Resentimentul: fabrica de istorie românească


Resentimentul e asurzitor. Nimic privat în acest secret vinovat care nu cunoaşte restrîngeri şi discreţii. Între toate pulsiunile interioare ale persoanei umane, e, probabil, greu de găsit un afect mai plin de consecinţe sociale. Resentimentul, acel sentiment care exprimă o formă extremă de admiraţie doar spre a o distruge sub o presiune care cere, urgent, îndepărtarea diferenţei, e un enorm producător de istorie. Societăţile, unele mai mult decît altele, se exprimă prin resentiment, îşi scriu istoria sau o resping sub dictarea pornirii resentimentare. Iar lumea socială şi istorică românească e un exemplu grav şi continuu de reglementare prin resentiment.
În fond, ne putem aporpia de misterul nemişcării sociale romîneşti, de toate refuzurile de modenrizare şi emancipare, de la extremismul legionar la mult mai posaca inerţie a lumii comuniste, citind în toate aceste reacţii colective cazuri de expresie resentimentară. Chiar dacă nu ne place să admitem aşa ceva, istoria modernă a României e dominată de izbucnirile periodice sau de persistenţa mocnită a resentimentului colectiv. O forţă obscură şi amplă prezidează mersul istoriei noastre contemporane iar numele acestui factor omnipotent e resentimentul.
Din acest punct de vedere, colectivitatea românească e autoarea propriei înapoieri. Iar dacă resentimentul e, prin excelenţă, resortul de bază al stîngismului, putem plasa prinicpalul sentiment politic de masă românesc, la stînga, în limitele unui gregarism abisal. Întrupările istorice ale acestui instinct s-au deplasat succesiv de la naţionalismul folcloric, la păşunismul oficial comunist, la ortodoxismul kitsch sau la mîndria demonstrativă a „sărăcismului” promovat de Ion Iliescu (părintele resentimentului contemporan, regizor şi teoretician al enormului puseu resentimentar care a măturat viaţa românească, imediat după decembrie 1989).
Reţin perfect şi nu cred că voi putea uita vreodată o scenă de resentiment pur, la care am asistat în 1990, cu cîteva zile înaintea faimoaselor alegeri din 20 mai. Bucureştiul era, încă, la ora primelor magazine cu marfă străină. Am intrat alături de o prietenă, într-un magazin de parfumuri care era, pe atunci, una din senzaţiile Bucureştiului. Era un magazin modest, lipit de Casa Filmului, lîngă Piaţa Romană. Înăuntru, multă marfă pusă alandala pe rafturi improvizate. În majoritate, cosmetice de mîna a doua sau falsuri aduse de marele val de contrafaceri turco-arabo-chineze. La ieşire, în timp ce discutam ceva cu prietena pe care o însoţisem, am notat cu coada ochiului o femeie de vreo 50 de ani care ne privea fix, ca un detectiv care înţelege, nemişcat, că a surpins făptaşul, în flagrant. Era o femeie muncită, cu o plasă mizeră în mînă. Una din milioanele de femei comune, nivelate de viaţa la bloc. S-a apopiat cu pas sigur, ne-a privit încă o clipă, după care a scuipat-o în faţă pe prietena mea. Apoi, a şuierat printre dinţi: ”Curvo!”.
A fost prima întîlnire cu resentimentul virulent şi mi-am făcut socteala că incidentul e o dereglare izolată care se leagă de viaţa chinuită a unei femei pentru care binele trăit de altcineva e insuportanbil. Nu era o greşeală. Aveam să aflu, însă, în următoarele luni ale primăverii şi verii lui 1990, la mitinguri FSN şi, apoi, odată cu prima mineriadă, că resentimentul cu care mă întîlnisem nu e nici izolat, nici individual. Aveam să înţeleg că resentimentul e o forţă colectivă formidabilă şi că acţiunea sa istorică e departe de a se fi încheiat.
Dincolo de apariţiile anecdotice, resentimentul românesc - acea capacitate de a frîna, de a ţine în loc şi de a refuza - pune probleme profunde. Aparenţele istorice ne plasează, azi, într-o epocă de „schimbare generală”. Ultimul eveniment istoric major a fost, totuşi, o ruptură decisivă de trecut şi de datele sociale ale vechii orînduiri: o Revoluţie.
După 20 de ani de amînări şi imitaţie neconvingătoare, dificultăţile de articulare colectivă ale proiectului democratic românesc ar trebui să ne pună pe gînduri. Vechea aşezare a psihologiei colective româneşti e teafără, viaţa politică şi menatlitatea socială au regenerat şi nuanţat corupţia. Modenrizarea aşteptată febril s-a limitat, de la bun început, la vitrine şi a transformat, într-adevăr, dugheana cu parfumuri false in Romană. Atît. Instituţiile vizibile şi invizibile ale statului şi societăţii au fost conservate. În fine, mitul democratizării revoluţionare a anului 1989 a devenit, în mod clar, insuficient. E nevoie de o lectură proaspătă iar tradiţia resentimentară a lumii româneşti e în măsură să o ofere.
Ceva a fost suspect de la bun început în „coemdia” sau „farsa” revoluţionară. Într-adevăr, concluzia după care revoluţia se înscrie în vechea tradiţie a „imitaţiilor” româneşti e tot mai plauzibilă. Iar imitaţia e unul din resorturile ascunse ale resentimentului. Nu e prea mult să bănuim că, în spatele acţiunii revoluţioanre din decembrie 1989, s-a ascuns o enormă dorinţă de imitaţie şi că acest mecanism a fost pus în mişcare de resentiment. În această variantă, e de crezut că aparatul comunist a nutrit, în secret, o anume invidie admirativă faţă de puterea, libertatea de acţiune şi prosperitatea mediilor executive occidentale. De ce n-ar putea elita de partid să devină un corp economic de comandă, o colecţie de miliardari omnipotenţi? În acelaşi mod, grupul restrîns al intelighenţiei dizidente sau proto-dizidente româneşti şi-a dorit poate, cu acelaşi amestec de admiraţie şi invidie, rolul de insanţă critică influentă pe care îl joacă elita culturală în Occident. Important e că, la sfîrşitul lui 1989, suma invidiilor reunite româneşti era enormă şi unea, într-un fel, prin resentiment, ambii versanţi ai societăţii.
O analiză, organizată în jurul teoriei lui Rene Girard („dorinţa şi rivalitatea mimetică”) ar găsi, aici, întrunite condiţiile clasice ale „crizei mimetice”: un conflict provocat de intensitatea dorinţei imitative, un conflict care culeminează într-o criză toală şi se rezolvă, de regulă, printr-un sacrificiu care permite revenirea la echilibrul iniţial. Din această perspectivă, „farsa” revoluţionară română e plină de sens. Sacrificarea rapidă şi populară a lui Ceuşescu e gestul ritual care pune capăt crizei şi permite revenirea la vechea aşezare a lumii, cu diferenţa că vechiul poate fi trăit acum sub pretexte noi şi în decorul unui alibi moral superior: elita de partid devine oligarhie, intelectua, intelectualii sint o instanţă publică (ignorată dar admisă), presa poate fi abjectă în numele libertăţii cuvîntului şi toată lumea crede că participă la construcţia unei lumi „noi”. Resentimentul a cîştigat, din nou, pariul istoric. Consecinţa e o nouă repriză de nemişcare.
De ce are resentimentul o carieră atît de prodigioasă în lumea românească? Răspunsul e legat, aproape sigur, de rolul major jucat de imitaţie. Toate acele eforturi naţionale de sincronizare şi imitaţie care au făcut gloria secolului al XIX-lea sînt, desigur, paşi înainte. Nu e cazul să verdem în presiunea culturală a unui Lovinescu altceva decît un efort complex şi generos. Însă obsesia imitaţiei dusă pînă pînă la impostură spune mult mai mult. Da, oamenii îşi doresc şi aspiră la altceva, însă numai în termenii unui război personal: eu şi ai mei, peste voi şi ai voştri. De aici, sălbticia arivistă atît de frecventă în istoria socială a Româneiei. Blocată sau interzisă, aceaşi atitdine devine, în oglindă: dacă eu nu, atunci nimeni. De aici, capacitatea formidabilă de a bloca şi, chiar, desfătarea secretă în mizeria egal împărţită. Tot de aici şi scuipatul în obrazul unei femei care a cumpărat parfum, într-un meoment istoric nepotrivit. Lumea românească se menţine în orbita resentimentului. Imitaţia, falsificarea şi degradarea valorilor rămîn ocupaţii sociale masive. Societatea romînească continuă ciclul. Ea nu produce democraţie, justiţie şi prosperitate ci le imită, pentru că nu e sigură pe ea. Iar acolo unde viaţa interioară e dominată de confuzie şi nesiguranţă, lucrează, neîngrădit, resentimentul.

(Acest text a fost scris la invitaţia amabilă a lui Vladimir Tismăneanu şi inclus într-o excelentă dezbatere, publicată de Vladimir pe blogul personal. Îi mulţumesc şi semnalez cititorului textele reunite în dezbatere)

Dreapta, în chiria stîngii


Candidatura lui Jose Manuel Barroso se clatină. Votul decisiv va avea loc, aproape sigur, săptămîna viitoare, în sesiunea de la Strasbourg a Parlamentului European. Calculele iniţiale sugerează că Barosso e într-o situaţie-limită. Însă, dincolo de discuţia tehnică asupra manevrelor şi amplasamentelor de vot, candidatura lui Barroso pune o problemă de bază. Ea poate fi formulată în chipul cel mai simplu: la ce bun?
Barroso e, nominal, liderul dreptei europene. Realegerea lui ar împiedica, tot nominal, apariţia unei figuri socialiste în fruntea complexului european şi, probabil, aici e de găsit valoarea efectivă a opţiunii pentru Barroso. În rest, discuţia e mult mai complicată şi mai puţin convingătaore.
Am participat la cîteva din dezbaterile în care Barroso şi-a prezentat proiectele şi a cerut susţinerea Popularilor (Creştin-Democraţilor) europeni. Impresia finală a confirmat declinul european al identităţii politice de drepta.
Barroso s-a mişcat, indiferent de tema de dezbatere, în cercul conceptual prescris de noua ortodoxie socialistă. Viziunea lui Barroso porneşte, foarte nimerit, de la observaţia după care problema fundamentală a lumii contemproane e „criza valorilor”. Însă discursul critic al lui Barroso se opreşte în acest punct. Analiza nu urmează direcţia enunţată în titlu ci se refugiază imediat în cîteva generalităţi neutre: libertate (într-o definiţie lipistă de criterii) şi solidaritate (prin care Barrsoso înţelge, după propriile explicaţii „ justiţie socială”- un concept împrumutat, cu totul, din retorica neo-socialistă). Barroso susţine, deasemenea, că economia şi statul „ nu mai pot fi concepute separat”, aliniindu-se astfel consesnsului economic de centru-stînga şi corului anti- sau post- capitalist. Interesant e şi argumentul cu care Barroso crede că răspunde criticilor „declinului european”. Barroso răspunde arătînd spre Barak Obama şi adăogînd că Statele Unite au preluat, practic, politici demult activate în Uniunea Europeană. Argumentul e dubios: Barak Obama e cccriticat, de la dreapta, tomcai pentru introducerea „socialismului” importat din practica Uniunii Europene. Prin urmare, Barroso nu are cum să pledeze pentru dreapta folosind exemple pe care dreapta le critică pentru stîngism de import european.
Barroso vorbeşte, alături de o mare parte a reprezentanţilor dreptei nominale europene, de „econoimia socială de piaţă”, acolo unde, pînă acum 10-15 ani, trona conceptul nemijlocit de „economie de piaţă”. În sfîrşit, explicaţiile oferite de Barroso confirmă opţiunea pentru regelemtarea economiei, adică pentru revenirea la imixtiunea instituţiilor politice în dinamica pieţei. Adevărat, Barroso susţine că e partizanul „reglemntării inteligente” dar asta e totuna cu a spune că eşti partizanul unui abuz limitat. Diferenţa între agenda Socialiştilor şi Programul susţinut de Barroso e din ce în ce mai neclară. Ea se reduce la nunaţe şi iniţiative timide, rostite cu o prudenţă panicată, atunci cînd, de pildă, acelaşi Barroso se pronunţă pentru imigraţie, cerînd, aproape umil, noilor sosiţi un efort minim de integrare în societăţile occidentale.
Programul lui Barroso a lăsat mereu impresia unui adaos care solicită timid marelui consens socialist cîteva conesii formale. Barroso nu e o excepţie ci un adevărat lider de opinie al unei drepte europene, paralizată de supremaţia publică a ideilor socialiste. Discurul lui Barroso şi linia generală a dreptei bifează, acum, toate temele posibile, de la protecţie socială şi compasiune, la schimbarea climatică şi imnigraţie, fără să stabilească o direcţie anume. În cele din urmă, discursul general al dreptei nu mai are valoare conceptuală ci doar funcţie de întrebuinţare. Discursul dreptei nu mai afirmă o identitate distinctă ci se adaptează la majoritatea ideologică şi mediatică neo-socialistă.
Dacă e de discutat o „criză”, atunci e mai degrabă vorba de criza de gîndire a unei drepte care a învăţat să îşi interzică propriile convingeri sau le-a uitat, sub presiunea oportunismului politic. Parctic, stînga îşi permite, mai nou, o facţiune de dreapta care dă impresia că face eforturi stăruitoare pentru a se face tolerată şi pentru a învăţa limba ideologică oficială. E vorba de fosta dreaptă europeană, transformată de cedări şi adaptări succesive, într-o subcontractoare a stîngii.
Din acest punct de vedere, realegerea lui Barroso e irelevantă. Ea poate împiedica totuşi apariţia oficială a stîngii în fruntea Comisiei Europene şi e, prin urmare, necesară.
Ce rămîne cu adevărat important din această coamasare spre stînga a valorilor politice europene se va vedea în problemele evoluţiei viitoare ale Uniunii. Alinierea generală a valorilor politice în limitele consensului socialist explică, poate, de ce procesul de aderare la UE a devenit, treptat, o asociere la sursele de finanţare europene şi nu o deplasare de regim spre democraţie, drept şi capitalism. Dispariţia pasiunii democratice a devenit cel mai frapant simptom european. Cazul ultimelor admiteri în Uniune poate fi judecat foarte bine din această perspectivă. Uniunea nu mai impune presiunea valorilor democratice fundamentlae ci, mai degrabă, ia în chirie state care ştiu că pot dezvolta pe plan intern corupţie şi injustiţie. Cazul Româneiei e marcant.

