A pierdut Uruguay victoria Ghanei?


Uruguay, cea mai tînără echipă a Mondialelor, e în semifinale. Ghana, singura echipă africană cu valoare certă,a pierdut. Dramatic şi milimetric dar a pierdut. De ce a fost tratată Ghana, în mediile de informare britanice, franceze şi, în genere, în scriptul ofical, ca pasiune obigatorie? O prostie mai neliniştitoare e greu de închipuit în vremuri de pace şi pe teme de fotbal (jocul acela care presupune un fair-play extins de la teren spre tribune). Părtinirea „progresistă” care a trimis, prin mediile de informare, obligaţia de a iubi Ghana şi de a milita pe lîngă zei pentru victoria Ghanei a fost cu atît mai penibilă, cu cît în capul meciului a fost aşezată o mică scenetă de atitudine: căpitanii ghanez şi uruguyan au fost puşi să citească texte anti-rasiste, compuse în cea mai bună tradiţie kitsch-proletcultistă. Însă anti-rasismul presupune, parcă, o aplecare austeră şi demnă spre egalitate. Cu atît mai interesant şi jenant a fost corul pro-ghanez al comentatorilor tv şi discursul nefavorabil Uruguay-uliui. Nu e clar cu ce a greşit Uruguay-ul. Dacă vina uruguaienilor e că au învins o echipă africană, atunci ar trebui, poate, ca la ediţiile următoare ale Cupei Mondiale să se asigure o cotă de participare africcană în semifinale şi, de ce nu?, în finală.

Morala acestei semifinale memorabile prin spectacolul din teren şi prin inepţia „corectă” a mediilor de informare e, într-adevăr, neliniştitoare: valoarea şi meritul încetează să conteze, în faţa temelor de cult aprobate (în cazul de faţă, africanismul).
Uruguay e una din cele mai bune echipe ale Mondialelor. Această afirmaţie banală are o acoperire masivă şi complicată. În primul rînd, în regimul tactic de mare inteligenţă creat de Tabarez. Sistemul de joc e foarte disciplinat şi fluent. Fundaşii urcă fără să rămînă suspendaţşi „sus”, Forlan pendulează liber în 30-40 de metri şi leagă mereu cu Suarez, un vîrf de sprint şi explozie.

Ghana e o echipă la fel de interseantă şi superioară în materie de forţă de şoc. Masivi şi tehnici, ghanezii sparg în mode repetat zona mediană şi deschid breşe masive. Le lipseşte experienţa şi au o oarecare naivitate care a costat, din nou, în momentele cheie.
Tema meciului a fost fixată în ultima secundă a prelungirilor de henţul cu care Suarez a împiedicat victoria şi calificarea Ghanei. Decizia şi gestul lui Suarez sînt un caz tipic de dilemă morală extremă. Practic, Suarez a pariat, cu un coeficient de risc enorm, că mai există o şansă ca Ghana să piardă. Pariul lui Suatey a fost, însă, acontat de un sacrificiu consimţit. Suarez ştia ,desigur, că răscumpărarea pariului cîştigat e propria dispariţie din semifinala cu Olanda. Pariul a funcţionat. Şansa infimă recuperată de Suarez a readus Uruguay-ul la masa de joc. Ghanezii au ratat în ultima secundă a prelungirilor penalty-ul care putea pune tranşa tot. Eroarea ghaneză a venit din selecţia executantului, un jucător de forţă, şi din maniera execuţiei, un şut mult foţat.

Ratarea ghaneză a răsturnat complet balanţa psihică. Ghanezii au intrat în faza penaltiruilor urmăriţi de şansa piedută şi au repetat sistemtic greşelile tipice pentru echipe fără maturiate: un fundaş şi un debutnt au fost incluşi între executanţi, cu consecinţe catastrofale.
Comentatorii au revenit, după meci, cu o observaţie de bogată inepţie: ghanezii au pierdut pe nedrept. Observaţia îi scuteşte pe ghanezi pînă şi de răpsunderea de a cîştiga. Ghanezii au avut un penalty în ultima secundă a meciului. Calificarea a depins numai şi numai de ei. Ideea după care Uruguay e de vină şi că a pierdut victoria Ghanei e una din consecinţele clasice ale gîndirii silite să facă propagandă.