Germania simplă, clară şi mare




Argentina a plătit enorm pentru că a sfidat legea de bază: fotbalul, şi pe lîngă el restul lumii, au pretenţii înfiorătaore. Cer control, nu doar talent, gîndire pragmatică nu numai optimism, ştiinţă severă, nu entuziasm pur. La intrarea în teren, Argentina arăta ca o întîmplare veselă şi norocoasă, în căutarea dezastrului. După patru meciuri pe pilot automat şi după patru adversari cu existenţă incert atestată, Argentina a intrat pe culoarul nefericit al iluziei transformată în convingere. Exact ca Brazilia, Argentina a luat premizele plăcute ale primelor patru meciuri drept realitate de fond: Mondialele sînt o pîrtie convenabilă, mişcarea şi progresul curg de la sine, aduceţi următoarea echipă.

Următoarea echipă a fost Gemrania. Argentina a găsit catastrofa pe care a invitat-o insistent. Pe margine, Diego Maradona a continuat să fie cel mai bun copil de mingi din istoria Mondialelor şi a asistat fără să înţeleagă nimic, aşa cum a făcut-o încă din clipa în care şi-a încheiat cariera de jucător.

Elementar: Germania joacă cel mai simplu şi mai gîndit fotbal din lume. Numai că gîndirea germană nu e o speculaţie fără direcţie. Germania joacă distrugîndu-şi adversarul direct şi a dat acestei ocupaţii o densitate şi o precizie fără precedent. Schema germană nu e complicată. Într-un fel sau altul, ea îşi extrage ideile din cea mai modernă filozofii de joc, aşa cum a fost ea schiţată în ultimii doi ani de Jose Mourinho, spiritul tactic tutelar al acestor Mondiale plasate în umbra marelui narcisist portughez: organizare şi disciplă în jumătatea proprie, urmate de debarcări masive pe contre nemiloase. Dacă aţi observat, multă lume a învăţat să se apere supranumeric. Însă, numai Germania contraatacă supranumeric. În haită, dar cu capul sus şi pasa perfect cîntărită.

Germania care tocmai dă peste cap Cupa Mondială e produsul unei operaţii de recalibrare declanşată, la timp, acum 10 ani, în clipa în care o Federaţie foarte prietenă cu deutsch-realismul a înţeles că totul trebuie schimbat. Forţa şi insistenţa germană nu mai erau de ajuns. Iluzia marii Germanii rezultate din comasarea Vestului şi a Estului militarizat a la RDG încetase, după numai 5 ani. Federaţia a creat o reţea de 150 de centre de pregătire care au predat cu fanatismul cunsocut prin partea locului una şi aceaşi lecţie copiilor între 10 şi 17 ani: fotbalul se joacă în pase către cei ce îşi creează spaţiu de primire. A durat aproape 10 ani dar, la capătul acestei reconversii, Germania a apărut clarificată şi neînchipuit de creatoare. Aşa cum se vedea încă de la Monidalele din 2006, Germania e perfect pregătită pentru fotbalul care nu stă, nu acceptă şi nu pierde (eşecul cu Serbia spune că numai arbitrii şi penaltiurile ratate pot bate asemenea echipe).

Argentina a amuţit în primele 5 minute, pentru că a aflat, în teren, că e datoare cu un răspuns dar habar n-are ce şi cum ar trebui să joace. Complet pre-cerebrală, Argentina a sperat în miracolele locale produse de Messi dar Messi a fost aruncat de pe soclu, de organizarea germană, în propria jumătate, adică în singurul spaţiu neocupat de forţa germană. Un antrenor ar fi născocit ceva sau ar fi înţeles, măcar, cum poate limita dezastrul. Maradona, antrenorul cu 23 de meciuri şi doar 3 victorii în clipa numirii la Naţională, a rămas pietrificat, ca un analfabet aşezat în faţa computerului. Mai mult, Maradona, ar fi trebuit să realizeze că pînă şi în meciurile de paradă din prima fază, DeMichelis şi Burdisso au fost vulenrabili pe ultima linie. Dar Maradona a intrat cu o echipă neschimbată şi l-a ţinut pe bancă pe Samuel, stoperul cu un doctorat defensiv la Milano. Veron a stat deasemenea pe bancă şi Argentina a fost condamantă la o dezordine mută. În acest timp, Schweinsteiger, cel mai bun fotbalist al Mondialelor, a făcut ce a vrut între cele două careuri şi şi-a pus echipa în poziţii decisive, aproape fără efort. Nimeni n-a avut ideea să îl marcheze sau să îl ia sub supraveghere.

În consecinţă, argentinienii s-au sufocat singuri cu talentul lor. Lionel Messi a recitat, în amănunt, de la un cap la altul al meciului, drama despre căderea şi nefericirea celor ce nu ştiu că fotbalul e, cîteodată şi, mai ales, cînd trebuie, un joc de echipă cu o echipă nu numai adversă dar şi foarte inteligentă.

Povestea idolilor căzuţi şi a sistemelor biruitoare a aşezat ceva ridicol pe fruntea lui Messi, Ronaldo, Rooney, Torres, Ribery şi a repetat în folosul naivilor şi exaltaţilor că nu există victorii ci numai oameni lucizi şi proşti convinşi. Germania merge mai departe şi va fi greu, probabil, imposibil de oprit. Spania şi Olanda pot opune rezistenţă. Pentru victorie au nevoie de practica şi judecata care par, în această clipă, un atribut strict german.