înghițit cu sau fără bunăcredință credite pe care nu și le putea permite, a fost luat, în zona euro, de state suverane care au absorbit credite de nereturnat. Factorii psihologici, mentali și istorici au zdrobit realitățile economice elementare. În ambele cazuri, reflexul conducător a fost o certitudine total iluzorie: convingerea profund ancorată istoric și cultural în cel puțin 50 de ani de pace și prosperitate că ”va fi bine”. Că ”nu are cum să fie rău”. Sau, cum spune un bun comentator englez, amînarea pe termen nedefinit a concluziei vitale după care

” (…) we must live within our means” .

Principiul istoric al vieții excedentare, virtuale și post-economice a împins blocurile economico-financiare american și european cu o presiune egală spre deficit și, apoi, spre impas. Structural, această depreciere istorică a declanșat un transfer de avuție și gravitație dinspre Vest spre Est. Apariția Chinei în rol de cenzor și controlor al echilibrelor euro-americane e consecința directă a ”vidului de reflecție” rațională euro-american și al recursului la ”gîndire magică” la nivel continental. Boom-ul economico-financiar chinez e incontestabil, dar poziția politică din ce în ce mai puternică a Chinei pe piețele globale nu poate fi explicată fără referința contrastivă la dereglarea și deprecierea sistemelor euro-americane. Această noutate strategică fundamentală merită o paranteză largă.

Ascensiunea chineză a fost întîmpinată cu un amestec de necesitate și naivitate. Necesitate în statele periferiei euro care s-au agățat de asistența financiară chineză, cu o disperare dictată de lipsa de soluții a centrului european. Euro continuă și va continua să macine economiile irlandeză, greacă, portugheză, în măsura în care rețeta prescrisă a exclus devalorizarea (imposibilă în absența monedelor naționale) și a inclus, obligatoriu, deflația agresivă. Statele periferiei euro au fost silite, îndeosebi de inflexibilitatea Germaniei ca garantor politic al monedei euro, să restrîngă dur chletuielile sociale și salariile și să facă față apoi unei situații mult agravate de scăderea veniturilor la buget. Injecțiile de cash trimise de centrul european au jucat rolul anesteticului (deși sosesc însoțite de o dobîndă de aproximativ 6% care promite insolvabilitatea ulterioară a statelor economice suverane ale periferiei euro). În aceste condiții, apariția Chinei ca binefăcător și cumpărător de datorie europeană a fost imediat salutată de Portugalia, Spania și va fi, probabil, curînd binecuvîntată de Italia sau Belgia, campioanele declarate ale îndatorării publice.

Cazul acestor state e dominat de necesitate. Deși, ideea după care demnitarii chinezi fac turul Occidentului pentru a cumpăra datorie din sentimente caritabile e mai mult decît incertă. Analize financiare recente detectează un calcul politic deloc surpinzător în speculațile chineze cu datorie UE (achiziții de eurobonds transferate apoi în dolari). Jocul chinez e lipsit de inocență și nici nu putea fi altfel, în cazul unei megaputeri finaciare cu aproape 3 trilioane rezervă valutară și o pondere uriașă în dinamica finaciară globală. Statele periferiei euro, dar și centrul european al marilor economii franceză și germană, trebuie să participe la partida chineză, pur și simplu pentru că nu au de ales. Necesitatea e dominantă. China are motive să susțină euro, măcar pentru a-l specula un timp și, mai ales, pentru a asigura un curs de schimb favorabil producătorlor chinezi, cu un euro tare și un yuan subevaluat. E un calcul temporar, dar temporară e și supradimensionaea economiei chineze care abia începe să cunoască bolile clasice ale ”încălzirii”: inflație, presiuni sociale, corupție de sistem. În orice caz, China nu cumpără degeaba regimul bolilor europene curente. Odată cu el, China achiziționează și controlul sănătății viitoare.

