Moldova comunistă şi(deci)democrată

Problema de bază a analizelor politice occidentale sau de şcoală occidentală, aplicate sistemelor autoritare în viaţă poate fi rezumată în felul următor: înnobilarea democratică a regimurilor nedemocratice. Asta înseamnă, în termeni practici, că analizele pornesc, prea des, de la premiza că partidele şi regimurile comuniste aflate la putere au asimilat - probabil din politeţe faţă de analiştii care le studiază - logica democratică. În consecinţă, numeroşi autori de reportaje, eseuri sau studii premiază regimuri de esenţă autoritară cu „prezumpţia de onestitate democratică”, după care trec la analiza respectivelor regimuri folosind premizele pe care tocmai le-au deformat.

Un exemplu recent şi de interes imediat: o scurtă şi bine scrisă analiză a crizei din Republica Moldova, semnată de Cristina Batog în excelenta revistă Foreign Policy.

Gîndită de pe poziţii liberale, analiza reuşeşte, în cîteva pasaje importante, să facă un deserviciu de reprezentare valorilor politice democratice.
Cristina Batog, o persoană evident dăruită cauzei modernizării şi democratizării Republicii Moldova, a preluat cu uşurinţă cîteva din automatismele care dau, de regulă, miopia democratizantă. În principiu, autoarea doreşte victoria forţelor democratice cărora le impută, însă, recenele proteste şi mişcări de stradă, recomandîndu-le, în schimb, lupta parlamentară:

“ Instead of taking to the streets, it should accept that it lost the elections fairly and should start creating a united force that can challenge the communists through democratic procedures and institutions”.


În teorie, şi anume în teoria nerealismului democratic, sugestia e corectă. Practic, în lumea politică reală, acelaşi sfat e începutul unei grave inversiuni de judecată. În viziunea pusă la lucru de Cristina Batog, problema de fond e amatorismul opoziţiei democratice, în vreme ce aparatul de stat comunist e, pur şi simplu, parte fixă şi consolidată a ordinii democratice. Cu alte cuvinte, problema Republicii Moldova e opoziţia, nu regimul comunist. Dacă există o forţă politică deficitară, atunci ea e fărîmiţatul bloc democratic, nu monolitul comunist. Concluziile construite pe aceste premize curg, într-o logică aparent coerentă şi stabiliesc observaţii aparent întemeiate. Astfel, forţele democratice sînt în mare pare autoarele propriului lor eşec istoric:

“Their decade in power, from 1991 to 2001, coincided with economic collapse, civil war, and massive corruption.”

Mai mult, eşecul forţelor democratice şi apariţia la putere a comuniştilor sînt o evoluţie reamrcabilă, un eveniment care atestă soliditatea mecanismelor democratice. Autoarea descrie victoria şi instalarea regimului comunist în Moldova, cu următaorele consideraţii:

“ (...) a resounding victory by the Communist Party in the 2001 elections -- the only time any former Soviet country has returned the Communist Party to power. Most remarkable is that free and fair elections facilitated this return. There is no other country in the Commonwealth of Independent States where a ruling party peacefully yielded power to the opposition following election results; but in Moldova, such power transfers have occurred three times.”

Ambele argumente sînt profound greşite. Teza slăbiciunii şi a incomeptenţei regimurilor democratice discreditate de propria guvernare în Molodova (sau în alte state est-europene) a făcut şcoală pe baza unei omisiuni fundamentale. Regimurile incompetente şi pro-democratice ale estului şi-au dovedit incompetenţa într-un mediu de ostilitae şi sabotaj politico-mediatic pe care autorii acestor observaţii îl ignoră complet. Nepriceperea pro-democraţilor e un fapt, dar nu faptul decisiv. În schimb, capacitatea de blocaj instituţional a “vechiului regim” e o forţă hotărîtoare. Ce nu ştiu sau nu nţeleg autorii acestui gen de observaţii e că politica pro-democratică est-europeană are loc în estul Europei. ,

A doua eroare care a făcut şcoală e observaţia încîntată şi uşor recunoscătoare conform căreia victoria electorală a comuniştilor, pe baza votului liber, e un semn de vigoare democratică. Poate că e, dar problmea nu e aici. Adevărata chestiune nu e comportamentul unui regim deschis care “permite” o victorie a comuniştilor ci comportamentul unui regim comunist care organizează alegeri. Mai depare, adevărata referinţă istorică nu e numărul partidelor comuniste care revin la putere prin mijloace electorale democratice. Adevărata referinţă e comportamentul regimurilor comunisite trecute sau prezente în faţa procesului electoral: bilanţul e dezastruos.