(Acest text e reprodus de pe blogul TRU găzduit de Radio Europa Liberă)

Etica, înaintea şi deasupra politicii


Comisia Europeană s-a blocat într-un discurs fără soluţii, perfect util regimurilor de stat campioane la încălcarea drepturilor omului. Adevărul central al oricărui discurs pe tema drepturilor omului e etic. În lipsa unui fond etic ireductibil, adică a unei convingeri profunde care depăşeşte orice alte considerente, politica drepturilor omului rămîne o altă variantă a politicii generale şi, deci, o formulă coruptibilă, incompletă sau, pur şi simplu, declarativă. Exact asta scapă Comisiei Europene şi tocmai din această insuficienţă vine catalogul de umilinţe repetate care însoţeşte iniţiativele europene de politică externă.
Cu o săptămîna în urmă, l-am auzit pe Reprezentantul Comisiei Europene în Comisia pentru Drepturile Omului a Parlamentului European (DROIT) declarînd senin că sesizează un „curent democratic„ în evoluţia istorică a Iranului. Conform Reprezentantului Comisiei această mică dar salutară deplasare spre democraţie ar fi intervenit odată cu revoluţia Islamică (1979) şi ar înregistra progrese pe care UE e datoare să le încurajeze. În spatele acestui sofism rudimentar stă teoria după care orice alegeri (inclusiv alegerile măsluite) sînt un pas înainte. Am reîntîlnit acest argument, în următoarea sesiune DROIT, în timpul discuţiilor asupra abuzurilor grave ale regimului militar din Birmania şi a detenţiei prelungite a liderului pro-democratic Aung Saan Suu Kyi.
Reprezentantul Comisiei Europene a intervenit, atrăgînd atenţia asupra alegerilor pe care dictatura militară birmaneză a promis că le va organiza, anul viitor. Deşi s-a declarat convins că alegerile vot fi falsificate, Reprezentantul Comisiei a adăogat că vede semne de progres. Schimbarea pozitivă ar consta, conform Reprezentantului Comisiei, în deplasarea de la „conducerea directă” la „conducerea indirectă”. Cu alte cuvinte, dictatura mlitară nu va mai opera frontal ci se va ascunde după un Parlament pe care a avut grijă, mai întîi, să-l compună prin alegeri falsificate. Mai mult, Reprezentantul Comisiei a vorbit de „multitudinea de puncte de vedere” pe scena politică birmaneză şi şi-a îndatorat audienţa aducîndu-i la cunoştinţă existenţa unui curent pro-guvenramental şi a unuia anti-guvernamental. Evident, această mostră de diversitate politică, împiedică formularea unui punct de vedere tranşant al Comisiei. În traducere, atîta vreme cît există o mişcare de protest în Birmania, Comisia e datoare să se abţină de la presiuni pro-democraţie şi să se menţină într-o echidistanţă exemplară. Argumentul are rolul de a justifica lispa completă de acţiune a Comisiei.
Ce ar fi putut şi trebuit să facă, demult, Comisia a explicat în detaliu Emanouil Athanasiou, de la Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului. Athanasiou a cerut, încă o dată, Comisiei să facă presiuni pentru blocarea conturilor deschise de generalii birmanezi la bănci occidentale şi pentru interzicerea sau limitarea prezenţeiei companiilor economice occidentale în Birmania. Dealtfel, Atahansiou a remarcat că reprezentantul Comisiei continuă să vorbească de „guvernul” Birmaniei, deşi regimul de stat birmanez e o juntă militară în toată regula.
Impasul e, la fel ca în cazul politicii Comisiei faţă de Iran, rezultatul ciocnirii între interesele economice, adesea legitime, ale Occidentului şi valorile politico-morale pe care se sprijină democraţia. Ideea după care Occidentul nu are interese economice covărşitoare e una din exagerările naive ale unui anumit gen de activism democratic. Europa (de Vest şi de Est) are interese economice vitale şi nimic nu poate micşora importanţa acestei dimenisuni. Problema securităţii enrgetice europene nu e o născocire. Rusia şi Iran sînt furnizori cheie de energie pentru Europa, aşa cum Birmania e unul din marii furnizori de gaze ai Indiei şi ai Chinei. Europa nu poate, pur şi simplu, renunţa la nevoile energetice şi nu îşi poate anunţa populaţia că trebuie să accepte restricţii, de dragul democratizării Rusiei, Iranului sau Birmaniei. Însă problema drepturilor omului nu se opreşte la această observaţie. Imperativul etic e obigatoriu pentru statele sau organizaţiile care susţin că au o politică în materie de drepturile omului. Cu alte cuvinte, nimic nu trebuie să împiedice statele şi organizaţiile respective să urmeze, pînă la capăt, o politică onestă şi coerentă în materie de drepturile omului. Problema consecinţelor economice ale acestei atitudini trebuie însă rezolvată în prelalabil, printr-o politică externă şi comericală activă şi preventivă. Dacă s-ar fi ferit, de la bun început, de dependenţa de resursele energetice ruseşti, Europa nu s-ar mai fi aflat, astăzi, în situaţia de a formula singură scuzele de care au nevoie regimurile autoritare rus sau iranian. Iar asta ar fi presupus, tot de la bun început, plasarea principiului etic în fruntea politicii externe europene. În anii ’70 a existat o dezbatere pe marginea branşării Europei la pîlnia energetică rusească. Atunci, oponenţii acestei soluţii au pierdut. Astăzi ştim că aveau dreptate.
Etica şi economia sînt numai aparent un dublet contradictoriu în relaţiile dintre state. Cine are curajul şi tăria de a face politică externă morală poate pierde pe termen scurt dar cîştigă pe termen lung. Altfel, ajunge în situaţia de a improviza, din compromis în compromis, degradînd treptat marile principii etico-politice ale democraţiei.
(Acest text e reprodus de pe blogul TRU găzduit de Radio Europa Liberă)

20 de aniversări in absentia



Cum vom trata aniversarea a 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989? E destul de previzbil şi cu atît mai interesant. În primul rînd, pentru că Revoluţia însăşi a dispărut complet din activul politic şi etic al României (asta, dacă s-a aflat, vreodată, acolo). Revoluţia a fost uitată. Însă acest act colectiv asunde o reţea de tenisuni istorice şi etice mult mai complicată decît s-ar părea.

În primul rînd, pentru că, de fapt, societatea n-a „uitat” Revoluţia din plicitis, din comoditate sau, aşa cum se spune adesea, din pricina dezangajării totale aunui tineret în mare parte nenăscut în 1989. Problema e că societatea a ” uiatat ” Revoluţia, pur şi simplu, pentru că nu avea ce să-şi aducă aminte. Experienţa istorică a Revoluţiei e, şi în România, măsurabilă prin răsutrunarea tradiţiei politice şi sociale, în forme concrete şi palpabile. Dacă nu confundăm reutilarea comericală şi financiară a elitelor politice cu schimbarea socială propriu-zisă, atunci Revoluţia are, în România, un caracter limitat, aproape nerevoluţionar sau, mai bine spus, parodic-imitativ.
Din acest motiv, memoria socială nu a avut ce reţine şi nu îşi poate aminti ceva precis despre Revoluţie.

Semnificativ, tocmai inocarea sistemtică a celor ucişi în decembrie 1989, spune că nu e nimic altceva de discutat şi rememorat: nici un proces colectiv, nici o mutaţie în raporturile cu autoritatea politică, nici o eliberare
- dacă exceptăm eliberarea uriaşă a mediilor de informare, transformată, după tiparul fundamental al revoluţeiei din 1989, în propria negaţie caricaturală.

Evident, Revoluţia va fi marcată şi aniversată ritual şi oficial, cu depuneri de coroane la Cimitirul Eroilor şi cu dezvăluiri „senzaţionale” din cămara mereu plină cu „misterele” Revoluţiei. Cu alte cuvinte, nimic de spus despre diferenţa impusă în societate după 1989 şi foarte multe de spus la capitolul „povestiri” despre Revoluţie. Acest fel de a invoca un moment şi nu un proces, un incident şi nu o devenire, e totuna cu a vorbi despre altceva, nu cu totul altceva decît Revoluţia. Iar asta, în principal, pentru că a vorbi cu adevărat despre Revoluţie ar însemna un comentariu asupra lipsei de evoluţie. Mai departe, asta ar presupune o recunoaştere francă a imoblităţii colorate dar solide a societăţii româneşti. Ea nu poate veni de la medii de informare şi voci de autoritate publică beneficiare ale parvenirii abrupte, adică a acelui proces care e, prin excelenţă, un privilegiu şi, deci, opusul evouţiei sociale revoluţionare.
Situaţia e infinit mai complicată. Ea presupune şi o analiză a cauzelor care au împiedicat apariţia unei mişcări revoluţionare autentice, în România. Căci, în preajma lui decembrie 1989, societatea nu purta, deschis sau în secret, nici un proiect articulat şi nu avea nici o imagine asupra dorienţelor ei de grup, în afara unor generalităţi care amestecau setea imprecisă de libertate cu apriţia mărfurilor în magazine şi cu încetarea raţionalizării crunte a oricărei forme de confort şi consum. Prin urmare, o discuţie asupra simulacrului revoluţionar din decembrie 1989 presupune atît critica grupului de partid care şi-a montat supravieţuirea şi succesul, cît şi o critică a mentalităţii sociale româneşti. Ar merita. Măcar la aniversarea de 20 de ani.

Societatea zero



E trist? Nu. Tristeţea e o trăire lipsită de aciditate şi, prin urmare, o reacţie de blîndă nepotrivire cu mărşăviile sau porcăriile colective. Un clişeu stabiuleşte că, de regulă, parada degradării publice e însoţită de exclamaţii uşor resemenate care notează „spectacolul trist” şi se întorc, oarecum liniştite, la ale lor. Cred că tot ce se întîmplă în spaţiul media de atîta timp nu e trist. E sinistru.

Aproape tot ce înseamnă televiziune sau ziar lucrează cu program unic, într-o robotizare cretină şi, totodată, vicioasă. Traian Băsescu e subiect unic iar tratamentul de presă a trecut în paranoia pură. O casă de nebuni în loc de medii de informare, cu deosebirea că vocile care descoperă, în fiecare zi, o nouă fărădelege legată de Băsescu sînt slobode să facă orice şi oricum. Spectacolul a fost trist cîndva. Acum e un pericol. Căci alinierea greţoasă a presei anunţă o vătămare gravă, la cap, acolo unde se decide echilibrul sau dezichilibrul general al unei societăţi.

Mii de oameni angajaţi să mintă şi să perfecţioneze minciuna fac exact asta şi nu dau nici un semn că se simt jenaţi sau vizitaţi de cea mai slabă umbră de dubiu. Această demisie dezinvoltă spune că apropierea minimă de onestitate nu mai face doi bani. A dispărut, mistuită de servilism şi de o pasiune blonavă pentru minciună.

Traian Băsescu e, mai nou, pivot într-o reţea de terorsim. Enormitatea acestei minciuni e propagată în forţă pe toate canalele media de moderatori, jurnalişti şi experţi care adaogă detalii şi unghiuri noi, fără să clipească. De aici înainte, nu mai poate veni decît nebunia deplină. Orbirea furioasă a oamenilor căzuţi şi vînduţi. Sînt uşor suprins, totuşi, de micile rateuri ale trupei media care n-a făcut, la timp, legătura între incendiile de la Atena şi interesele clanului Băsescu. Adevărat, pînă la alegerile prezidenţiale, mai e ceva timp şi această mică eroare va fi, desigur, corectată.

Ce e cu adevărat tragic e realitatea acestei situaţii ireale. Intoxicaţi şi pe deplin obişnuiţi cu otrava zillnică, nu ne mai dăm seama că trăim într-un univers răsturnat, într-o lume plătită să stea în cap şi să pună numele lui Băsescu în fruntea oricărei măscări. Sigur, oamenii de bun simţ nu au pierit şi mulţi îşi fac socoteala că ei vor decide, cu mintea lor, la alegeri, infirmînd şi pedepsind orgia nebună a mediilor de informare. E foarte posibil să fie aşa dar nu e deajuns.