În Est, acolo unde statele europene secundare au fost lovite de unda de șoc degajată de centru, povestea e cu totul alta. Pînă la un punct fiziologia crizei a respectat modelul periferiei vestice a euro, mai exact cazul spaniol. Boom în industria construcțiilor, apoi prăbușire cu scăderea veniturilor bugetare și creșterea cheltuielilor sociale amplificată de expansiunea șomajului. Diferența dramatică vine din divergența remediilor. Anesteticul relativ dar activ administrat de centrul european în cazul statelor periferiei vestice a euro e relativ și activ numai și numai acolo. Statele Estului au fost silite să opereze fără anestetic. Pe sec. De aici, cele două nefericiri ale apartenenței la, sau sau ale proximității față de, euro: statele vestului trebuie să opereze fără să elimine ”tumoarea”. Euro va continua să impună în vest un regim de austeritate prelungit de cadrele și exigențele euro. În Est, criza e încă mai aspră, pentru că statele estice trebuie să îi facă față fără anestetic și, în orice caz, după ce statele periferiei vestice au distrus, pe toată linia, credibilitatea clienților mici și uitați ca România sau Slovacia. În aceste condiții, politicienii est-europeni s-au înșirat, după aptitudini și competențe, în două coloane: realiștii și demagogii fantastici. Realiștii au pus mîna pe presa de salarii și cheltuieli.

Demagogii fantastici au adoptat toate iluziile, au pășit în toate cursele și sînt pregătiți pentru toate erorile viitoare.

Așa a apărut mirajul împrumutului chinez sau rus, vehiculat, între alții, de Victor Ponta, liderul PSD. Ideea pontică a coordonării sau apropierii economice de Rusia e extraordinară. Mai întîi pentru că un împrumut rusesc e cel mai riscant din împrumuturile imaginabile. El vine dintr-o zonă de mare nesiguranță contractuală și presupune costuri politice necunoscute. Nimeni n-a înaintat pe această linie și e de crezut că reținerea atîtor state și economii se bazează pe altceva decît pe antipatie sau prejudecată de Război Rece. A doua variantă ar fi contactul cu piețele comericale și investitorii ruși. Ideea pare perfect pacifică, dar nu atunci cînd vine de la PSD, partidul care a intonat acest refren fără înrerupere, în ultimii 20 de ani, indiferent de natura condițiilor politice sau economice. Patentul îi aparține, politic și de drept, lui Ion Iliescu și a fost promovat insistent de dnii. Voiculescu, Patriciu și alți capitaliști autohtoni cu apetit pentru contracte de stat și garanții rusești. Victor Ponta are dreptul consituțional să se informeze, de pildă, despre recenta înțelegere BP-Rosneft. Compania rusească e, pur și simplu, un agregat al Kremlinului, condus de Vice-Prim Minstrul I.Sechin și clădit pe furtul direct al activelor, capitalului și fondurilor companiei Yukos, după întemnițarea lui Khodorkhovsky. BP a mai făcut afaceri în Rusia și a reușit să se lase dată afară, după ce guvernul rus a invocat sensibilități ecologice. Povestea se poate repeta, dar numai după ce BP explorează zonele arctice și lasă în urmă expertiza la care rușii n-au acces. Seriozitatea partenerului rus e descrisă în termeni credibili de analiști versați ai pieței petroliere de hidro-carton moscovit:

” On the surface, BP looks like a winner in the short term, and might experience some positive growth in value. But the problem is that no one can properly assess the risk of the deal that BP has entered into. The metrics needed to assess the security of its investment in Rosneft simply do not exist, because it is impossible to imagine a scenario in which the two companies have a dispute that is not artificially resolved in favor of Rosneft and its owners in the government of the Russian Federation.”

A doua propunere pontică e recursul la China. Cum Victor Ponta e un vizitator întîmplător al reflexiei economice și strategice contemporane, propunerea e complet necugetată. Investițiile și implicarea financiară chineze sînt, în schimb, ultramotivate strategic. Implicarea chneză pe piața bondurilor europene are rosturile ei, așa cum am văzut, nu tocmai caritabile. Investițiile masive în Africa și America de Sud sînt, limepde, o campanie de instalare în zonele cu mari resurse naturale. Ce rol ar putea avea înscrierea Chinei în micul impas românesc? Dacă Victor Ponta crede că nici unul, atunci trebuie să revenim la observația reconfirmată a infantilismului politic al liderului PSD. Dacă Victor Ponta pariază, pur și simplu, pe generozitatea chineză, atunci ne aflăm în situația unei a doua reconfirmări. De data asta e vorba de demagogia unui politician fără competențe.