În lipsa acestor puncte fixe, analizele comunism vs democraţie riscă să ajungă la formulările naive prin care Cristina Batrog face din succesul electoral comunist un titlu de glorie democratică şi din exasperarea tinerilor moldoveni, o carenţă. Cu acest tip de formulări, ajungem în situaţia neverosimilă în care comuniştii confirmă şi înobilează democraţia, în vreme ce forţele pro-liberale dau o corijenţă şi sînt, din fericire, meditaţi tocmai de analiştii care echivalează realitatea politică est-europeană cu pacea politică elveţiană.

Politica e tărîmul realităţii. Filozofia politică rămîne, foarte des, terenul irealităţii, zona favorită de insinuare a iluziilor şi a unui eticism profund nedrept cu anomaliile de regim şi condiţie umană care stabiliesc marea problemă a regimurilor post-comuniste. Moldova, neînţeleasă şi, chiar mai mult, răstălmăcită de iluziile unor observatori docţi dar naivi, are soarta analitică a Cubei castriste - regimul stimat pentru consecvenţă şi coeziune socială, în acele cercuri academice amerciane care au descoperit, deasmenea, că stalinismul industrial sovietic a fost, în esenţă, un proces de modernizare.

...şi tot în Foreign Policy


Un eseu superb semnat de Robert Kaplan: „The Revenge Of Geography”. E
mai degrabă, răzbunarea bunului simţ istoric, reprimat decenii în şir de exigenţele puritanismului academic. Vechile şcoli istorice, enciclopedismul luxuriant al secolului al XIX-lea, toată efervescenţa etno-istorico-geografică din care s-au născut geopolitica şi filozofia istoriei ca interacţiune a seminţiilor, spaţiilor, timpurilor şi stilurilor au tăcut sub acuzaţia de rasism, sau au fost retrogradate între naivităţile copilăriei ştiinţelor. Kaplan, alături de V.D.Hanson, A.Goldsworthy, J.Lukacs, e unul din puţinii istorici care au avut curajul să menţină contactul cu tezaurul istoriografic al secolului al XIX.

Prima parte a eseului readuce în prim plan cîteva din figurile fondatoare uitate ale acestui domeniu aşezat, straniu, la graniţa cu basmul şi matematicile. În partea a doua, eseul e o aplicaţie remarcabilă şi o reinterpetare a tensiunilor istorice globale în cheie geopolitică.

Călătorie bogată, trafic redus


Pentru un timp, probabil pînă în jurul datei de 25 aprilie, ritmul de apariţii va fi redus. Plec într-o călătorie care îmi va arăta multe dar îmi va lăsa puţin timp de scris. Cer îngăduinţă celor ce frecventează acest blog şi îi asigur că voi reveni la ritmul obişnuit.

Nimic politic - numai politică



Încă o dată - dar nu ultima dată - despre capacitatea fascinantă şi vicioasă a României politice de a genera provincialism. Rezultatul acestui proces nu e interesant. E pur şi simplu rudimentar, ca orice produs care îngustează şi închide realitatea. Însă psihologia şi intrumentele acestui salt continuu în auto-izolare sînt cu adevărat uimitoare.

De cîteva luni bune, România e parte - preponderent involuntară - a crizei financiare şi economice globale. Această împrejurare nefericită a tîrît statul român în actualitate, transfomîndu-l în componentă a marii probleme est-europene, la rîndul ei parte a mega-problemei „pieţelor emergente”. O suită de evenimente dure au omogenmizat rapid spaţiile naţionale, eliminînd tocmai anonimatul tihnit al zonelor „ de mîna a doua”. Toate fostele ţări „lipsite de importanţă” au devenit, manifest, foarte importante. Asta înseamnă, printre altele, că state ca România au fost somate de cursul neaşteptat al istoriei să se poziţioneze cognitiv, să pledeze şi să comenteze, să treacă prin propria conştiinţă datele crizei. Cum răspunde sistemul politic?

Adîncindu-se şi mai convins în trivialitatea zgomoasă care trece, pe ecranul media românesc, drept dezbatere. În timp ce, la Londra, summit-ul G20 lua decizii care fixează un nou cadru istoric pentru est, la Bucureşti continua parada măruntă şi îndărjită a mizeriei polemice. Confuzia între problematic şi adversarial e uriaşă. De fapt, automatismul uneltirii şi defăimării înlocuieşte, în întregime, orice tentativă de problematizare autentică. Prin urmare, problema Justiţei falimentare a României nu există, pentru că pe locul ei a fost aşezată defăimarea Monicăi Macovei. Asta nu dovedeşte doar că Giorgy Frunda şi Adrian Sverin sînt polticieni de inters naţional doar în minutele îngăduite de instincte joase. Dovedeşte şi altceva, la nivel de grup şi mentalitate politică: discursul anarhic şi ironic, insulta, incoerenţa dizolvantă sau, dimpotrivă, limbariţa orientată impun un zgomot absolut şi o derută permanentă, o schimbare de subiect care înlocuieşte orice subiect înainte de începe vreunul.