Raţionamentul care se bazează pe bunul simţ ultim al electoratului nu e deloc un comentariu favorbail democraţiei politice. El face din alegători un soi de pompieri al căror rol e să pună capăt, din cînd în cînd, dezmăţului mediatic, fără să poată decide cu adevărat asupra lumii în care trăiesc. Raţionamentul de mai sus spune, deasemenea, că mediile de informare şi plătitorii lor au dreptul de a fi adversarii instinctului democratic pe care îl chinuie, îl înşală şi îl derutează, în fiecare zi.

Ce vedem astăzi, în vremuri de minicună şi prostituţie sălbatică, vine dintr-o mai veche obişnuinţă a aservirii şi anunţă un viitor în totalitate meschin şi indiferent. Cu alte cuvinte, puterfacţia febrilă a mediilor de informare şi a harnicelor ei nulităţi e un eşec moral total. Asemenea lucruri se plătesc. Prin deruta viitoare, prin neştiinţa şi nesiguranţa pe care istoria le sancţionează cu etape lungi de subdezvoltare. Jungla ca spaţiu unic de coexistenţă e întotdeauna o opţiune. Societăţile care nu fac şi nu vor să permită cea mai mică mişcare în direcţia răspunderii faţă de adevăr sînt primele care cad în lipsă de însemnătate, într-un gol variat şi mereu mai gol.

Suficienţa minicunii şi perversiunea care îmbăiază continuu demnitatea în napalm nu sînt un sport separat sau o boală la purtător a mediilor de informare. Derapajul mental are o iradiere colectivă şi consecinţe grave: încrederea în redresarea României, după zeci şi zeci de ani de viciu sistematizat, scade sau e deja nulă. Bîlciul dezgustător pe tema Băsescu are o putere de declasare viitoare care atinge oameni încă nenăscuţi. Viitorii români se vor naşte într-o cangrenă naţională fără sens, fără direcţie şi fără ieşire. Adevărul sinistru pe care nimeni n-are curaj să-l privească în ochi, acum, cît mai e timp, e o ctastrofă socială: românii sînt iremediabil dispuşi să distrugă, să compromită şi să îşi facă loc, pentru bani, pentru şansa de a fi mari şi tari, măcar o clipă, fie şi pe maidanul de acasă. Cine nu simte aşa ceva, pentru că a fost ferit, prin naştere sau prin cine ştie ce accident al sorţii, de regula care fabrică fiinţa socială românească, pleacă. Iar cine rămîne are de ales: autoexcludere sau degradarea plătită.

Românul mediu, românul statistic, omul care porneşte de jos şi urcă spre profesii şi statut public nu e o fiinţă propriu-zis socială. În consecinţă, societatea românească nu există. Aglomerarea de interese şi alianţele respingătoare generează delicte şi patologii de grup, nu o societate.

Puterea ideilor negative - drama continuă



Un eseu remarcabil publicat în The American Interest de Jeffrey Herf (“The totalitarian Present: Why the West Consistently Underplays the Power of Bad Ideas”) descrie, fără reţineri şi prejudecăţi, problema psiho-istorică fundamentală a democraţiilor: fragilitatea în faţa ideologiilor adverse. Discuţia e veche şi a fost, adesea, transformată de demoagogi ai dreptei sau de anarhişti veniţi de la stînga, într-o acuzaţie care descoperă, foarte credibil, caracterul ezitant şi slăbiciunea primară a statului de drept. Problema discutată de Herf (textul integral poate fi citit aici) e suma scrupulelor şi a ezitărilor care împiedică democraţiile să acţioneze, prin forţă armată, împotriva adversarilor care încearcă să le anhilieze.

Substratul acestei paralizii proverbiale e, în definiţia lui Herf, incapacitatea de a “citi” , la timp, ameninţăriule mortale, mai precis tendinţa de a “subestima puterea ideologiilor negative” ( “the power of bad ideas”) . Herf recapitulează analitic marile cazuri de miopie democratică în faţa ideologiilor totalitae, aşa cum au curs şi au scris ele istoria secolului XX. Delictul repetat de “subestimare a ideilor” a determinat istoria Occidentului, în ultimii aproape 100 de ani. Acest blocaj constant - susţine Herf - a permis apoteoza nazistă şi comunistă. Acum, situaţia e pe punctul de a se repeta, cu o nouă repriză de oscilaţie şi inacţiune, în faţa celui de a-l treilea totalitarsim: islamismul extremist. Recapitualrea e utilă, dacă nu cumva şcoantă. Herf invocă analiza lui Karl Bracher , unul din primii, gînditori conştienţi de incapacitatea democratică de a sesiza “seriozitatea” ameninţării totalitare. În cuvintele lui Bracher, problema e, pur şi simplu, o chestiune de curaj şi anticipaţie. Astfel,


“ (…) in the mid- to late-1930s, and even during the war itself, many of Hitler's politically influential contemporaries refused to believe that his ideological assertions were actually the basis of his policy.”


Acest reflex defensiv, adesea camuflat în cultul negocierilor şi în pragmatismul aparent al compromisului, ascunde acea detestată neîncredere burghez-mercantilă în “idealism” şi în misterul prin care ideile pot impune schimbarea violentă a realităţii. De aici, dificultăţile sau eşecurile repetate ale supraputerilor democratice în faţa unor adversari apraent minori (grupuri teroriste sau insurecţionale restrînse, regimuri dictatoriale “exotice”). Diferenţa între iluzie şi pragmatism e, în acest caz, dată de capacitatea de a admite că “ideile” nu sînt proiecţii eterice ci structuri de magnetism total care condiţionează şi pun în mişcare grupuri convinse de legitimitatea violenţei şi dispuse la sacrificiu. Faimoasa incapacitate a conştiinţei occieentale de a lua în serios pulsiunile elmentare, apetitul pentru violenţă şi ameninţările viscverale de tip leninist sau nazist e bine documentată istoric. Mai interesantă şi mult mai puţin cercetată e geneza acestei “neserioztăţi” care mărturiseţte, pînă la urmă, credinţa în “bunătatea” fundamentală a omului sau convingerea că istoria a “luat sfîrşit”. De fiecare dată, aceste aneglisme sistematizate au fost urmate de eforturile uriaşe de reechilbrare a lumii care au costat occidentul infinit mai mult decît acţiunile preventive. De pildă, al doilea război mondial, în locul unui război local limitat care ar fi permis răsturnarea regimului nazist german, pînă în 1938:


“ (…), even without the Soviet Union, the two leading European democracies could have destroyed the Nazi regime and its armed forces in a preemptive war. At that time the Nazi regime had not completed its military build-up. The British Navy could have cut Germany off from vital energy and raw material supplies in Scandanavia, while the Reich would not yet have occupied countries in Europe with other mineral and food supplies. ”


Herf e primul care admite că, pînă şi în situaţia în care un atac preventiv ar fi pus capăt ascenisunii europene a nazismului, situaţia ulteriroară n-ar fi dus la o clarificare istorică finală. E uşor de presupus că, în marginea, acţiunii conjugate a puerilor democrate, ar fi apărut reacţia critică tipică pentru opinia publică şi mai ales pentru opinia profesionistă (mediatic-intelectuală) a societăţilor liberale:



“ (…) some significant proportion of European and world opinion surely would have interpreted such a war as an illegitimate aggressive war launched by the British and French "imperialists" against peace-loving Germany, whose only desire had been to see the League of Nations resolutions concerning national self-determination applied to Germans in German-speaking Europe. Moreover, precisely because such a war of choice could have been avoided, it would have been enormously controversial and divisive on the home front.”


Nu e greu de presupus cine ar fi instrumentat propagandistic valul criticist- civil al societăţilor occidentale. Manipularea intelectului profesionist occidental e demult o specialitate plină de succes a aparatului sovietic (şi ulterior rus). E, deasemenea, uşor de văzut cum a acţionat reflexul critic occidental, în cazul războaielor din Iraq şi Afghanistan, deşi, aici, după ce aceleaşi războiae au fost preluate şi continuate de administraţia Obama fără cea mai mică împotrivire publică, e limpede că motivaţia n-a avut nimic de-a face cu reflexul civic şi a avut totul de-a face cu activismul intolerant al stîngii.


Ceallată mare problemă analizată de Herf e natura ideologiilor radicale anti-occidentale. Problema e, în fond, echivalentă cu o revenire la discuţia moral-teologică asupra naturii Răului. Leszek Kolakovski, marele filozof dispărut recent, a dus-o cu pătrundere şi exactitate morală, de-a lungul utlinilor 40 de ani. Herf o o continuă, în limitele terminiogiei politologice. Pentru Herf, e vorba de “ modernism reacţionar”, o atitudine violent anti-modernă, provocată de nesiguranţa în faţa schimbării şi instrumentată tocmai prin mijloacele (tehnologiei) moderne. Aparent paradoxală, această analiză are meritul de a evita capcanele criticii oarbe a extremismelor, pentru a extrage secretul acestor mişcări contradictorii. Ideea a mai fost discutată de John Lukacs, în eseuri dedicate caracterului “revoluţionar al nazismului” (unde revoluţionar însemană capacitatea de a convoca o societate pe baza unui resentiment colectiv profund şi de a o mobiliza eficient, printr-un efort adminstrativ foarte modern). Aceaşi idee a îndreptat, din păcate, o întreagă şcoală analitică spre ideea că statul sovietic a reuşit, practic, să modenrizeze societatea rusă (diferenţa e că sovietologii acestei şcoli constată capacitatea de control şi metodele instituţionale sovietice, desconiderînd complet conţinuturile forţate de aparatul de stat asupra societăţii). În orice caz, “modenrismul reacţionar” propus de Herf, descrie excelent ambivalenţa nazismului care consolidează un motor economic modern şi, împinge, în acelaşi timp, societatea într-un neo-primitivism ideologic obscur. Concluzia generală e esenţială pentru înţelegerea complicaţiilor modernităţii:



“ (…) historians of modern Germany, as well as their counterparts in Italy and Japan, pointed out the obvious: Germany and Japan had become modern in the realms of economics, science and technology while still displaying distinctly anti-liberal political and intellectual traditions.”


Iată de ce, pe linia deschisă de Lukacs şi susţinută de Ralf Dahrendorf, “modernitatea reacţionară” a experimentului nazist e vitală pentru înţelegerea psihologiei istorice europene, definitiv marcată de premiera nazistă ţi comunistă a dualismului industrial-organicist:


“The late German sociologist Ralf Dahrendorf, in his classic work Society and Democracy in Germany (1965), called Germany, not the United States, "the first new nation" because its kind of industrialization, with a weaker liberal tradition and stronger authoritarian state structures, became more common around the globe than the Anglo-American blend of economic, scientific and political modernity.”



Posteritatea “modernsimului reacţionar” e evidentă în islamismul extremist. Aceaşi capcaitate de a combina, schizoid, modernsimul tehnologic şi obiectivele ideologice total antimoderne. Sau, cum scrie Herf,


“ a great enthusiasm formodern technology with a rejection of the Enlightenment and the values and institutions of liberal democracy”


Cu observaţia că, spre deosebire de germanii care erau şi producătorii mijloacelor tehnologice de primă calitate, pedestrimea teroristă a Islamului poate cel mult cumpăra sau fura o tehnologie la care n-a ajuns niciodată. Situaţia simbolică a teroriştilor care au transformat, pe 11 septembrie 2001, avioane ultramoderne în arme de extermiunare în masă rămîne o dislexie cumplită.


În sfîrşit, eseul lui Herf aduce în faţa occidentului vechea problemă a subestimării catastrofale, de astă dată în varianta generată de proiectul nuclear al teocraţiei iraniene. S-ar putea să fie prea tîrziu dar un lucru poate fi înţeles, măcar acum: schiţa nucleară iraniană nu e o fantasmagorie. Ahmadinejad trebuie luat în serios. Ideologiile radicale nu se joacă de-a retorica. Occidentul, susprins într-o poziţie mai dubitativă şi mai oscilantă ca niciodată, lucrează deja într-un tipar confuz, de auto-iluzionări, pe baza căruia decide, în mod reptat, să ia de bune propriile proiecţii angelice: terorismul islamic poate fi îmbunat şi “răzgîndit” cu fonduri şi concesii, contractele şi injecţiile de subvenţii pot înmuia oţelul ideologic al iranienilor sau agenda Hamas şi Hezbollah. Ce nu trebuie uitat şi ce ar trebuie să fie clar, după experienţele catastrofale ale secolului XX e valoarea tragică şi salvatoare a politicii de principiu:

“Any preemptive war rests on a judgment that cannot be definitely proven or falsified--­namely that a war now will be a lesser evil than the prospect of allowing an opposing power to survive and become more dangerous.”

Confesiunile unui colecţionar învins


Cu recentul său editorial „Confesiunile unui învins”, Mircea Cărtărescu s-a aşezat acolo unde îi e locul: între clasicii conştiinţei publice româneşti. Mircea Cărtărescu e, prin acest text intim şi programatic, parte a unei lungi tradiţii intelectuale care face critica totală a vieţii publice şi conchide, prin Eminescu, Caragiale sau Cioran, asupra zădărniciei acţiunii politice la români.