Oricum, cu și mai ales fără zgomotele ageamsimului pontist, jocul va continua. În teorie, oricine, inclusiv Statele Unite, poate fi trimis în faliment. Practic, jocul va fi, în continuare, ghidat de percepții și interese. Din acest punct de vedere, occidentul economico-financiar structurat de configurația Statele Unite-Germania-Marea Britanie-Franța va rămîne în posesia atuurilor morale cheie: credibilitatea dictată de poziție și capacitate. Percepția e vitală pentru centralitatea economiilor occidentale, deși realitatea decuplată de imagine spune cu totul altceva. Cu o formulare brutală, folosită de Wolfgang Munchau, editorialistul de la Financial Times, care încearcă fără încetare să livreze diagnostice realiste unei clase euro-politice dependente de gîndirea magică:

”(…) western Europe is now considered a higher risk than central and east Europe .”

Cu observația că acest adevăr vine din zone de comentariu și analiză econmomică libere de constrîngeri ideologice și politice: de la analiști și operatori de piață. E deja, limpede că problema crizei e totuna cu problema declanșată în occident de o acumulare istorică nerezolvată (întîrzierea în magismul vieții fără limitări dictate de aria posibilului). Tocmai acest minus istoric răspunde de caracterul strict occidental al crizei și al genezei crizei. Vestul de care vorbește Munchau e mai riscant pentru că e generatorul unei crize nerzolvate. Estul e, comparativ, inert, în subdezvoltarea sa periferică.

Problema deprecierii istorice a occidentului e o problemă de evoluție și revoluție istorică. Într-un limbaj mai calm, asta înseamnă că Vestul trebuie să pună capăt sau să rupă ciclul istoric pe care l-a dus pînă la ultimile consecințe. Încă mai clar, în termeni de acțiune economică, asta presupune o ruptură cognitivă fundamentală. Patroana guvernării economice occidentale, ideea după care ceva, o bancă de pildă, e ” too big to fail ” trebuie reevaluată. Directorul băncii Barclays a spus-o recent fără ezitare. Însă observațiile Directorului, care nu înțelege de ce trebuie salvate băncile pe bani publici și de ce prăbușirea unei bănci mari e totuna cu apocalispul, trebuie extinse. Există state prea mari pentru a fi lăsate să cadă? Argentina n-a fost ferită de propoziția sacră mai sus menționată și a căzut, la sfîrșitul anilor ’90. Apoi, după absorbția șocului, a revenit între statele vii. Amînarea falimentelor declarate nu schimbă nimic. Pînă la urmă, ajungem tot acolo, dar cu pierderi infinit mai grave. Grecia n-a fost lăsată să cadă. Foarte bine. Noua perspectivă spune că, în curînd, s-ar putea să fim în situația în care nu numai Grecia, dar și Belgia, Italia, Spania, Portugalia și, încă o dată, Irlanda, vor trebui să fie lăsate să cadă. Se vor răscula societățile și se vor dizolva instituțiile fundamentale? Paote. Dar actuala ordine europeană, cel puțin în varianta ei oficială, e, oricum, rodul unui proiect post-istoric. Națiunile europene, sau, mai degrabă suma lor consacrată de proiectul Uniunii, stau, ca orice construcție virtuală, pe aer. Germania a salvat Grecia, dar nu va salva Portugalia, Spania și restul statelor care stau la coadă, așteptînd redresarea ca expresie a solidarității europene. Nevada sau California sau Florida vor fi întotdeauna absorbite și absolvite de intervenția federală americană. Însă portughezii nu vorbesc germana și nici n-au la dispoziție soluția de a pleca în masă pentru a munci în Spania vecină sau în Franța afină. Europa nu mai poate înainta pe conturul virtual al gîndirii politice magice. Ajustarea e necesară. Istoria ne va ajunge, oricum, din urmă.