S-ar putea crede că e vorba de pitoresc lingvistic şi temperament social. Evident, o asemenea performanţă ar fi imposibilă în absenţa acestor ingrediente. Pitorescul şi temepramentul sînt tonalităţi naturale. Cupola isterică a dezbaterii noastre publice e cu totul altceva: un act premeditat.
Încă un exemplu: lista de candidaţi PD-L la europarlamentare. Lista e, în mod evident, o noutate. E, poate, primul caz în care unul din „blestematele” noastre partide dovedeşte că ţine cont de deziderate publice. Alegătorii şi comentatorii au cerut demult şi în zadar o corecţie care să aducă în lumea închisă a politicienilor oameni din alte zone, de alte vîrste şi de discurs radical diferit. PD-L a reuşit exact asta. Parţial, cu greutate, după neînţelegeri regretabile (cazul Alinei Mungiu Pippidi care ar fi fost - dacă mergea pînă la capăt - o prezenţă naturală pe liste). Oricum, PD-L a făcut pasul pe care partidele îl simulează sau refuză să îl facă. Rezultatul: aceiaşi gazetari care cereau apropierea partidelor de lumea civilă, nu mai văd nici un merit în confluenţa PD-L societate civilă şi găsesc o pădure de noduri în papură pe aceaşi listă. Evident, în politică pierderile sînt întotdeauna mai mari decît idealurile. Chiar dacă pălesc în faţa perfecţiunii, cîştigurile modeste ale politicii sînt, totuşi, extrem de importante. Un comentator cu simţ public ar fi observat, poate, că premiera adusă de listele PD-L înlătură un tabu şi stabileşte un precedent. Altfel spus, face ceva pentru viitor. Iar amenajarea viitorului e principalul obiect al vieţii şi politicii cu adevărat publice.

Înţelesul comentariului de neîncetată hărţuială şi des-considerare care face, la noi, dezbaterea publică e cu totul străin de virtuţile criticii şi de libertăţile variate ale expresiei. Rezultatul căutat şi scontat al acestui reactor verbal stupid nu e nici pitorescul, nici nervul. E fuga de realitatea deschisă şi fuga spre realitatea redusă la intimitate promiscuă: noi între noi. Prin centrul ei politic, lumea românească vrea să rămînă aşa cum e, să nu se amestece, să nu se diversifice, deschidă şi împrospăteze. Această aplecare mărturiseşte o frică extraordinară de istorie şi propune ca soluţie de viaţă repaosul cu orice preţ. Iar preţul e fabulos. Toată logoreea dizolvantă care închipuie politica şi conştiinţa ne răpeşte şansa de a ajunge ceva sau undeva şi ne oferă un singur lcuru: supravieţuirea în mizerie şi fragmentare.

De aici diferenţa cumplită între absenţa României şi prezenţa unor state ca Polonia sau Cehia, în viaţa europeană. Criza pe care o traversaeză economia verifică riguros această sciziune. Cehia şi Polonia au avut, ca întotdeauna, ceva de spus, au articulat o poziţie, pentru că au mai făcut aşa ceva şi pentru că spaţiul lor public gîndeşte, nu sporovăieşte. Relieful european al Poloniei a fost confirmat - cu argumente bune sau rele - de opoziţia la tăvălugul Constituţional european. Primul Ministru ceh Topolanek s-a opus recent revenirii la metodele keynesiene în abordarea crizei şi asta nu pentru că Topolanek era, în acel moment, şeful guvernului care deţine Preşedinţia UE ci pentru că istoria politică şi economică postcomunistă a Cehiei a concretizat o viziune. România publică nu poate articula aşa ceva, pentru că e prea ocupată cu dezordinea, prea obişnuită cu supravieţuirea marginală şi prea convinsă că repaosul garantează absenţa riscurilor. Aşa şi e. Cine ştie să evite, n-are ce să păţească (dar nici ce să cucerească). Iar cine ştie să întreţină cearta, neîncrederea şi minimalizarea perpetuă, evită cel mai bine.

Consumul istovitor pe care îl presupune apocalipsa de fiecare zi a politicii şi presei româneşti e total. El mistuie orice punct de referinţă, orice putinţă de orientare şi alegere, orice scară de valori şi, de fapt, orice formă de auto-critică a societăţii. Lumea românească bălăcăreşte absolut şi reuşeşte, astfel, să se anuleze şi să se premieze, în acelaşi timp. Sentimentul indus de mediile de informare şi de politicieni spune că, pînă la urmă, sîntem toţi la fel de hoţi, proşti şi ticăloşi. După care aceaşi voce conchide că asta e bine. Sîntem aşa cum sîntem dar sîntem români, la fel, solidari, uniţi şi în familie.