În ipostază publică - spune această linie de gîndire – românii sînt incorigibili şi incurabili. S-ar putea, însă, ca partea cu adevărat interesantă a acestei investigaţii să fie, mai degrabă, discursul şi nu obiectul lui. Înainte de toate, pentru că discursul e îmbogăţit „orbitor”, de o calitate literară ieşită din comun şi de o exactitate formidabilă a observaţiei etice. Însă, la capăt, aşteaptă, mereu, aceaşi concluzie resemnnată: românul e victima propriilor construcţii politice. Fie că e vorba de negurosul blestem constituiv al „lumii” româneşti, fie că e vorba de puterea inepuizabilă a „sistemului”, românul nu are nici o şansă în faţa „puterii”. Omul de rînd şi, odată cu el, proiectul unei societăţi autonome sînt strivite de o damnaţie continuă. ”Ei” au fost, sînt şi vor fi, indestructibili. „Noi” sîntem mereu slabi. Viaţa publică există dar numai în măsura în care ochiul descoperă în spatele ei comedia, în spatele căreia se ascunde conspiraţia carcterelor mizere. Soluţia? Nu există soluţie dar această situaţie fără ieşire e doar în aparenţă o calamitate. Conştiinţa celui ce înţelege mersul lumii româneşti îşi constată inadaptarea şi se îndreaptă, nevoită şi mulţumită, spre exil. Fie spre exilul extern (unde intelectualul va continua, totuşi, să evoce mistuitor lumea de „acasă”), fie spre exilul interior (în care intelectualul român va construi un univers divergent-imaginar, împotriva lumii de „acasă”). În orice caz, recomandarea ultimă e retragerea sau evadarea, sustragerea din jocul măsluit al vieţii sociale, refuzul de contaminare menit să salveze măcar persoana (dacă nu ego-ul) autorului.

Textul lui Mircea Cărtărescu continuă, aducînd-o la zi, această mare tradiţie de gîndire publică românească (Maiorescu şi Lovinescu, doi moderni polemici dar optimişti, sînt excepţiile semnificative). Personajele şi instituţiile politice sînt altele. Degradarea generală şi resursele „sistemului” sînt aceleaşi sau, în orice caz, suficiente pentru a exaspera conştiinţa şi pentru a sufoca angajamentul. Identică e şi atitudinea autorului care se desparte „definitiv” de răul românesc, după ce îl descrie pătrunzător, fără să îi poată găsi puncte slabe. Din acest punct de vedere, articolul lui Mircea Cărtărescu e un text literar remarcabil. Şi, în acelaşi timp, o eroare, un act de gîndire politică fascinat şi învins de pesimism.

În rezumat, intervenţia lui Cărtărescu e un apel general la retragere. Preşedintele Băsescu nu trebuie să candideze la un nou mandat. Eşecul impulsului democratic e complet. Şi Preşedintele Băsescu şi susţinătorii lui (inclusiv Mircea Cărtărescu) au fost, deja învinşi. Asta pentru că, de fapt, întreaga naţiune română a fost scoasă din cursă de „sistem”. Speranţa unei reveniri s-a dovedit prostească. Seria dezastrelor interne româneşti e neîntreruptă. Ea acoperă ultimii 20 de ani, fără excepţie. „Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus”. Oare? Rămîn cîteva lucruri de explicat şi Mircea Cărtărescu trece la lămuriri. Aşa începe partea şubredă a unui text care avea, pînă aici, autoritate.

Mircea Cărtărescu încearcă să dovedească, logic, inutilitatea continuării proiectului Băsescu. Mai întîi, însă, Mircea Cărtărescu, descrie pe scurt şi foarte exact, procesul de defăimare şi izolare cu care scriitorul şi persoana particulară au plătit pentru sprijinul public acordat Preşedintelui Băsescu. Înjosirile rezervate lui Mircea Cărtărescu de trusturi media incluse între proprietăţile unor miliardari recent surpinşi de existenţa culturii sînt o realitate. La fel, campaniile anti-Cărtărescu instrumentate de reviste culturale şi autori revoltaţi. Primele vin din agresivitatea unor servitori bine plătiţi. Celelalte din gelozie. Cărtărescu e un scriitor prea bun şi prea cunoscut. Iar asta nu se iartă. La un loc, tratamentul calomnios la care a fost supus Cărtărescu e o făcătură. Şi, tocmai din acest motiv, nu contează. Campaniile succesive de contestare nu pot fixa locul lui Cărtărescu în istoria literară românească şi nici nu îl pot compromite în ochii publicului. Prin urmare, Mircea Cărtărescu acordă prea multă importanţă unor atacuri care dor acum, fără să îi poată atinge opera sau personalitatea.

După această paranteză de statut personal, articolul trece la argumentaţia pro-antipolitică. De ce nu trebuie să candideze la al doilea mandat Preşedintele Băsescu? Argument: pentru că, pînă şi în cazul în care ar cîştiga alegerile, noul Preşedinte Băsescu, ar avea numai de piedut. Preşedintele Băsescu ar obţine un al doilea mandat dar n-ar schimba nimic. „Sistemul” a cîştigat, oricum, partida iar Preşedintele Băsescu ar fi prizonierul neputincios al unei situaţii fără sorţi de izbîndă. Ar avea, în schimb,Preşedintele Băsescu de cîştigat, din retragere? Da - crede Mircea Cărtărescu. Argument: Preşedintele ar infirma definitiv bănuiala că e un tiran nedeclarat. În plus, Băsescu „şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv”. Preşedintele Băsescu şi-ar dovedi, deci, buna credinţă faţă de cei ce l-au votat, în mod repetat, tocmai sustrăgîndu-se judecăţii lor electorale. Poate. Dar cum anume? În ce fel? Nu e deloc limpede.

Suficient! Dacă partea intuitiv-perosnală a articolului e convingătoare, partea raţional-argumentativă a articolului lui Mircea Cărtărescu intră în difcultăţi serioase.

Mai întîi, pentru că, deşi ne spune cum va arăta un nou mandat Băsescu, Mircea Cărtărescu nu ne spune va un mandat al „coaliţiei Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu”. Prin urmare, ştim doar că Băsescu ar fi inutil. Nu ştim, în schimb, nimic despre cum ar arăta lumea românească fără Băsescu. Ar fi mai bine sau ar fi mai rău? Al doilea conflict logic al argumentaţiei lui Cărtărescu e ideea după care Traian Băsescu ar avea de cîştigat abţinîndu-se de la o a doua candidatură. Cărtărescu presupune că asta l-ar scuti pe Băsescu de acuzaţia de tiranie. Nu e deloc sigur. Mai ales din partea unei coaliţii care nu are nevoie de temeiuri, din moment ce l-a suspendat o dată pe Băsescu „fără cel mai mic motiv”. Oricum, problema tiraniei lui Băsescu se poate pune doar la o eventuală candidatură pentru mandatul 3, nu pentru mandatul 2. În această privinţă, singurul care poate da relaţii e Ion Iliescu, nu Traian Băsescu.

Argumentaţia lui Cărtărescu nu caută formele posibile ale viitoarei realităţi politice româneşti ci pare, mai degrabă, îndrăgostită de obligaţia dezastrului. E de notat că în proiecţia politică a lui Cărtărescu nu există variabile sau necunoscute: Europa, modernizarea globală, lume exterioară ostilă sau favorabilă, procese supranaţionale, progres general sau evoluţie individuală. Singura forţă activă e căderea. Adică un determinism pe care autorul îl simte, îl înţelege foarte bine dar nu îl contrazice şi nici nu îl poate vedea contrazis.

Acesta e punctul care face din linia de observaţie pesimistă a ultimilor 150 de ani o analiză depăşită şi condusă de propriile predispoziţii. Mircea Cărtărescu devine, alături de ceilalţi remarcabili comentatori ai eşecului românesc, observator şi participant. Căci esenţa acestui diagnostic persistent presupune un pacient perpetuu bolnav. Desigur, Cărtărescu nu doreşte românilor o istorie rea şi neîmplinită. Însă îşi doreşte, în secret, postura de crainic al răului românesc. E, adică, un colecţionar de impasuri publice, pentru că fiind un creator de esenţă interioară, nu crede în viaţa publică decît în măsura în care aceasta urmează conturul intern al scriitorului. Paradoxal, acest profil psihologic nu e o excepţie, în lumea psiho-istorică românească. În genere, tendinţa de separare individuală e răspîndită. Românii se retrag sau refuză priza socială, fie pentru a se descurca pe noduri şi reţele extralegale (pile-relaţii), fie pentru a plonja în universuri paralele (creatorii de subiectivism delicat). Izolarea e, în ambele cazuri, un reflex. Iată de ce direcţia propagată de Mircea Cărtărescu nu e atît de neconformă sau nouă pe cît ar putea părea. Textul lui Mircea Cărtărescu e, în acelaşi timp, foarte românesc şi prea puţin util emanicpării româneşti.

Preşedintele Băsescu are motive să cîntărească şi să calculeze, într-o situaţie politică, într-adevăr, fluidă şi imprevizibilă. Însă o a doua candidatură a Preşedintelui Băsescu e obligatorie. Abia în lipsa ei, rezultatele ar fi dezastruoase: o administraţie dezlănţuită împotriva ultimelor oprelişti, un stat feudal-infractor, o societate abandonată corupţiei. Nu mai puţin important, în logica politică internă, Partidul Democrat-Liberal ar fi grav demobilizat, în vreme ce PSD şi PNL ar căpăta sens şi coeziune. Nimic bun într-o candidatură retrasă de Preşedintele Băsescu, indiferent de la cine ar veni sugestia.

Pe cine mă bazez


Nu îmi place să mă cert cu prietenii. Iar Marius Chivu mi-e prieten vechi. Marius a scris, în Dilema, ceva foarte aprins împotriva unei postări lungi şi critice, pe acest blog, la adresa lui Michael Jackson. Era un bilanţ cultural. Marius Chivu l-a respins indignat. Foarte bine.

Replica lui Marius şi, cu atît mai puţin postarea mea, nu sînt cu adevărat importante. Însă intervenţia lui Andrei Pleşu, pe marginea acestui incident e admirabilă. Nu pentru că dă dreptate cuiva ci pentru că vrea să apere cultura de intoleranţa care a înlocuit politica românească. Avem de învăţat de la Andrei Pleşu. Cu timpul e mai rău. Marius e mai tînăr şi are timp berechet. Eu, mai puţin.

De fiecare dată cînd l-am citit sau ascultat pe Andrei Pleşu, m-am simţit depăşit şi fermecat de darurile acestui om care ar putea salva, printre altele, limba română. Învăţ, mai departe, cît şi cum pot. Şi sper că, pînă la urmă, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, doi oameni pe care multă lume s-a obişnuit să-i confunde cu două nume trecătoare, vor opri alunecarea culturii noastre spre nervozitate goală şi limbuţie negîndită.

Ca-capitalismul şi falsificarea democraţiei
(un produs oferit de compania PSDPNLRTVA3)




Într-un interviu dens, acordat cotidianului Gîndul, Sebastian Lăzăroiu descrie precis problema de bază a lumii româneşti: „falsificarea democraţiei”. Lăzăroiu e un sociolog prudent şi nu obişnuieşte să se lanseze în consideraţii speculative. Vorbind, în mod repeat, de „falsificarea democraţiei”, Sebastian Lăzăroiu reuşeşte să numească un proces grav, cu siguranţă cea mai influentă şi periculoasă direcţie de mişcare a societăţii româneşti, în ultimii 20 de ani.

Consilier Prezidenţial, Lăzăroiu nu vorbeşte de pe poziţii de campanie. Observaţiile lui pleacă, riguros, de la realităţi complexe şi agitate dar evidente. Orice român cu ochii bine deschişi le cunoaşte şi orice sociolog onest le va pune, imediat, pe masa de studiu. „ Falsificarea democraţiei”, asupra căreia avertizează cu îngrijorare Lăzăroiu, e vizibilă în efortul mediatic şi politic enorm al alianţei PSD-PNL-Realitatea TV-Antena 3 (deşi, mai sfioasă, înşelăciunea mediatică pe care o propagă TVR, merită un capitol separat). Doar naivii mai pot vedea în coincidenţa persistentă şi agresivă de discurs a acestor partide şi televiziuni o întîmplare. Iar România politică şi mediatică şi-a pierdut, de la naştere, naivităţile. Agenda comună a conglomeratului mediatico-politic PSDPNLRTVA3 e afişată 24 din 24. Discursul politic unic, centralizat, al generatorului de mesaje directe şi indirecte, explicte şi implicite, are o singură ţintă: degradarea imaginii Preşedintelui Băsescu. Oricum şi prin orice mijloace: insinuare, insultă, informaţie falsă, distorsionare, context impropriu, sondaje pre-comandate, oameni de casă angajaţi şi plătiţi pentru a juca farsa „expertului”.

