Cea mai utilă lege inutilă

Adoptarea Legii Lustrației e o surpriză, aproape un șoc, chiar la 22 de ani de la înlocuirea regimului comunist. De unde caracterul neașteptat al acestui act mult întîrziat? Răspunsul e de găsit în cuvîntul care definește, pînă la urmă, cel mai exact așa numita Revoluție anti-comunistă din România: înlocuire. Nu desfințare sau eliminare ci înlocuire. Dictatura comunistă a fost înlocuită de un regim incomparabil mai bun dar nu străin de regimul anterior. După 20 de ani studii, teorii și dezbateri, problema revoluțiilor care au pus capăt comunismului în Estul Europei poate fi redusă la cîteva realități simple: comuniștii nu au fost radiați din istorie - după modelul revoluțiilor radicale, ilustrat, în primul rînd, de bolșevism - ci îndepărtați de la conducere. În diverse modalități și cantități. În cazul României, schimbarea a fost, mai curînd, rodul unui mecanism de sucesiune. Violent dar în familie și, prin asta, profund ipocrit.

Prima și cea mai durabilă consecință a acestui proces istoric, în care se ghicește o catastrofă internă totală, a fost protejarea foștilor demnitari comuniști. După executarea rituală a cuplului Ceuușescu - necesară pentru a mima fondarea unei noi ordini - aparatul de partid a fost, aproape fără excepție, protejat. Accesul la probele care ar fi permis inculparea în masă sau individual a fost blocat. Dosarele Securității române au fost închise și, din cînd în cînd, folosite exclusiv pentru compromiterea adversarilor sau a aliaților rebeli. Justiția a ocolit sau n-a avut ce judeca.

La rîndul lui, Parlamentul a intrat în cea mai lungă și mai puțin sesizată grevă de funcție pe care a traversat-o pînă la năbădăile lui Ponta și a evitat sau tergiversat adoptarea legislației care ar fi permis excluderea foștilor demnitari din funcții publice. Protestele segmentului militant al societății au fost ignorate sau reprimate, sub pretextul dreptului la justiție democratică (amînată pepetuu de guverne întotdeauna legate de interesele fostului regim). Mai mult, partidele socialiste sau social democrate care au preluat o parte a personalului comunist au știut, de la bun început, să preia și electoratul fix sau involuntrar al comuniștilor - acea masă adesea majoritară care s-a identificat existențial cu formula comunismului de stat. Asta a pus bazele politicii electorale colectiviste și pro-socialiste, în interiorul noului decor democratic. Se poate înțelege de aici cît de restrîns e, de fapt, spațiul de decizie democratică în state care au dat, altfel, impresia unei erupții prodemocratice zdrobitoare în 1989-1990. În aceste condiții, amînarea legii lustrației nu poate mira. Dimpotrivă, apariția ei tîrzie e o mare surpriză.

Parlamentul României a reușit să treacă legea, în absența socialiștilor și a aliaților lor liberali. Ambele grupuri sînt prea ocupate cu jocuri diversioniste care caută răsturnarea, înainte de alegeri, a guvernului de centru dreapta. Aflați în grevă parlamentară, socialiștii și falșii lberali care îi sprijină au aflat că Legea Lustrațeiei a trecut în absența lor. Prin urmare, din punct de vedere procedural, adoptarea legii e un accident norocos. Din punct de vedere politic, legea e o victorie pentru reformismul anti-comunist pragmatic lansat de Președintele Băsescu, odată cu prezentarea Raportului Comisiei Prezidențiale asupra regimului comunist, în 2006. E de notat că Raportul a fost primit cu o ploaie de insulte și violențe, într-o ședință de amintire funestă a Parlamentului. Aplicarea recomandărilor Raportului a fost aproape complet blocată ultoerior. La rîndul ei, Legeea Lustrației nu va produce, probabil, efecte. Blocarea accesului demnitarilor comuniști la funcții publice va fi ori imposibilă, dată fiind absența din viața publică a unor persoanje trecute de 70 de ani, ori blocată de justiție. În România regimului politic de succesiune comunistă, justiția e o stație defensivă de filtrare. Și stația își va face treaba, ca deobicei, ferindu-și patronii politici de pericolul transformării decorului democratic în realitate.

Adoptarea Legii Lustrației nu mai poate provoca, deci, cutremurul-epurare pe care l-ar fi putut genera în anii '90. Pe de o parte, pierderea e uriașă, pentru că, fără activul comunist reinstalat prin revoluție, România ar fi evitat stagnarea gravă cu care au început timpurile de denominație democratică. Faimoșii 7 ani pierduți atunci (1989 - 1996) au cîntărit enorm, poate decisiv, pentru o țară care a pierdut, practic, startul și e de atunci încoace, în situația de a recupera, de a se redresa sau de a se alinia. Din acest punct de vedere, regimul imediat postrevoluționar poartă o răspundere gravă pe care o tratează, în continuare, cu un cinism respingător. Poziția standard a fost repetată, imediat după adoptarea Legii Lustrației, de Ion Iliescu, fost Președinte al României și, pe mai departe, titular al unei ipocrizii fundamentale. În cuvintele lui Ion Iliescu:

"Ar fi fost oarecum rațional să se discute despre o asemenea lege în primii ani de după căderea dictaturii, după 1989, anii '90. Așa încît mie mi se pare în general aberantă și inutilă o asemenea lege într-un cadru democratic de politică deschisă și cînd se pronunță fiecare și este mai ales cenzura populară care decide asupra tuturor lucrurilor. Mi se pare absolut inutilă o asemenea lege astăzi, la 22 de ani după revoluție"

Evident, e tîrziu, deși nu chiar atît de tîrziu pe cît și-ar dori Ion Iliescu să credem. Dar chiar dacă ar fi prea tîrziu, a cui e vina? De ce n-a fost adoptată Legea Lustrației la timp, în așa fel încît Ion Iliescu să fie satisfăcut și să nu mai aibă motive de nemulțumire, astăzi? Cine a împiedicat dezbaterea și articularea legii, la începutul anilor '90? Cine a respins categoric și a denunțat brutal faimosul "Punct 8" al Proclamației de la Timișoara care cerea eliminarea pe 5 ani din viața publică a foștilor demnitari comuniști? Răspuns: grupul din eșalonul doi comunist condus de Ion Iliescu. Prin urmare, același personaj care a blocat lustrația la începutul anilor '90 remarcă, astăzi, senin că lustrația e o prostie, întrucît n-a fost aplicată la începutul anilor '90. Cinismul lui Ion Iliescu e egalat doar de mediocritatea șefului de stat care a ratat cu bună știință șansa de a fructifica în folosul propriei națiuni șansa libertății. Cu un Ion Iliescu epurat măcar 5 ani din 7, România ar fi fost mult mai bine instalată în secolul XXI

Pe de altă parte, Ion Iliescu are dreptate, fără să o înțeleagă, într-un fel profund și tragic. Legea Lustrația e inutilă, din rațiuni mult mai importante decît obstrucțiile urzite de aparatul politic al lui Ion Iliescu. Căci lustrația și legea care o codifică nu pot fi un obiectiv despărțit de realitatea da facto. De lustrat nu pot fi lustrate decît lumile care au pierdut deja. Legea lustrației nu e nimic mai mult decît expresia legală a unei realități anterioare și victorioase. În absența acestei prime victorii, lustrația devine obsesia, frustrația și apoi obiectul de cult al unei minorități care știe ce ar fi bine și cine împiedică binele dar nu poate modifica realitatea pentru că nu e în fruntea ei. România ilustrează perfect acest caz în care obiectivul tinde să ia locul premizelor, altfel spus situația în care o minoritate încearcă să promoveze postfactum valori pe care societatea le-a respins o dată.

Adevărul despre esența socială a României e, în continuare, extrem de nerostit și de incomod. România a fost complet transformată de dictatura comunistă care a creat o realitate negativă dar incontestabilă. Prin urmare, în momentul în care regimul comunist a fost scos la licitație de istorie, societatea românească nu conținea nici o forță și nici un grup revoluționar propriu zis, ci numai aspirațiile personale ale unei minorități neorganizate. De aceea, preschimbarea regimului comunist a fost opera singurei forțe organizate care venea din interiorul partidului și, din același motiv, acest grup s-a putut bizui ușor pe mase, pe majoritatea reeducată de comuniști. Adevărat, din clipa revoluției și, apoi, pe toată durata anilor '90, minoritatea prodemocratică a încercat să recupereze terenul dar așa ceva a fost imposibil. Dorința a contrazis o realitate de necontrazis. Adevărul e că societățile și formulele lor de conducere nu se schimbă și nu cad decît în urma revoluțiilor efective. Așadar, o revoluție efectivă ar fi făcut inutilă legea Lustrației sau i-ar fi rezervat rolul de paravan juridic. N-am mai fi avut ce discuta acum, după 20 de ani, pe marginea unui apitol închis. O revoluție simulată, după modelul românesc, e, dimpotrivă, de-a dreptul perversă. Ea consfințește o ordine inautentică în raport cu numele de pe firmă însă perfect fidelă realității interne. Ea mizează pe blocarea modernizării și pe întreținerea raporturilor care au născut-o. Societățile care merg înainte pe această cale au un comportament schizofrenic în care valorile și instrumentele democratice fac foarte bine treaba grupului care a închiriat tema libertății pentru a-și perpetua dominația.

Exemplul imediat e atacul asupra celor mai activi promotori ai democrației, prin mijloacele puse la dispoziție de Legea Lustrației. Astfel, un amendament inclus în ultima clipă în Legea Lustrațeiei prevede suspendarea pe 5 ani din funcțiile publice a foștilor procurori din anii regimului comunist. Amendamentul o vizează direct pe Monica Macovei, actual europarlamentar și, acum cîțiva ani, un Ministru al Justiției detestat de rețeaua de interese, corupție și privilegii care dă baza sistemului politic românesc. Acest procedeu care îi pune în cauză, în numele justiției, pe cei ce vor justiție, e posibil numai într-o lume care stă între lumi. Fără o ruptură clară în 1989, jocul de culpe și răspunderi rămîne ambiguu. Nimeni nu se poate elibera de trecut și oricine poate folosi trecutul pentru a-i condamna pe cei ce vor să elibereze prezentul de tirania trecutului.

Oricare ar fi întîrzierile și paradoxurile irezolvabile, Legea Lustrației e, totuși, un bun cîștigat. Ceva din ce ar fi trebuit să fie demult a apărut, acum, în prim plan și va curăța măcar o palmă de loc. E puțin dar e puținul pe care se poate construi.