E enorm de discutat şi de descoperit în această desfătare colectivă şi destructivă. Pe de o parte, setea de repaos şi nemişcare trebuie să aibă rădăcini într-o psihologie abisală profund în neregulă. La fel, frica de nou, de deschidere şi de descoperire. Pe de altă parte, acest mecansim care ştie să anihilize funcţia critică a societăţii menţine România mult în afara timpurilor şi formelor politice pe care îşi închipie că le trăieşte. Nu sîntem nici în secolul XXI - căci acest secol e o formă istorică nouă care presupune aderenţa voluntară a naţiunilor la sisteme economice şi politice globale, în vreme ce noi sîntem biruiţi de atracţia spre autoscopie. Nu sîntem nici măcar în proces de modernizare - pentru că asta presupune o diferenţă clară între „politic” şi „politică” (după o observaţie pe care o datorez unei conversaţii cu Cristian Preda). Avem „politică” dar asta însemană doar că avem dexteritatea inferioară a vacarmului. Conceptul de „politic” e altcea: capacitatea unei societăţi de a gîndi critic şi de a se administra efectiv. Iar asta nu avem şi nu putem.

TRU şi simplu


Aşa cum, probabil, n-au remarcat destui cititori ostili ai acestui blog, numele meu este Traian Ungureanu. Nu Traian Răzvan Ungureanu. Răzvan e o adăogire inventată şi pusă în circulaţie, cu deplină rigoare jurnalistică, de grupul de presă Realitatea. Răzvan nu e al meu ci îi aparţine, de drept şi notarial, lui Mihai Răzvan Ungureanu. Doi Ungureni sînt un pic prea mult pentru presă şi provoacă accidente de identificare în lanţ.

Mulţi prieteni jurnalişti îmi spun TRU şi au impresia că R vine de la Radu (asta pentru că pe tatăl meu îl chema Radu). Nu e aşa. TRU vine, sută la sută, dintr-un joc de cuvinte care adună, Traian şi Ungureanu într-un rezumat de trei litere, cu aluzie la englezescul true.

Formula TRU are o poveste interesantă care descrie destul de bine mecnaismele prin care un nume se naşte şi îşi are de grijă, deseori, dincolo de voinţa purtătorului. Cred că istoria merită să fie povestită, măcar pentru că luminează un moment şi un număr de oameni a căror influenţă e încă vizibilă în viaţa publică a Româneiei.

TRU a apărut acum aproape 30 de ani, imediat după ce am debutat în paginile revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Erau vremuri umilitoare pentru cuvîntul scris, însă redacţia Vieţii Studenţeşti era sau dădea impresia că este o rezervaţie de oarecare îngăduinţă. În numele „nebuniilor de tinereţe” sau, mai degrabă, pentru a creea o vitrină de aparentă tolernaţă, Secţia de Presă de pe lîngă CC al PCR, care conducea direct şi strict, toată presa cotidiană, îngăduia lucruri inadmisibile în ziarele „serioase” şi „grele”. Însă explicaţia cea mai directă stă, probabil, în calitatea remarcabilă a jurnialiştilor. „Viaţa Studenţească” şi „Amfiteatru” erau garantate politic de cota inevitabilă de impostori aflaţi la începutul carierei de activist de partid, însă numărul oamenilor de mare talent şi bună cultură din redacţie era impresionant.

Am fost depistat într-un cenaclu al studenţilor de la Filologie şi imediat „racolat” de Dinu Flămând, redactor la Amfiteatru, poet remarcabil şi mare traducător de poezie portugheză. Am găsit în redacţie o distribuţie de cea mai bună calitate şi o atmosferă febrilă de inovaţie stilistică. Am înţeles rapid că nucleul redacţiei făcea pe rupte un jurnalism de imaginaţie şi culoare, exersa formate şi unghiuri vii, complet diferite de tîmpenia cenuşie a presei oficiale de partid. Motoarele acestei mici fabrici de frondă şi litere erau gazetarii care au dat, practic, prima generaţie de presă de după 1989.

Ioan Buduca era un fac totum de talent inflaţionar şi conducea aşa numita competiţie a „titliştilot”, în care am plonjat rapid şi de la care am învăţat să am simţul titlului. Curînd, în redacţie a sosit regretatul Radu G. Ţeposu, proaspăt surghiunit de la Flacăra de una din crizele de autoritate ale lui Adrian Păunescu. Radu era un ziarist complet şi a recalibrat Viaţa Studenţească în totalitate, de la stil şi punere în pagină, la tehnici tipografice şi calibrare a informaţiei.