Inventivitatea inepuziabilă a defăimă-tronului PSDPNLRTVA3 spune tot despre căderea presei. Aşa cum entuziasmul şi lipsa de paranteze de conştiinţă, vorbesc, la rîndul lor, despre întinderea nelimitată a corupţiei morale, despre indiferenţa sălbatică şi disponibilitatea amorală a sute şi sute de tineri jurnalişti. Însă abia situaţia din spatele acestei comedii insalubre e cu adevărat gravă şi periuculoasă.

Regizorii alianţei se bat pentru a prelua controlul politic asupra statului, după îndepărtarea lui Traian Băsescu, obstacolul ales şi plasat de votul popular între republica de uz personal şi statul de coloratură democratică. „De coloratură democratică” şi nu „democratic”, pentru că iluziile nu au ce căuta în discuţiile despre prezentul şi viitorul României. Democraţia reală e cel mult parţială şi va fi mult timp aşa, într-o ţară care a pornit în 1989 fără să fi primit un impuls libertar inern şi a înaintat, aproape exclusiv, prin corecţii impuse din exterior. Însă, rămînînd în realitate, e absolut evident că varianta pentru care se bat regizorii alianţei anti-Băsescu ar fi o catastrofă pentru România.

Iniţiatorii şi regizorii frontului mediatic anti-Băsescu sînt cunoscuţi: megamagnaţi proprietari de trusturi media, plus PSD, plus PNL. Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dinu Patriciu, alături de aliaţii lor istorici sau ocazionali. PSD e, în această ecuaţie, marele aliat istoric. Nu trebuie uitat: apariţia magnaţilor de tip Voiculescu, Vîntu, Patriciu e opera directă a regimului Iliescu. Acest lucru trebuie repetat mereu în prezenţa liderilor PSD. Ion Iliescu, campionul „oamenilor săraci şi cinstiţi”, social-democratul înflăcărat, e sută la sută născătorul şi protectorul reţelei de „capitalişti” care ţin loc, în România, de economie şi vor să îi devină coordonatori politici. Prin urmare, legăturile PSD-Voiculescu-Vîntu sînt de-a dreptul filiale.

PNL e în postura aliatului de circumstanţă, deşi cirumstanţele pro-PSD s-au ţinut lanţ, în istoria recentă a liberalilor. Posibilele argumente referitoare la liberalismul lui Patriciu sînt formale şi nefondate. Dinu Patriciu are un discurs liberal (aproape libertarian) şi o practică politică de corporatist socialist. Împreună, Vîntu, Voiculescu şi Patriciu sînt, de fapt, primii trei „asistaţi” ai României. Nimeni, de la infirmi şi săraci, la directori de fabrici şi oameni de cultură, nu s-a bucurat de un sprijin legal şi ilegal, financiar şi politic, de subvenţii, favoruri, scutiri şi tratamente preferenţiale, în măsura în care s-au bucurat primii trei asistaţi ai ţării.

Aici sînt de găsit rădăcinile procesului pe care Sebastian Lăzăroiu îl numeşte cu formula „ falsificarea democraţiei”. Spre deosebire de oamenii de afaceri claisci, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu vor putere politică. De ce au nevoie, toţi trei, de putere politică, de cît mai multă putere politică? Pentru că toţi trei au apărut din afaceri cu statul şi pentru că toţi trei rămîn dependenţi de afacerile cu statul, mai bine zis de condiţiile preferenţiale în care continuă să desfăşoare afaceri cu statul. Nici unul nu e om de afaceri autonom. Nici unul nu s-a dezvoltat pentru că a produs bunuri sau valori. Nici unul nu a descoperit sau produs ceva nou. Ca-capitalişti cei trei au creat ca-capitalismul românesc: o imitaţie stridentă, în seria imitaţiilor stridente care înlocuiesc, în România, instituţiile de bază ale societăţilor libere. Faimoasa imagine americană a magnatului care a pornit de la o descoperire fundamentală într-un garaj n-are ce căuta în România. Creativitatea acestor capete de afaceri e nulă. Ea ilustrează şi inspiră, de altfel, o mare parte a mediului de afaceri aşa zis privat din România. De aici preponderenţa generală a speculaţiei, în dauna producţiei şi caracterul vital al poziţionării faţă de stat

Despărţiţi de stat sau lipsiţi de protecţia instituţiilor statului, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu ar avea enorm (probabil, tot) de pierdut. Într-adevăr, pentru a fi puternici, Voiculescu, Vîntu şi Patriciu au nevoie de stat. Iar statul le poate fi favorabil, numai în măsura în care e, totodată, „al lor”.
Mai departe, statul devine „al lor” numai în măsura în care cei trei decid, prin intermediari, care sînt „deciziile” statului.

În mare parte, nevoile de existenţă şi prosperitate ale imperiilor Voiculescu, Vîntu, Patriciu sînt, deja, satisfăcute. Ei pot conta pe o justiţie fidelă care îi exceptează de la aplicarea legii şi consfinţeşte, astfel, dreptul la acţiuni (trecute sau viitoare) ilegale al celor trei. Însă necesarul triumviratului nu e satisfăcut pînă la capăt. Lipsesc garanţiile totale. Ele pot fi cîştigate numai odată cu plasarea unei administraţii cooperante în fruntea statului. Oameni ca Voiculescu, Vîntu şi Patriciu devin regim de stat sau nu devin nimic.

În acelaşi timp, însă, planul de lucru al celor trei e condiţionat. El trebuie să respecte aparenţele democratice instaorate după 1989: presă şi alegeri libere, justiţie autonomă. În consecinţă, cei trei se adaptează şi imită democraţia. Adică o falsifică, din interior, dinăuntrul formelor şi instituţiilor democratice formale. Ei au creat aparenţa unei prese private şi autonome, transormînd-o, însă, în platformă mediatică de uz pesonal. Ei au menţinut ideea de dezbatere şi opoziţie, încărcînd-o, însă, cu arta neagră a dezinformării. Ei şi partenerii lor mereu disponibili, plasaţi în funcţii publice sau „civile”, au creat pieţele de licitaţie pe care le numim, în mod curent, justiţie şi sindicate.

„Falsificarea democraţiei” e un proces insidios, greu parabil. În esenţă şi spre deosebire de impoziţia dictatorială, falsificarea democraţiei nu e o operaţie anti-socială ci anti-cetăţenească. Ea nu reprimă ci caută asociaţi, pentru că e, în fond, o propunere, un cotract, în baza căruia cei interesaţi îşi vînd dreptul la libertate şi reprezentarte publică. Dreptul lor şi, mai mult,
dreptul la egalitate al tuturor celorlalţi. Falsificarea democraţiei e un proces organic în care societatea e chemată la complicitate, cu condiţia să cedeze, adică să fie indiferentă la egalitatea vieţii publice. Falsificarea democraţiei e modul silenţios al despărţirii de democraţie.

România - ultima carte


Apelul pentru reforma învăţămîntului românesc, semnat de numeroase figuri culturale de prim rang a a fost, prompt, interceptat şi răstălmăcit de maşina propagandistică anti-Băsescu. Din păcate, nu era de aşteptat altceva. Presa nu e cu nimic mai sănătoasă decît învăţămîntul. Prostituţia morală e parte din fişa postului. Nu văd cum altfel poate fi numită această nouă profesie care presupune un lot de ziarişti închiriaţi, dispuşi la orice, în schimbul unor sume de bani enorme. Distinşii beneficiari trăiesc în cea mai bună din lumile posibile: iau munţi de bani, fără fie jenaţi de Declaraţii de Avere dar au şi dreptul de a cere socoteală în numele opiniei publice. Lucruile sînt cu atît mai minunate, cu cît obligaţiile profesionale ale ziaristului la trust sînt una: distrugerea publică a figurii Preşedintelui Băsescu. Pînă în noiembrie, presa trebuie să opereze, deontologic, pe creier, electoratul, conducîndu-l, apoi, de mînă, pînă la buletinul de vot pe care poate scrie orice, mai puţin Băsescu. Aşadar, Apelul oamenilor de cultură a avut soarta oricărui fapt de viaţă publică: a fost transformat în utilaj de asalt împotriva lui Băsescu. Operaţia e jenantă. Atît de jenantă, încît a fost sesizată şi demontată de cîţiva ziarişti care nu acceptă, totuşi, să facă baia de noroi colectivă şi rituală, pe care o presupun viaţa de redacţie şi „solidaritatea de breaslă”.

Problema învăţămîntului românesc e învăţămîntul românesc, nu Traian Băsescu. Preşedintele Băsescu e, practic, singurul om politic român care a făcut din învăţămînt o temă naţională şi a susţinut politic un program complet de reformă şcolară. Nimeni nu poate nega această evidenţă, fără să iasă din realitate. Cum, însă, presa noastră îşi petrece o mare parte din timp dincolo de realitate, Preşedintele Băsescu e atacat acum pe tema învăţămîntului. Apelul, compus cu toată bună credinţa, s-a dovedit cum nu se poate mai util pentru manevrele mediatice ale presei de pe lîngă piciorul de magnat.

Cine citeşte Apelul remarcă imediat cele două părţi distincte ale documentului. Cea mai mare parte a Apelului analizează şi denunţă mascarada din spatele aşa zisei Universităţi Spiru Haret. Asta m-a îndemnat, iniţial, să semnez Apelul. Însă primele rînduri ale documentului acuză mai mulţi politicieni de încercarea de a muşamaliza scandalul. Unul din cei numiţi e Preşedintele Băsescu. Asta m-a făcut să renunţ la semnătură. Cred că toate criticile aduse în Apel universităţilor de gang a la Spiru Haret sînt perfect întemeiate. Cred, deasemenea, că Preşedintele Băsescu şi-a precizat clar poziţia, în ultima conferinţă de presă.

Însă Apelul lansat de atîţia oameni de mare calibru e cel mai important document analitic aplicat catastrofei universitare româneşti. Cazul Univeristăţii Sapiru Haret e parte a enormei escrocherii care ţine loc de învăţămînt, în România. Semnatarii Apelului ştiu bine ce ştiu. În mare parte, e vorba exact de oamenii care ar fi trebuit să dea direcţia culturală şi academică a României. Această funcţie vitală a fost, pur şi simplu, sustrasă de o clică de învîrtiţi şi transformată în fabrică de bani. Educaţia e, peste tot în lume, produsul unei elite sau nu e deloc. În cazul nostru, nu e deloc. Procesul care a distrus învăţămîntul e procesul care a distrus toate formle de cultură instituţională şi viaţă publică în România. O reţea de impostori bine plasaţi în comunism a preluat, sub protecţie politică, instituţiile de stat sau a născocit, repede, un sector aparent privat. Justiţia a fost, de pildă, infiltrată de somităţile lumii comuniste care s-au baricadat, apoi, în numele şi în spatele normleor democratice garante ale independenţei justiţiei. Sectorul economic privat a fost „iniţiat” de profitori care mulg contracte cu statul, în timp ce vorbesc de „piaţa liberă” şi „ concurenţă”. Învăţămîntul e, practic, noua Justiţie care e, la rîndul ei, fostul Capitalism românesc.

Învăţămîntul a fost infiltrat de impostorii vechiului regim, pe două căi. În sectorul de stat, mai ales în provincie, au apărut instituţii noi, după schema „Cătunul şi Universitatea”. Au mai rămas puţine localităţi electrificate care nu sînt şi Centre Universitare. Însă adevărata lovitură a venit odată cu plăsmuirea învăţămîntului privat, mai precis, odată cu fabricarea unei cooperative care cumpără protecţie politică şi face profit din vînzarea de diplome fără valoare. Mecanismul e simplu: diverşi Bondrea au obţinut,de la cunoştinţe plasate în aparatul de stat, aprobările necesare pentru înfiinţarea de Universităţi. Apoi, au recrutat studenţi, prpunîndu-le un tîrg atrăgător: nu daţi examen de admitere, nu daţi, la drept vorbind, nici un examen serios cîtă vreme sînteţi studenţi dar plătiţi taxe. Masa de studenţi a fost pusă la dormitat, în timp ce programa a luat-o razna, multilpicînd numărul cursurilor şi, fireşte, nevoia de „cadre” universitare. În spaţiul astfel creat, au fost poftiţi politicieni, magistraţi, oameni publici care au înţeles repede tîrgul: voi ne daţi bani, noi vă asigurăm protecţia politică. Recapitulînd, armate de studenţi au plătit taxele şi armate de profesori „strategici” au promovat armatele de studenţi. La sfîrşit, norodul studios s-a pomenit cu o diplomă. Profesori nuli, au furnizat o diplomă nulă care împinge spre un post plătit cu un salariu valid, într-o ţară invalidă. Schema poate fi redusă la formula: părinţii plătesc diplome iar Universitatea plăteşte o taxă de protecţie politică echvalentă cu salariul „profesorilor”.

Rezultatul e o masă de tineri a căror ignoranţă a fost perfect conservată. Ei vor asigura medicoritatea vieţii profesionale viitoare a României. Pînă la urmă, părinţii, studenţii, profesorii, sindicatele şi Universităţile fac bani vînzînd ieftin viitorul naţional. România îşi asigură de pe acum statutul de ţară fără şanse şi competenţe. Ţara mediocrităţii va fi ţara mediocrităţii absolute. Naţiunea educată română va fi, dacă nu e deja, patria şmecherilor cu şansa de a deveni patria şmecherilor faliţi. Corupţia va fi mereu cu un pas în faţa meritului. Şi, bineînţeles, toată lumea va continua să vorbească de Europa, democraţie etc. Din cînd în cînd, cineva îşi va aduce aminte că trebuie să-l înjure pe Băsescu.

