Psihodramă braziliană



Primul meci asimetric al Mondialellor a scos Brazilia de pe linia care ducea spre titlu. Mai mult, dereglarea s-a produs, de fapt, în repriza a doua, pe parcursul a 15 minute de mare turbulenţă. Luat în totalitate, meciul a fost departe de profilul clasic pe care îl anunţa afişul. Un meci modest sau cel mult decent din punct de vedere tehnic. Însă, psiho-drama a fost extraordinară şi explică enorm.

Brazilia a început în coordoantele cunsocute şi, pînă acum, cîştigătoare: cu baza în defensivă şi cu 3 mijlocaşi de lansare-control (Silva, Alves şi F.Melo) aşezaţi între compartimente. Partitura s-a derulat în mod aproape automat şi Brazilia a dictat toată prima repriză. Olanda, limitată sever de dispozitivul central brazilian, a căutat, fără şansă, diagonalele Sneijder-Robben. Secţionaţi de linia mediană braziliană, olandezii au jucat oarecum întîmplător. Robben a fost uşor izolat la pătrunderile pe interior în căutarea şutului pe picorul stîng. Sneijder a ocupat o poziţie de adîncime prea mare iar Van Bommel şi de Jong au fost sechestraţi de perspectiva contrelor, mai ales după ce brazilienii au înscris cu o angajare drecctă iniţiată din linia a doua de Melo. Olanda s-a aflat 45 de minute în incapacitate de exprimare, asta presupunînd că olandezii aveau, cu adevărat, ceva de spus. Meciul părea, practic, jucat, pentru că nimic, nici un element tactic sau individual, nu puteau sugera o răsturnare de raporturi. Tocmai această lipsă de alterantivă şi pericol a contribuit, în secret, la psiho-cocteilul care a anihilat Brazilia.

După pauză, Brazilia a reluat fără griji, firul început în prima repriză. Acest scenariu de certitudine aprope letargică a fost aruncat în aer la prima apariţie a elementelor dictate de întîmplare sau erori personale. O centrare bine plasată de Sneijder a fost urmată de o ieşire stupidă a lui Julio Cesar şi de ciocnirea aeriană cu Felipe Melo. Golul a venit din nimic, întocmai un şoc neprovocat. Brazilia a intrat instantaneu în derută. De ce?
Tocmai pentru că formula Dunga a funcţionat fără perturbări şi fără examene , din primul minut al Mondialelor. Brazilia a jucat o serie de meciuri foarte asemănătoare, cu adversari la rîndul lor asemănători în lipsa de relief. Brazilia s-a acomodat perfect cu ideea că Mondialele sînt omogene şi neproblematice, asta cel puţin pînă la mult scontata finală cu Argentina. În consecinţă, la prima ciocnire cu neprevăztul, Brazilia a reacţionat dezastruos. Luciditatea şi buna aşezare în teren s-au evaporat.

După încă 15 minute, la o fază fixă, care cerea, din nou, rigurozitate, defensiva imeidată s-a prăbuşit şi Brazilia a intrat în picaj. Brazilia s-a de-structurat la prima încercare şi la prima situaţie problematică. În ultimă instanţă, asta spune că Brazilia a fost un caz tipic (şi, pînă la declanşarea crizei, nedectat) de optimism delusional.
Explicaţia suferă de un psihism excesicv dar e adecvată, dat fiind rolul minor jucat de elementul pur fotbalistic. Atîta vreme cît a depins de fotbal, Brazilia-Olanda a fost un meci la discreţia brazilienilor. Excluzînd insistenţa, Olanda n-a arătat nimic nou sau remarcabil. Olandezii n-au căzut la 0-1 şi asta a fost deajuns, din clipa în care meciul a devenit o chestiune de moral. În rest, prestaţia olandeză a fost de-a dreptul jenantă, culminînd cu o înduioşătoare lipsă de tehnică pe parcursul cîtorva miuţe cu apărarea braziliană complet depăşită. Olanda va juca, mai departe, o semifinală uşoară dar e pîndită de riscuri majore oricare ar fi semifinalista.

Brazilia e victima falselor certitudini şi asta înseamnă, mai departe, că dilema braziliană continuă: talent pur sau organizare? Dunga a încercat consolidarea unei echipe prea „mecanice” pentru gustul şi tradiţia braziliană. Problema proiectului Dunga pare, acum, lipsa de control şi siguranţă care decurg din chiar caracterul brazilian. Aici e, în fond, diferenţa între Brazilia lui Dunga şi Interul lui Mourinho. Sistemele puse la punct de Dunga şi Mourinho ţintesc aceaşi soluţie: contralovitura din adîncime. Deosebirea vine din materialul de construcţie. Argentinienii fundamentali pentru Mourinho au o „răutate” pragmatică la care poezia braziliană n-are acces. S-ar putea, dealtfel, ca semifinala Brazilia-Olanda să fi făcut Argentina campioană mondială.