Cornel Nistorescu încheiase etapa Viaţa Studenţească dar era un apropiat al redacţeiei şi cine voia să înveţe anchetă şi reportaj avea ce lua de al el. Dan Pavel sosise odată cu mine şi era un partener de interminabile peroraţii filozofice, din care au rămas, şi azi, o legătură stabilă şi pasiunea pentru cărţi. Sorin Roşca Stănescu era o prezenţă oarecum dfierită: mai puţin ataşat grupului nostru dar mereu în acţiune şi mereu mai informat asupra realităţii din teren. Patrel Berceanu, un poet hipersensibil şi entuziast era ziaristul fără limite şi iluzii, omul obişnuit să trăiască greu, fără să regrete şi fără să încerce parvenirea. Grigore Arbore era un exilat aristorcratic, un academic specializat în istoria artei italiene, şi promova o siluetă distinsă, uneori uşor pedantă dar foarte deschisă la promovarea culturii şi bunei educaţii umaniste. Ioan T. Morar era liderul grupului sclipitor şi terbilist care transofrma ziarul în spectacol şi făcea legătura cu Divertis, trupa lui Toni Grecu, în momentul ei de vîrf. Radu Călin Cristea venea din afară dar a împins publicaţiile Viaţa Studenţească şi Amfitreatru spre zona culturală şi sportivă, în proiecte unice la acea vreme.


Stelian Moţiu era un caz fascinant de inteligenţă damnată. Redactor Şef, Moţiu a căzut în dizgraţie, după episodul Ana Blandiana (cu o serie de poeme splendid-ironic-dizidente publicate în Amfiteatru). Moţiu era mentorul şi protectorul redacţiei. Un om de umor fin şi umbros, Moţiu înţelegea prea mult şi ştia că poate face prea puţin. Asta l-a transformat într-un resemant şi tot asta i-a creionat limitele, după 1990, cînd a reapărut, la conducerea nefericitului Azi fesenist. Însă Moţiu a fost o capacitate. Din păcate, o capacitate pierdută. Octavian Ştirenau făcea o gazetărie calmă şi bine organizată, în plus era un excelent om de administraţie şi se pricepea să facă un ziar de unul singur. Din nou din păcate, după 1990 s-a asociat proiectului Azi. Alin teodorescu şi Călin Atanasiu apăreau numai împreună, livrau pagini de propagandă de partid dar şi cărţi şi reviste dizidente din exil sau literatură istorică şi politică de cea mai bună calitate, xeroxată ocult şi aproape ilizibil. Conversaţia lor era o şcoală de iniţiere politologică şi de la ei a început, în cazul meu, pasiunea pentru Tocqueville.

Deasupra, patrulau Lorin Vasilovici şi Dinu Marin. Amîndoi, oameni de partid şi amîndoi oameni deschişi, exact genul de personalităţi care ar fi trebuit să conducă, poate în anii ’70, perestroicizarea României. În faţa situaţiei concrete, amîndoi s-au mulţumit să gireze mica excepţie de presă care a fost Viaţa Studenţească. Partea cea mai interseantă a fenomenului, începea , însă , mult înaintea şi mult în aafara redacţiei. Viaţa Studenţească avea deja o reputaţie stabilită în timpul micii desachideri culturale din a doua jumătate a anilor ’60. Ce s-a făcut atunci a fost şi a rezistat suficient. Următoarele generaţii au continuat să dea jurnalişti, dacă nu mereu remeracabili, măcar diferiţi. Palamresul ante-1980 îi cuprinde şi pe Cristoiu, Tatulici, Fruntelată - oamenii care s-au apropiat prea mult de aparatul de partid. În afara redacţiei, zona colaboratorilor cuprindea aproape tot ce era mai bun şi mai creator între tinerii dotaţi pentru scris (Opinia Studenţească, la Iaşi, şi Echinox, la Cluj, erau mai elevate şi mai specializate, prima în linie literară, a doua într-un amestec superior de investigaţie şi eseistică). Toate aceste ziare comunicau şi mareea de colaboratori dădea un flux comun de talent pe care presa de ar trebui să-l invidieze şi să-l regrete.