Scandalul Spiru Haret e o dramă impură. Primele victime ale acestei drame care se înoadă, foarte româneşte, cu farsa, sînt tinerii dotaţi. Ştrandul Spiru Haret n-are nevoie de ei şi, dealtfel, această universitate de rigolă nu poate răspunde cîtorva întrebări simple. Pe ce poziţie şi ce notorietate internaţională are marele laminor de diplome de tablă Spiru Haret? De ce pleacă la Universităţi occidentale tinerii care au ceva în cap şi bani de un bilet de avion? De ce nu se îmbulzesc ei la porţile faimoasei Universităţi Spiru Haret? De ce nu se întorc absolvenţii români de Universităţi occidentale în ţară, de pildă, pentru a preda la Spiru Haret? De ce reuşesc ei să publice lucrări remarcabile, numai şi numai la edituri universitare din occident? Baraca academică Spiru Haret ar putea dedica unul din nenumăratele ei cursuri acestor întrebări.

Ţin la dispoziţia distinselor cadre ale grupului haretist, cazul lui Aurelian Crăiuţu. Asta pentru că îl cunosc mai bine şi pentru că îl preţuiesc anume pe tînărul profesor univeritar american. Crăiuţu a plecat repede, pe la începutul anilor ’90, pentru că a înţeles, la fel de repede, unde duce traiectoria academică românească şi cine îi scrie parcursul. Acum e universitar american şi a publicat recent o splendidă ediţie de documente Tocqueville.

România proiectată de reţelele convergente ale impostorilor cu forţă politică îşi pregăteşte căderea. Puterea acestui instinct care îşi face parte şi distruge orice valoare publică e înspăimîntătoare. Comunismul continuă postum prin reprezentanţii foarte vii şi activi ai cancerului social migălit vreme de 50 de ani. Singrurul interes al bandelor bugetare care îşi împart pe hălci potenţialul prezent şi viitor al României e completul dezinteres naţional. Vom fi o ţară de proşti şi înapoiaţi dar asta nu importă, cîtă vreme curge banul. Ce mai contează cu adevărat în vintrele acestor fiinţe decăzute şi viclene poate fi enumerat printre icniturile unei liste de ţinte şi prăzi: burta, berea, guşa, cheful, grătarul, banul, vila, pila, şpaga, fuga de belele.

Nabucco Răsăriteanul




E greu de spus dacă mişcările istoriei au fost vreodată tot atît de vizibile pe cît sînt deplasările ulimilor 20 de ani. Nu e vorba de mişcări previzibile ci de mişcări, pur şi simplu, vizibile,. Suita a început, în mare, circa 1989, cu reapariţia Estului European, după lunga şi nedemna aneantizare istorică forţată de comunism.

Ar trebui, poate, să înţelegem că sîntem „prizonierii” unui continuum istoric în plină desfăşurare. Ultimii 20 de ani n-au trecut şi vor continua, apropae sigur, în direcţia anunţată de 1989. De aici, două consecinţe. Mai întîi, certitudinea că ultimii 20 de ani „lungi” lucrează la un viitor pentru care pînă şi copii noştrii sînt prea bătrîni. Reapariţia Estului e un proces enorm care reface, aprope geologic, întreg scutul continental Euro-Asiatic. Ce era, în 1989, un eveniment local-est-european a devenit, rapid, un proces geopolitic colosal care aduce laolaltă Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Extremul Orient. Într-un fel, Orientul se apropie de Europa. Distanţa inimaginabilă care separa, pe circuit Marco Polo, capătul vestic al penisnulei europene de Orient s-a redus şi se reduce cu o viteză ameţitoare.

Geopolitica e, iar, o ştiinţă adecvată şi nimeni n-a ştiut să semnaleze mai bine renaşterea acestui amestec fascinant de istorie, geografie şi divinaţie decît Robert Kagan, într-u mini-eseu curajos şi lipsit de prejudecăţi. Deplasarea spre Est e principalul motor de evoluţie istorică, politică şi economică al vremurilor viitoare şi, din acest punct de vedere, sîntem, într-adevăr, specatori privilegiaţi dar neiniţiaţi. Senzaţia după care vremurile ce vin se grăbesc cu o forţă de acceleraţie imposibilă pentru generaţia de faţă e acută. Numai în acest sens sîntem „ prizonierii” unui continuum istoric extrem de activ, pe care avem impresia că îl cunoaştem bine, în calitate de martori ai lui 1989, dar îl ratăm în toate posibilele lui evoluţii viitoare.

Deplasarea spre Est sau, dacă vreţi, apropierea Estului de nucleul vest-european trebuie bineînţeleasă iar asta înseamnă, printre altele, temperarea sino-entuziasmului, foarte la modă în presă şi printre autorii de politologie populară. O literatură vastă şi destul de neglijentă a planificat ,deja, ascensiunea imparabilă a Chinei şi domină percepţia populară asupra viitorului. În afara cîtorva observaţii de bun simţ (creştere economică, imperialism expo-comercial) nu e nimic de reţinut în acest nou -ism. Un articol recent semnat de Minxin Pei ia măsura acestui frison şi găseşte puţine temeiuri de îngrijorare. Sino-euforia nu e nimic mai mult decît un mic snobism teoretic în care se întîlnesc slăbiciunea pentru exotism şi scepticismul chic faţă de Occident (de fapt, Statele Unite). Însă, dincolo de critica orientalismului pro-chinez, ascenisunea Estului e un proces real, complicat şi, cum spuneam, „vizibil”.

Probabil, cea mai clară linie geopolitică de joncţiune Est-Vest urmează conturul gazoductului Nabucco. Semnificativ, proiectul a fost calomniat şi subminat sistematic de Rusia, cu o virulenţă vicleană care semnalează, din nefericire, caracterul reacţionar al gîndirii strategice ruseşti. În varianta Putin, viziunea strategică rusă exclude cooperarea şi deschiderea către Vest dar continuă să presupună, cu un reflex sovietic pe deplin conservat, anexarea, într-o formă sau alta, a platoului european. În această doctrină rudimentară, dependenţa energetică ţine loc de instrument diplomatic şi viziune istorică. Ce s-a înţeles mai puţin, e că Rsuia joacă, astfel, o partidă perdantă, pe termen mediu şi lung. Un val propagandistic bine orchestrat a dat Moscovei o imagine supradimensionată, în presa şi în mediile analitice vest- şi esteuropene. Însă realitatea pe care aceste operaţii de imagine înceracă să o ascundă e sumară şi negativă. Cu o tehnologie îngheţată de lipsa de investiţii şi cu reflexe ideologice în continuare mai tari decît instinctul de dezvoltare, Rusia pierde teren, chiar pe piaţa energetică, presupusul ei teren de excelenţă. Gazprom, gigantul promovat fetişist de presă, de la un cap la altul al Europei, are datorii de 40 de miliarde de euro şi nu face faţă nevoilor de exploatare moderne. După 1991, Gazprom a proiectat o imagine de mare putere corporatistă dar a reuşit să dechidă un singur cîmp nou de exploatare a gazelor. În al doilea rînd, rezervele de gaz ruseşti se apropie de limită şi Gazprom e din ce în ce mai dependent de importuri azere sau de acorduri de cooperare cu Turkmenistan-ul.

Însă factorul decisiv e degradarea dramatică a inteligenţei şi biologiei sociale ruse. Putin şi vehicolul său Medvedev joacă fără să ţină cont de declinul social rus şi joacă, deci, în afara realităţii. Situaţia economică era destul de critică, în momemntul în care construcţia strategică rusă a primit o lovitură serioasă, pe 13 iulie, la Ankara: semnarea acordului de cooperare între ţările de tranzit aflate pe ruta gazoductului Nabucco.

Evenimentul e, practic, lovitura mecanică finală aplicată calculelor zonale ruse, după ezitări, neînţelegeri şi tentaţii care au costat Europa mai bine de şase ani sterili şi cîteva blocade energetice umilitoare. Acordul de la Ankara asamblează politic, în sfîrşit, gazoducutul Nabucco şi demontează, în acest fel, regia energetică rusă care proiecta o Europă înconjurată de cleştele energetic South Stream - North Stream (gazoductele ruseşti care încearcă să stabilească graniţele de apovizionare ale Europei, pe Mediterana şi pe Baltica). Odată încheiat procesul politic, asamblarea fizică a gazductului Nabucco e iminentă şi, cu asta, Rusia înregistrează un eşec important. Nu un eşec decisiv, pentru că inerţia imperială rusă nu se va opri, poate, decît odată cu degringolada internă totală. Nabucco rezolvă doar parţial (5-10%) necesarul de aprovizionare european. Însă Nabucco II şi Nabucco III vor face restul. În al doilea rînd, Nabucco e un triumf al liniei politice pro-americane (Richard Morningstar, trimisul special pentru probleme energetice euro-asiatice al adminstraţiei Obama e la al doilea mare succes, după, ce în 1999, a dus la bun sfîrşit, sub o ploaie de blesteme ruseşti, proiectul gazoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan). Estul e, după Nabucco, mai aproape de Europa şi - asta e sigur - mai departe de Vechiul Nou Sovietism Putinist.

Cîştigătorii acestei mari evadări de sub escortă rusă sînt statele din vertijul geostrategic dintre Marea Neagră - Marea Caspică. În primul rînd, Turcia care a extras condiţii economico-financiare excepţionale din acordul de tranzit şi, mai important, a devenit o verigă indispensabilă în lanţul euro-asiatic. Uniunea Europeană a repetat, ritual, prin Angela Merkel şi Nicolas Srakozy, marii preoţi anti-integrare turcă, promisiunile de carantină eternă a Turciei însă deplasarea pro-orientală a istoriei e în plin marş şi s-ar putea să-i dezică destul de curînd. Al doilea mare cîştig revine Turkemnistan-ului care pare să fi calculat că poate face comerţ cu gaze, dincolo de şi peste relaţia cu Rusia, în direcţiile Europa şi China. Azerbaijanul pare din ce în ce mai tentat de aceaşi strategie. Rezultatul final ar putea fi decuplarea totală sau parţială a acestor state de pe orbita rusă. Dacă există o problemă, atunci e vorba de Iran. Nabucco va fi alimentat cu gaz, în ciuda scepticesmului promovat, la sugestie rusă, de analişti energetici occidentali. Una din gurile de alimentare ale gazoductului va veni din Turkmenistan, prin Iran. Operaţia e sugerată clar de recentele acorduri turkmeno-iraniene şi ar da Iranului o poziţie de negociere formidabilă în relaţiile cu UE şi Statele Unite. Iranienii calculează, probabil, că vor fi, astfel, în măsură să obţină concesii în disputa asupra insatalţiilor lor nucleare. Însă acest calcul subtil e subtil pe termen scurt şi ascunde o iluzie pe termen lung. Apropierea de Europa şi, indirect, de Statele Unite va eroda treptat monopolul politic al teocraţiei iraniene.
În orice caz, Preşedintele Băsescu nu vorbea fără rost cînd a ţinut să dea asigurări asupra alimentării gazoductului. Cine mai are îndoieli, poate reflecta la vizita pe care Preşedintele Băsescu o va face foarte curînd în Turkmenistan.

Apropos de proiecte şi certitudini, e interesant că toţi detractorii învăpăiaţi ai „Axei Washington - Londra - Bucureşti” au fost surpinşi de evenimentul Nabucco în concediu de odihnă. Pînă la urmă, Nabucco a devenit realitate. În acelaşi timp, calculul strategic pro-american al Preşedintelui Băsescu a fost pe deplin confirmat. Nu e o veste bună pentru detractorii Preşedintelui, mai ales acum, cînd ordinul de zi pe unitate le impune să atace pe orice temă şi cu orice mijloace. Însă proiectul Nabucco e o veste bună pentru România şi, în cea mai mare parte, meritul e al Preşedintelui Băsescu. Bineînţeles, singurele comentarii informate şi clare au venit din afara trusturilor de presă autohtone şi băsesco-fobe. Cîndva, asta va conta şi va despărţi ziariştii adevăraţi de imitaţiile lor toxice.

Nabucoo a scăpat autorilor Scrisorii celor 22 către Preşedintele Obama. E scuzabil (Scrisoarea a fost gîndită înainte de semnarea acordului) dar asta nu înseamnă că Scrisoarea şi autorii ei nu sînt surpinşi într-o poziţie defazată în raport cu evoluţiile esteuropene. În principiu, însă, neliniştea semnatarilor e justificată. Barak Obama e un Preşedinte post-american, dacă prin asta se înţelege neglijenţa strategică faţă de Estul Europei şi, în genere, progresismul naiv instalat pe post de politică externă. Convorbirile de la Moscova par să fi slăbit poziţia politică de susţinere a sistemului defensiv american amplasat în Polonia şi Cehia. Linia deschisă de pasivitatea faţă de invazia rusă în Georgia continuă şi riscă să reducă masiv siguranţa platoului estic al UE. Scrisoarea e plină de merite şi oarecum tardivă. Adevărul e că nici unul din semnatari nu a dovedit aceaşi exigenţă la sosirea fenomenului Obama în fruntea Statelor Unite. Nici o voce n-a îndrăznit, atunci, să îşi manifeste rezervele. Autorii Scrisorii de astăzi au început prin a semna capitularea în faţa avalanşei mediatice pro-Obama. Gestul de astăzi e justificat dar vine tîrziu.