În locul ei relativ și relativ protejat din UE, România se confruntă cu restrîngerea progresivă a viitorului. Nu ne mai așteaptă complicații. Istoria noastră s-a simplificat radical. Complexitatea, atributul cel mai fertil al dezvoltării istorice, a plecat din țesutul viu și a lăsat în urmă un pergament meschin, fărîmicios și mult-mult prea lizibil. Povestea acestei declasări e singurul capitol de complexitate reală al istoriei noastre sărăcite abrupt de variante și neprevăzut.

Astăzi, privită cu ochiul pe jumătate închis al observației contemporane și judecată cu intelectul minor care a uzurpat gîndirea publică, simplificarea istoriei noastre e redusă la cîteva clișee sociologice fără adîncime. Politicianismul și corupția sînt silite să explice tot, cu toată modesta lor capacitate de foraj. Cum însă fiecare epocă își alege metodele analitice și o face, întodeauna, pentru a-și menaja conștiința, statutul sau ipocrizia, politicianismul și corupția au devenit baza de lucru a două industrii paralele, dar moral convergente: mass media și morala civică militantă. Mass media le reciclează nevrotic în căutarea unui alibi. Corupția cumplită a mijloacelor de informare conduce detașat în colecția de dizolvanți ai eticii publice și are nevoie de paravanul sau de imitația critică în stare să ascundă realitatea și să legitimeze o rețea de executanți plătiți. Industria civică e în stiuația inversă: are interese politice incendiate de o frustrare tipic intelectuală și încearcă să le ascundă sub mantia cruciadei anti-corupție. Aceast concubinaj care culcă în paturi diferite așezate în aceeași cocină mass media și industria civică a distrus orice formă de cugetare și orientare la nivel public. De aici, analizele submediocre și refugiul în sociologia instant. Încă mai gravă e, însă, amnezia istorică dezvoltată sub paza acestor doi gardieni interesați. În consecință, simplificarea și sterilizarea istoriei noastre scapă neobservată și neînțeleasă. De unde trebuie pornit?

De la început. Ce e simplificarea istorică? Un proces elementar care restrînge variantele. Ziua de mîine și zilele de după ea, timpul istoric și voința de grup, rămîn neutilizate în decor. Nimic nu se mai poate schimba și totul e hotărît sau iminent. Iată de ce România nu mai are la dispoziție decît varianta jocului european, cu toate riscurile lui enorme, sau varianta prăbușirii în imobilitate. Prima cale promite o racordare la procese încă vitale, dar nu poate însemna pariul pe salvarea europeană. Uniunea Europeană ne poate asista, dar nu mai poate mîntui un stat tarat interiror. Cealaltă cale trimite direct într-o lume de control strict și ne pîndește activ, mult mai activ decît ar fi de crezut. Căci absența centrului politic și social, adică inexistența faimoasei clase de mjloc și a intereselor ei care împiedică alunecarea sub tutele ilegale, a decis: varianta la actualul regim politic și la încercările lui de a bloca alunecarea în banditism bugetar e oligarhia. Controlul total exercitat de o mînă de oameni complet străini de nevoile generale. Problemele României abia încep. Costurile accumulate în 20 de ani de bruiaj și blocaj, de la Iliescu la Vîntu, Voiculescu și Antonescu, au ajuns la scadență. Lumea românească suferă amarnic de o contracție care a redus imaginația și bunăvoința tuturor. Din multe puncte de vedere, e prea tîrziu. Spasmul și otrava s-au așezat și îmbibat profund. Tocmai aici, diferența față de civilizația lumii publice, a politicii, administrației și economiei din statele vest-europene e decisivă. Ea împiedică racordarea noastră europeană. Nu racordarea la instituții, ci angajarea în tonusul pozitiv și în dorința de bine comun a omului european. Pericolul de a cădea definitiv de cealaltă parte, în zona de parazitism economic și mizerie umană a Ucrainei sau Rusiei, n-a fost niciodată mai mare.