M-am simţit, de la bun început, acasă în redacţia şi printre redactorii revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Am început cu eseu şi cronică literară la Amfiteatru. Am practicat pugilatul din prmul moment şi am aplicat lovituri în parte nemeritate romanului de debut al lui Stelian Tănase (Luxul melancoliei). Din fericire, Stelian a ştiut să încaseze şi relaţia noastră s-a întărit după acest incident. Spun asta, ca să deschid capitolul micilor libertăţi şi împotriviri sistematice care au creat faima Vieţii Studenţeşti şi o oarecare vîlvă în jurul numelui meu. Mai toate gesturile pe cotnrasens se produceau în pagina de sport şi, mai ales, în pagina „Varia” a Vieţii Studenţeşti (un mozaic debordant de informaţie şi parodie, dominat de foiletoanele sclipitoare ale grupului Ars Amatoria condus de Ioan Groşan)
Cele 10-15 rubrici de o filă ale paginii Varia musteau de originalitate şi umor. Profesorul Solomon Macrus, un om de o bunătate şi de o integritate nesfîrşită, era singurul care semna cu numele adevărat. În rest, Varia era un festival nome de plume. Am înţeles să trec la producţia de pseudonime nervoase.

Rubrica de carte pe care am deschis-o era semantă Ion K.Ion şi trimitea la Caion, autorul infamei acuzaţii de plagiat la adresa lui Caragiale. Poşta Redacţeiei, de care mă ocupam periodic, era o rampă de atac la clişeele vremii şi era semnată Cristinel, spre gloria poştăriţei din cîntec. Am deschis şi rubrică de muzică pe care am botezat-o Five o’rock şi am semnat-o T.U.- 154, aluzie la avioanele sovietice de tip TU(Tupolev). Logoreele pe teme sportive pe care le distribuam gratuit pe holuri şi în redacţie au atras atenţia şi aşa am fost încurajat să deschid o rubrică de comentariu săportiv. În acel moment am decis să prelungesc linia deschisă de T.U. - 154 şi am ajuns la semnătura TRU. A fost un succes, măsurat în primul rînd, de mesajele de simaptie pe are le primeam de la un auditoriu mult mai numeros decît publicul studenţesc. Dar confirmarea definitivă venit după o suită de ironii şi atacuri la adresa trustului Dinamo- Securitate. Dinu Marin, redactorul şef, s-a trezit oprit pe stradă şi deposedat de permsiul de conducere. În aceaşi zi, a sosit şi dispoziţia ca semnătura şi articolele lui TRU să dispară. Aşa s-a şi întîmplat dar formula TRU a rămas populară. Neaşteptat de populară iar asta e o lecţie pentru cei care cred că scrisul în presă moare seara, odată cu ziarul publicat în acea zi.

N-am mai folosit formula TRU. În 1988 am fugit din România şi pînă în 2003 am lucrat, în Anglia, la BBC. Nu m-am mai atins de capitolul TRU. Prin 1999-2000 am început, iar să scriu comentariu sportiv, în Revista 22, şi cineva de acolo, poate la sugestia unui cititor, a început să aşeze lîngă textele mele formula TRU. Spre surprnderea mea, acest nume neutilizat aproape 15 ani a percutat imediat, a fost recunoscut şi s-a reinstalat aproape peste tot acolo unde am început să public, după 2003. TRU s-a reactivat şi s-a aşezat unde a vrut, dincolo de voinţa mea. Şi bine a făcut.

Michael Radu - admiraţie tîrzie


O veste tristă: a murit Michael Radu. Şi un prilej de reflecţie: Michael Radu a fost un cercetător exemplar, unul din puţinii români care înţelegeau şi puteau explica documentat, clar şi pătrunzător temele mari ale lumii politice internaţionale.

Michael Radu a fost un om discret dar nu asta l-a făcut atît de necunoscut şi neutilizat în România. Atunci cînd dezbaterea generală e atît de săracă şi prost educată, existenţa unui Michael Radu e o şansă de care trebuie să te prinzi cu amîndouă mîinile. Bineînţeles, n-a fost aşa. Aroganţa şi suficienţa ignorantă a specialiştilor noştri în toate şi de toate n-au mai lăsat loc.

Michael Radu a fost o prezenţă respectată în presa şi în cercurile academice americane. În România, a fost o absenţă forţată de stupiditatea zgomotoasă a presei faţă cu problemele lumii mari: terorism, criză economică, sovietism rezidual, modernism american, agitaţie populistă tiermondistă.

Michael Radu a scris strălucit despre marile conficte de adîncime declanşate în secolul XX şi scadente în secolul XXI. Calitatea şi claritateta acestor contribuţii au făcut din Michael Radu o referinţă în literatura politilogică internaţională. Nu şi în România, unde seria capacităţilor validate în Occident şi ascunse de publicul românesc e lungă şi tot mai lungă: Ghiţă Ionescu, Pierre Hassner, Jean Ancel, Nagy-Talavera, Michael Radu. Seria continuă meticulos cu separarea lui Vladimir Tismăneanu de televiziunile care pretind că se ocupă de problemele unei lumi care se complică dramatic, sub ochii noştri.