Certitudinea apropierii est-vest e, totuşi, mai însemantă decît neliniştea faţă de obamismul diplomatic american aplicat Europei de Est. Mai multe semnale spun că, treptat, Estul revine pe adevăratul său amplasament european. Parlamentul European a ales primul său Preşedinte est-european. Jerzy Buzek nu e doar polonez ci şi unul din clasicii Solidarnosc. Adevărul complet e că Polonia continuă să fie o mare victorie pentru Estul Europei. Pînă în 1989, Polonia a fost principalul motor anti-comunist al Europei de Est. După 1989, Polonia rămîne cea mai coerentă şi lipsită de complexe voce a Estului în Europa. Alegerea lui Buzek a fost posibilă doar printr-un compromis cu Grupul Socialist din Parlamentul European iar asta înseamnă că mandatul va fi împărţit: jumătate Buzek, jumătate socialistul Schulz. E o decizie în contradicţie flagrantă cu victoria masivă a dreptei în alegerile europene dar şi o decizie care dezvăluie fidel incapacitatea socialiştilor de a accepta lecţia istorică a eşecului comunist în Est. Socialişţtii şampaniarzi ai Occidentului şi colegii lor răspopiţi din Est nu se pot împăca, după 20 de ani, cu gîndul că Estul a făcut demonstraţia completă a inutilităţii socialismului.

Noua fizionomie a Parlamentului European e, totuşi, dominată de ascensiunea Estului. Monica Macovei a primit conducerea Delegaţiei Parlamentului European pentru relaţiile cu Moldova şi asta înseamnă că Parlamentul a reuşit să accepte poziţia specială a României în zonă şi necesitatea unui tratament democratic energic - aşa cum îl poate garanta numai un personaj cu palmaresul civil şi politic al Monicăi Macovei. Soluţia admisă în cazul Delegaţiei pentru Moldova spune că Parlamentul a început să lucreze cu principiul competenţei istorico-naţionale: Moldova nu mai e confundată cu o zonă „de drept” rusească. Europa „ a aflat” că Moldova nu e un exerciţiu retoric sau o rampă de manevre diplomatice amabile, menite să demonstreze buna creştere europeană în faţa examinatorului rus.

Celălalt semnal discret dar notbabil e rezoluţia OSCE care condamnă Pactul Ribbentrop - Molotov. Tîrziu dar fără echivoc, rezoluţia aşază comunismul şi pe Stalin pe aceaşi treaptă de dezumanizare criminală, acolo unde erau demult aşteptaţi de fraţii lor buni nazişti. Oricît de tîrzie, rezoluţia OSCE indică, la rîndul ei, reabilitarea Estului, mai bine zis echilibrează conştiinţa istorică europeană, aducînd Estul la o pondere egală cu Vestul. Deocamdată, ansamblul oficial UE face paşi mici în direcţia bună dar, ştiut fiind cît de anevoioasă e coregarfia instituţională euopeană, această mică deplasare e cu atît mai însemantă.
Restul, adică marile procese geopolitice care remodelează Eurasia vor decide asupra unui viitor deloc îndepărtat şi, în orice caz, foarte dens la Est.

Magistraţii vor banii
(pentru care au furat şi au minţit)






În lumea reală, judecătorii susţin legea. Îi dau întîietate, prin toate mijloacele admise. Judecă. Nu pentru că sînt instruiţi să facă un favor legii ci pentru că sînt primii convinşi de necesitatea ordinii raţionale în viaţa societăţilor. Evident, nu pe gratis. Însă, dincolo de bani, legea e vocaţia şi „superstiţia” lor etico-filozofică nenegociabilă. De aici, din această dedicaţie fundamentală, vin respectul şi severitatea pe care le inspiră magistraţii. Convingerea absolută în suveranitaea legii e la un pas de certitudinea revelată, iar această proximitate aduce statutul aproape sacerdotal al judecătorului.

Asta, în lumea reală. Însă lumea reală acoperă doar o mică parte a realităţii. Societăţile care nu reuşesc sau nu vor să accepte o ordine socială raţională trăiesc, cu mare abilitate şi nesimţire, în afara realităţii. România, cu faimoasele ei căi speciale şi rezolvării „omeneşti”, e un exemplu clasic. Însă obscenitatea magistraţilor nu are egal sau comparaţie. Acest corp de impostori şi parveniţi a crescut, în mare parte, din amoralismul gros al lumii comuniste. Problema e posteritatea lor fecundă şi toxică. Modelul şi-a folosit toată puterea pentru a se prăsi, în sute şi mii de copii recente. Magistratul de tîrlă a creat aşa zisa justiţie română democratică şi a pus, astfel, la punct cel mai dur comando anti-democratic al vremurilor noastre.

Nu e nimic exagerat în aceste cuvinte. Palmaresul magistraturii româneşti are un singur obiectiv şi o singură reuşită: anihilarea oricărei şanse de apariţie a vieţii sociale raţionale. Mai aplicat: stîrpirea oricărei şanse de egalitate în drepturi. După 20 de ani de cinism şi abuz, rezultatul e spectaculos. Magistraţii au dat românilor toate acele certitudini resemnate din care se compune abandonul şi au recomandat tutror perfecţionarea reptiliană în artele vicleniei, înşelăciunii şi cuvîntului fără valoare.
În 20 de ani de mascaradă şi băşcălie savantă, aceşti depravaţi au blocat toate soluţiile periculoase pentru casta slinoasă pe care o apără şi n-au emis nici o sentinţă definitivă împotriva activului de Partid şi a corpului de ofiţeri ai Securităţii. Nici una. Mai departe: nici o sentinţă definitivă împotriva corpului de delapidatori ai statului care se alintă astăzi sub titulatura de mare burghezie, capitalişti, magnaţi, mega-oameni de afaceri. La asta se reduce rolul magistratului român inventat după 1989. La 20 de ani de protecţie totală a faunei oficiale comuniste şi la camuflarea legală a trupei care a preluat monopolul economic al relaţiilor cu statul, transformîndu-l în multiplicator de averi şi imperii. În contrapartidă, magistraţii au cîștigat rangul de slugi credincioase şi privilegii sfruntate. În mare parte, privilegiile au fost dictate şi aprobate de chiar magistraţi. Acest mod de a face din Drept o felie sau un pot la o masă de joc măsluită, e practic, recompensa aşezată în blid de stăpînirea recunoscătoare. Ion Iliescu şi PSD sînt taţii acestui sistem umilitor şi poartă răspunderea celei mai nenorocite crime, între crimele care desfigurează o societate pe durate istorice.

Obrăznicia şi huzurul au îmbătat zdravăn această clasă-rebut. De unde altundeva insolenţa cu care magistraţii îndrăznesc să anunţe că refuză să mai susţină legea în instanţe şi că vor boicota alegerile prezidenţiale? Magistraţii nu intră în logica sindicală. Şi chiar dacă ar intra, cererile lor nu sînt revendicări, ci şantaj. Diferenţa între magistraţi şi recuperatorii pe care magistarţii ar trebui să-i judece e aproape nulă. Chestie de vestimentaţie. Magistraţii cer re-instalarea unui spor de salariu. Un spor de? Un spor de 50%. În cuprinsul lumii cunoscute, aşa ceva nu s-a pomenit. Includ aici mîndra magistratură din Togo şi din statele vecine. Un spor e, de cînd s-au inventat sporurile, un procent modest din salariu, nu un pretext care asigură o jumătate de salariu în plus. Apropos, toată discuţia se reduce la un enunţ elementar: nu sînt bani! Şi oricum banii bugetului de stat vin de undeva de foarte departe de magistraţi. De la duşmanul lor direct şi de la cea mai persecutată zonă de viaţă economică românească: din sectorul privat. Cît şi ce avem, vine din creaţia de vlaori şi capital a sectorului privat (a nu se confunda cu megasubvenţionaţii Patriciu, Voiculescu şi Vîntu). Drept răsplată, sectorul privat aproape că deţine monopolul şomajului în România. Criza nu atinge sacrul sector bugetar şi în nici un caz n-are ce căuta prin salariile enorme ale magitraţilor. E instructiv şi vomitiv de aflat că magistraţii au minţi fragile şi, din acest motiv, ei şi celulele lor nervoase sînt apărate de „sporul de antenă„. După program şi după atîta iradiaţie de antenă, magistraţii se odihnesc în case cu chirie plătită de stat ( magistratul alege casa, statul scoate banii - fără limită sau plafon)

Sporul de 50% pe care magistraţii şi l-au acordat singuri e menit să-i ferească pe cloroticii noştri magistraţi de uzura „neuropsihică”. Evident, cînd au început studiile de drept, magistraţii noştri şi-au imaginat că îşi vor petrece timpul în instanţe, studiind mersul acului prin gherghef sau discutînd probleme de horticultură. Apoi, a venit surpiza: viaţa de magistrat e viaţă de magistrat! Adică e exact ce trebuie să fie. Sînt premiabili magistraţii pentru că au descoperit că trebuie să facă muncă de magistrat? Şi mai departe: trebuie statul să acorde sporuri de 50% pompierilor pentru că sînt pompieri şi mecanicilor pentru că sînt mecanici?

Da, statul trebuie neapărat să se îngrijească de soarta bieţilor magistraţi surmenaţi, mai mult de surpiză decît de regimul de muncă. Cu toţii ar trebui anunţaţi că sesizarea lor e corectă, că statul înţelege să-i scoată dintr-o meserie pe care n-o suportă şi să îi aşeze în zone de muncă fără risc şi uzură: tăbăcării, măturat stradal şi cursuri rapide de liftieri. Cu sporurile de rigoare.
Oricum magistraţii noştri au făcut un pas mare spre altă meserie: politica. Magistraţii au votat deja. Anunţînd că vor boicota alegerile prezidenţiale, judecătorii refuză să repecte legea dar, mai important, fac un gest de adeziune politică. Dezbaterile din CSM spun totul: cîteva din figurile de precupeţe şi instalatori prezente la discuţiile cu Ministrul Justiţiei au ţinut să anunţe că magistraţii sînt trataţi inadmisibil de Guvernul şi de Preşedintele României. Aşa e! Primul Ministru Emil Boc şi Preşedintele Traian Băsescu au fost aleşi pentru a împărţi bani, în primul rînd magistraţilor. Dat fiind că ambii demnitari nu se conformează, magistraţii au tot dreptul să reacţioneze: nu ne daţi? Vă distrugem la alegeri! Oricum, ştiţi că sîntem ai PSD-ului. Acum o vom dovedi!

Civilizaţie, după buget, mică


A scos capul, iar, escrocheria bugetară pusă la punct, în armonie tacită, de societate şi instituţiile anti-stat ale statului. Acum, e vorba de „prima de vacanţă” (a nu se confunda cu concediul plătit). Mîine, peste o săptămînă sau peste un an, va fi vorba de cine ştie ce alt bacşiş protejat de foetaj verbal-legal şi sfinţit de mînia sindicatelor.

De la început, o întrebare: ce înseamnă primă de vacanţă? Prima pe care slujbaşii statului o încasează, pentru că binevoiesc să plece în concediu? Probabil. Mai curînd, e vorba de încă una din invenţiile prolifice ale indolenţei în colaborarea ei fericită şi nesfîrşită cu tradiţia românească a vieţii pe banii altuia (vecin, rudă, coleg, stat, public general).

Creaţia în domeniu are o fecunditate bolnavă. Au apărut, rînd pe rînd, şi au fost, apoi, legiferate: sporuri, indemnizaţii, prime, bonificaţii de o absurditate grotescă şi umilitoare. Sporul de stress neuropsihic - acordat de judecători, judecătorilor. Sporul de lucru în limbi străine - menit să compenseze toxicitatea cunoaşterii şi, mai ales, toxicitatea cunoaşterii unei limbi străine, într-o lume saturată de carte şi plictisită de adaosuri inutile. Sporul de confidenţialitate - acordat funcţionarilor, în ideea că un funcţionar e în mod natural indiscret şi numai banii îl pot face să tacă sau să-şi protejeze documentele. Primele de Crăciun şi Paşti - care stabilesc amabil că statul trebuie să dea un ospăţ colectiv de sărbători.

De aici vine şi prima de vacanţă, „un drept legal, cîştigat în instanţă” de salariaţi - cum obşnuiesc să precizeze diverse somităţi sindicale. Cele şase cuvinte ale acestui citat sînt false, de la primul la ultimul. Prima de vacanţă nu e un drept legitim al norodului bugetar. Născocirea e a sindicatelor care negociază contractele colective de muncă. Adevărat, statul s-a dovedit slab la negocieri şi a acceptat aceste impertinenţe, în vremuri economic, oricum, mai bune. Cunosc, însă, un singur sindicat care îşi merită numele. Cu observaţia că Solidaritatea poloneză era un sindicat politic şi nu se bătea cu statul ,ci cu statul înghiţit de o dicatură. În rest, istoria sindicalismului e aproape egală cu istoria demagogiei sociale şi a corupţiei organizate. Mai exact, culoarul de parvenire al plebeienilor prin prostia plebeienilor. Cazul României e ilustru. O trupă de semidocţi abili au încălecat, la intervale regulate, cauza „celor mulţi” şi au călătorit, aşa, spre funcţii politice, bogăţie sau poziţii bune conducătoare de şantaj.