L-am cunoscut pe Michael Radu şi, pe parcursul cîtorva ore de conversaţie, am fost cucerit (intimidat) de bogăţia calmă a minţii şi siguranţa gîndirii. Acum două luni i-am citit studiul dedicat insurgenţei marxist-teroriste din Sri Lanka. Articolul a fost primit cu interes şi respect, peste tot acolo unde cercetarea precede formularea politicilor. Avea să fie ultima lucrare publicată de Michael Radu.

G20 şi S21


Întîlnirea G20 de la Londra a căzut, înainte să înceapă. Nuclelul franco-german al falangei UE a respins public ideea unui mondo-giga-hiper-super - pachet de stimului, în valoare de 2 trilioane de dolari.

"Gordon Brown’s carefully laid plans for a G20 deal on worldwide tax cuts have been scuppered by an eve-of-summit ambush by European leaders.
Angela Merkel, the German chancellor, last night led the assault on the prime minister’s “global new deal” for a $2 trillion-plus fiscal stimulus to end the recession.
"I will not let anyone tell me that we must spend more money,” she said.
(…)
Nicolas Sarkozy, the French president, has insisted that “radical reform” of capitalism is more important than tax cutting."

Doctrina stimulilor fiscali masivi şi succesivi e mantra prevalentă la Washington şi la Londra. Împotrivirea coordonată a europenilor complică enorm - de fapt, compromite - orice formă serioasă de coordonare în faţa crizei şi apropie cu încă un pas platoul occidental de spectrul sciziunii şi de riscurile protecţionsimului.

Întrunirea G20 de la Londra e, în mare parte, redusă la o realitae rituală şi nefuncţională. În afara unui comunicat prelung şi vag, nu e de sperat mare lucru. Demonstraţiile stupide ale nefericiţilor activi şi confuzi încolonaţi în grupruile „anti-capitaliste” vor desăvărşi, violent, suita de automatisme pe care asemenea ocazii au ajuns să le presupună.

Divorţul sau, mai degrabă, neînţelegerea euro-americană, riscă să scoată din joc nu una ci amîndouă direcţiile raţionale de acţiune ale planurilor anti-criză. Discernămîntul economic şi viziunea politică sînt ,simultan, erodate de factori psihologici dictaţi „dinăuntru”, de calcule naţionale şi de înclinări ideologice. Cîteva explicaţii, mai jos.

Politic, marea problemă pusă şi impusă de criză e capacitatea de a gîndi cu adevărat global. E cu putinţă un sistem economic solidar? Nu acea impresie protocolară arborată în ere de prosperitate ci o realitate testată cu succes în vremuri de criză. Altfel spus: poate percepe nucleul economic occidental situaţia dramatică în care se găseşte periferia? În măsura în care criza va rămîne, în viziunea centrului, o problemă a centrului, dar nu şi o răspundere faţă de periferie, există riscul ca impasul să devină imprevizibil şi ireversibil. Intersant, George Soros, un clasic al pariurilor pe contra-sens, a apărut, în ajunul întrunirii G20, pentru a lansa un avertisment, ca de obicei , plin de pătrundere. Într-un fel, Soros a pariat, fără entuziasm, pe eşecul politic al întrunirii G20:

“It’s not enough to state general principles. You’ve got to come up with practical measures that are going to provide protection to the developing world, periphery countries, against a storm that originated from the centre, against a calamity that is not of their own making.”

Problema descrisă de Soros e problema articulaţiilor sistemului economic global. Paradoxul e că, pînă şi în cazul în care aşa ceva nu există, centrul occidental e obligat să se comporte ca şi cum ar avea de-a face cu un ssitem economic omogen. De ce? Pentru că, psihologic, statele periferiei au
,deja, percepţia marginalilor nevionvaţi şi trădaţi. În orice caz, o cădere a periferiei ar antrena turbulenţe masive care s-ar întoarce împotriva centrului occidental, mai ales sub forma naţionalismelor, emigraţiei şi a resentimentului colectiv. Sigur, situaţia nu e deloc simplă şi nici argumentele esteuropenilor, nu sînt, de altfel, integral valide. Da, aşa cum remarcă Soros, periferia e silită să sufere de o boală a centrului. Societăţile mici şi economiile “ obişnuite” ale estului sînt măturate de o criză care n-a fost produsă de ele. Nimic nu va putea clătina convingerea că suferinţa e nemeritată şi, foarte probabil, impusă în est, de planuri diabolice. Această percepţie parte din realitate dar nu e egală cu realitatea. Evident, realitattea e mai largă dar, din nou evident, o mare parte a realităţii e invizibilă. Căci oamenii şi societăţile lucrează, în genere, cu percepţia asupra realităţii şi nu cu realitatea însăşi. Astfel, e neîndoios că boala nu a fost produsă de economiile mici care riscă, acum, să fie răpuse de ea. Însă la fel de adevărat e că nici bogăţia materială şi saltul de valori politice care au îmbunătăţit, în ultimii 20-25 de ani, viaţa societăţilor estului, nu au fost produse (doar) de aceste societăţi. Pentru mai multă claritate: e nerezonabil să imporţi şi să integrezi un regim (democraţie plus captialism), cu pretenţia de a reţine doar consecinţâele pozitive şi de a refuza riscurile istorice ale aceluiaşi sistem.