Mai departe, afirmaţia după care „drepturile” au fost cîştigate „legal”, în instanţă, e o minciună perversă. Adevărat, instanţele au dispus, adică au impus, prin abuz, drepturi salariale asupra cărora nu aveau dreptul să se pronunţe. Magistraţii noştri sînt primii profitori ai statului de drept pe care, altfel, susţin că îl protejază, din pur cavalerism democratic. Magistraţii au început prin a-şi acorda un labirint de sporuri şi măriri de retribuţie, după care n-au făcut decît să consolideze precedentul, dînd cîştig de cauză, în serie, oricui a adus statul în instanţă pentru a-l stoarce de bani. În consecinţă, justiţia a sfărîmat, în perfectă cunoştinţă de cauză, principiul separaţiei puterilor în stat. Justiţia a devenit, cu de la sine putere şi nesimţire, ordonator de credite, decident financar şi executor bugetar. Stat în stat pe banii statului. Lozinca sindicalistă despre drepturi şi legalitate e o înşelăciune grosolană.

Cu adevărat grave sînt consecinţele morale şi politice ale acestui sport insolent. Mai întîi, bugetarismul devine condiţia de bază a individului social matur în România (atenţie la remarcile rituale despre „ românii care se ajută la necaz”!). Asta înseamnă că o lume întreagă absoarbe tehnica şi mentalitatea pasvităţii plătite. Mai mult, filozofia de bază a coexistenţei româneşti rămîne furtul reciproc şi universal: dacă pot, trăiesc pe banii tăi. Foarte puţin bugetari înţeleg că practică o ruletă primitivă în care fiecare încearcă să fure din banii celuilalt. Nimeni nu pare să înţeleagă că bugetul statului e dat de suma contribuţiilor productive ale societăţii. Şi chiar dacă ar înţelege, n-ar da doi bani pe această constatare inutilizabilă. Atîta vreme cît viaţa bună e viaţa în dauna celuilalt, binele public e imposibil iar înapoierea e garantată.

Politic, sistemul parazitismului bugetar instrumentat de sindicate şi propagat de o medie răpusă de indignare în faţa durerii mute a „celor mulţi” e o capcană fatală. Grosul societăţii e o masă, nu o sumă de interese active şi armonice. Iar masa crescută în dependenţă toală de stat şi antrenată în mici infracţiuni bugetare e un client ideal. Justiţia nu face decît să consacre această pungăşie colectivă, introducînd-o, astfel, pe scena oficală, unde e jucată de partide, cu precădere de partidele mizeriei colectiviste, de tip PSD.
La un loc, tabloul descrie perfect auto-sabotajul politic, economic şi juridic românesc, aşa cum e el încurajat şi speculat de stîlpii noii ordini. Economia se sufocă sub presiunea autosevirii bugetare şi asigură lipsa de şanse a sectorului privat autonom (un mare seviciu adus capitalismului cu bani şi contracte de stat, a la Patricu). Politic, societatea livrează automat în jur de 30% în favoarea partidelor care promit să întreţină inerţia. Juridic, statul de drept lucrează masiv în folosul unei caste care consolidează o societate dedicată servituţii.
Bugetarismul şi consecinţele lui vicioase măsoară exact distanţa care ne desparte, insurmontabil, de societăţile productive. Lipsa de civlizaţie modernă a României e determinată de acest refelx egoist, mincinos şi colectiv. În esenţă, povestea subdezvoltării noastre e scrisă, în complicitate, de politicienii stîngii „sociale” şi de prea mulţi din compătimiţii oameni de rînd.
.

Michael Jackson - When The Music's Over



Posteritatea lui Michael Jackson a început în mod neobişnuit. La numai cîteva ore, după ce dispariţia lui Jackson a fost confirmată oficial, au apărut reacţiile conforme în asemenea situaţii: mărturisiri emoţionale, evocări ale descoperirii „fenomenului Jackson”, în cutare sau cutare moment al adolsecenţei, exagerări grăbite sau pioase. Cum era de aşteptat, Jackson a fost imediat catapultat la rang de „geniu”, cu lipsa de argumente şi cu înverşunarea sentimentală care au declasat demult termenul. Însă acest gen de reacţii a fost, de la bun început, însoţit de contestări abrupte, de ironii şi, chiar, de glume de un prost gust blindat (majoritatea grupurilor care au urcat pe scenă la Glastonburry s-au ferit să spună ceva despre Jakson sau au recurs la remarci respingătoare). Contestatarii au avut de spus unul şi acelaşi lucru: Jackson nu a făcut muzică mare, nu a schimbat o iotă din limbajul muzical al epocii pe care a dominat-o comercial şi nu a fost, în cele din urmă, un adevărat artist.

Toate aceste observaţii sînt corecte. Însă tot aceste observaţii ratează importnaţa extraordinară a lui Jackson pentru cultura populară contemporană. Jackson a pus în scenă auto-negaţia unei culturi care s-a stins în tehnică, prestidigitaţie vizuală şi nonsens muzical. Michael Jackson a fost un „performer” şi un „entertainer” uluitor dar nu un artist. Jackson a făcut spectacol, pînă la şi chiar dincolo de limita exchibiţionismului. Jackson a fost exact ce şi-a dorit: „The King Of Pop”. Unde muzică pop e muzica populară a timpurilor noastre iar muzica populară a timpurilor noastre a eşuat în infantilism şi fetişism idolatru, după ce a rupt legăturile cu tradiţia din care s-a născut. Jackson a desăvîrşit un fel de a face spectacol pe pretexte muzicale degradate, după ce ultima rezistenţă a structurilor soul, blues şi rock a fost covîrşită de o pulsaţie fără valoare şi stil. „Thriller”, ultra-cumpărata capodoperă a lui Jackson e dominat de ritmul gol şi exchibiţia pură a dansatorului. Din acest motiv, Jackson şi capacitatea sa motorie în scenă nu au lucrat în nici un fel asupra muzicii. Jackson nu are posteritate artistică, pentru că nu a adus o schimbare de limbaj muzical, în felul în care au făcut-o ceilalţi mega-eroi ai muzicii populare contemporane: The Beatles, Frank Sinatra, Elvis Presley, Bob Dylan (maestrul subestiumat al tradiţiei recuperate în muzica modernă) sau Jimmy Hendrix (probabil cel mai influent muzician al epocii care se deschide la începutul anilor ’60).

Dealtfel discuţia encomiastică pe marginea „fenomenului Jackson” suferă de o ignoranţă atroce. Trimiterile la marea tradiţie a revistei americane nu duc nicăieri. Fred Astaire şi Gene Kelly au depăşit categoric funcţia limitată a performer-uliui şi au dansat susţinuţi de un optimism încărcat de bun simţ şi imaginaţie artistică. Jackson a avut ceva din rapiditatea şi nimic din tonusul lor încăpător. Cu Jackson, cabaretul şi revista americană au decăzut într-un mecanicism rudimentar, accelerat nebuneşte de tehnicile video ale complexului MTV.

Anii ’80, epoca de glorie a lui Jackson, sînt cei mai nefericiţi ani ai muzicii pop, un cimitir vast de tradiţii şi stiluri abandonate, deformate sau suprimate. Muzica soul se retrage, îmbrîncită spre disco, spaţiul pseudo-muzical în care a excelat Jackson. Din acest punct de vedere, Jackson nu a continuat ci a părăsit linia de mare autenticitate soul, fixată de Marvin Gaye, Curtis Mayfield şi, în primul rînd, James Brown. Asocierea repetată a lui Jackson cu şcoala soul vine dintr-un stereotip rasial. Adevărat, Diana Ross a fost, un timp, mentorul de scenă al lui Jackson dar Diana Ross însăşi lucra într-un spaţiu post-soul. Influenţa cea mai vizibilă asupra lui Jackson vine din începuturile muzicii disco: de la The Bee Gees, iniţiatorii ritmului de pulsaţie electro şi ai vocalismului în falsetto extrem. Epoca deschisă de Jacskon coincide, de fapt, cu o mişcare generală spre reducţionism muzical. Forţa rock-ului greu se banalizează în varianta speed şi thrash. Blues-ul electric în forţă rămîne o ocupaţie izolată, simplificată nepermis sau deturnată spre punk şi fuck, a la Black Crows, respectiv Red Hot Chilli Peppers. Forţa rudimentară a cmoercialsmului pune capăt unei strălucite şi nefericite tentative de aducere a muzicii pop la rigoare şi intelect (curentul „progressive” ia sfîrşit la începutul anilor 80 şi lasă în urmă fie carcasele dinozauriene ale unor Yes, Genesis, E,L&P, fie rezistenţa minoritară a unor King Crimosn, Robert Fripp sau David Sylvian).

Valoarea artistică a lui Jackson e foarte redusă. Aşa e , însă, şi valoarea muzicală a ultimilor 20-30 de ani de muzică şi gust popular. Jackson a făcut o artă din criza muzicii pop şi, din acest punct de vedere, Jackson e remarcabil ca propagator şi victimă a unui imaps cultural total. Nimeni n-a reuşit mai bine decît Jackson să dea spaţiu unui limbaj muzical în esenţă kitsch şi să traducă mai strident lipsa de valori, acea tristă absenţă a mulţimilor faţă de ce era, odată, arta populară. Chuck Berry şi J.L.Lewis aveau un ethos vulgar dar autentic. Cu Jackson, ethos-ul devine manie pură şi automatism consumist. Toată mutaţia culturii populare dinspre tradiţie spre iluzia febrilă şi fiorul grandorii momentane a fost ilustrată şi jucată de Jackson, pînă la dezintegrare.

După Jackson nu rămîne nimic. Muzical, lumea infantilă dansată de Jackson e inexistentă. Toate aceste negaţii nu fac din Jackson un criminal muzical în serie. Jackson însuşi a fost distrus, înainte de a fi lansat într-un uriaş experiement de nivelare muzicală. Social, Jackson e cel mai vast şi mai precis diagnostic al unei dezorientări care a falsificat şi, pînă la urmă, eliminat bazele muzicii populare moderne. Cu Jackson, muzica pop a devenit un material inform şi indiferent, etern utilizabil, perfect plasat
pentru a umple golul nesfîrşit al vieţii, fără a obliga sau a pune întrebări. Abandonul înălţat la rangul de plictis binefăcător. Povestea lui Jackson e povestea tipică a unei nevroze culturale care şi-a recoltat devreme victima şi a dresat-o, dezumaninzînd-o complet. Există o asemănare bizară şi instructivă între soarta copiilor robotizaţi de gimanstică şi destiunul animalier, de circ ambulant, înscris de Jackson Tatăl pe fruntea fiului său, Michael. Aceaşi predestinare de automat şi aceaşi brutalitate perfecţionsită, acelaşi recurs la drog, aceaşi arest al copilăriei prelungit pînă dincolo de maturitate, totul în căutarea numărului perfect, cerut de mulţimi din ce în ce mai puţin capabile să discearnă, să accepte nunaţe, să aibă răbdare şi să distlieze complexităţi. Gimnasta decerebrată, la 12 ani, şi Jackson perfect programat, la 6 ani, sînt figuri de dubiu artistic minim, într-o epocă prea obosită şi prea egoistă pentru a mai căuta şi sărbători ceva substanţial. .
Asta nu înseamnă că Jackson vine din afara muzicii. Însemană doar că filonul polular al muzicii de blues şi soul a cedat complet şi s-a livrat malaxorului general al distracţiei pe teme artistice, dominant de la jumătatea secolului XX.

Atît cît a mai putut răzbate, talentul lui Jackson a fost detectat în teme melodice recuperate de alţi artişti. Au ajuns la noi, astfel, ca pulsul palid al unui debutant lansat din poziţia de muribind, cîteva evocări minime ale posibilei careiere artistice a lui Jackson. „Human Nature” a fost preluată cu multă intuiţie de Miles Davis - interesant, tocmai omul care a părut că deschide o nouă epocă de expresie muzicală, doar spre a împinge muzica de jazz într-o fundătură de pretenţii pseudo-intelctuale şi banalitate funk. Talentul lui Jackson nu şi-a găsit epoca, pentru că epoca noastră, hipnotizată de binefacerile comodităţii şi ignoranţei, a exclus din artă sinceritatea şi vocaţia.

Victimă fragilă şi prea puţin apărată de educaţie, Jackson a fost devorat de apetitul infernal al lumii noastre pentru imagine (de unde dimensiunea video formidabilă a cultului Jackson) şi pentru perfecţiune automată, neproblematică (de unde imposibila tehnică dansantă - nu coregrafică - a lui Jackson). Puţin, cumplit de puţin. Viaţa lui Jackson a luat conturul acestei sărăcii opulente: un gol existenţial total, susţinut de miliarde fără sens. Bani şi mulţimi.