Reacţia periferiei e corectă, sau “normală”, doar din punct de vedere psihologic. Din punct de vedere istoric şi politic ea e periculoasă, dealtfel la fel de periculoasă ca tentaţia occidentală de a neglija problemele periferiei. Edward Lucas a analizat lucid riscul şi natura “paranoiei” est-eruopene şi explică, în încercarea de a modera audienţele răsăritene iritate de teoria conspiraţiei occidentale:

"The truth is more prosaic. Financial markets are usually wrong, often hugely so. When greed trumps fear they are over-enthusiastic, believing all kinds of positive nonsense and pouring money into dodgy companies and countries. Then the tide turns and they overreact, dumping perfectly good assets in an attempt to get their books in order.Anyone tempted by the idea that outside conspiracy is to blame for eastern Europe’s woes should first reflect on the past. Was it an outside conspiracy that led supposedly sane Western institutions to lend tens of billions of dollars to Russian companies notable for their weak corporate governance and cash-splattered business models? Was it a western conspiracy that made supposedly sane people buy homes in derelict rural slums in Bulgaria in the belief that it was the new Dordogne? Was it a Western conspiracy that equated the reforms that were promised in the run up to European Union membership with actually making government transparent and efficient?The right word for this is not “conspiracy”. Something like “groupthink” or the “madness of crowds” would be a better term."

Nimic misterios şi totul foarte uman în aventura investiţională a băncilor, capitalurilor şi cavalerilor industriali occidentali sosiţi pe pieţele est-europene. Desantul bancar austriac şi german în România sau în Bulgaria nu e avangarda unui plan de anexare ci manifestarea şi maximizarea celui mai banal instinct economic: profitul. Însă problema reală a interacţiunii libere vest-est nu e geneza noii lor relaţii economico-financiare ci consecinţele ei viitoare. O formulă citată pînă la astenie în ultimele cîteva luni spune că guvernele occidentale nu îşi pot “permite să permită” căderea marilor bănci şi companii de capital intrate în faliment. Mai exact: “they are too big to fail”. Sînt prea mari pentru a fi lăsate să cadă (fără a face ţăndări împrejurimile). În termeni economici, observaţia e mai mult decît discutabilă. În termeni politici, observaţia e utilă doar dacă duce la întrebarea: oare estul nu e suficient de mare pentru a nu fi lăsat să cadă?

Reevaluarea politică a consecinţelor catastrofale ale prăbuşirii periferiei e urgentă şi ar trebui să primească conţinut la sfîrşitul întrunirii G20. Sau, cum observă Simon Johnosn, fost Economist Şef al FMI:

"All of this leaves us with just one major topic around which there can be agreement: the IMF. And the nature of this agreement comes down to how much money the IMF can lend out to countries that are under pressure or already in deep water. You may like or hate the IMF (full disclosure: I was its chief economist through August 2008), but remember this--when everything goes really bad, if you can't borrow from the IMF, then things get much worse. IMF lending capacity currently stands at a mere $250 billion (no typo), an insufficient amount in a world of trillion dollar problems, and it can only be increased if member countries agree."

Iar asta înseamnă responsabilizarea directă a Europei care pare să facă, inclusiv prin negativisuml pre-G20 o virtute din absenţă şi retragere:

"I suggest that he stare down the Europeans. The major exacerbating factors for the global crisis are currently in Europe--an economic boom now completely bust in the East and property prices collapsing in Ireland, Spain, and the UK. And it's Europeans who have the most inappropriate economic policies, particularly interest rates that remain far too high for their impending realities. Europe, quite simply, has to give more than it has pledged."

Absolut exact dar insuficient. Inacţiunea şi absenteismul European nu lucrează singure. Ele sînt dublate de insistenţa anglosferei britano-americane asupra fiscalităţii oarbe. De aici începe discuţia propriu zis economică. Sînt injecţiile de cash remediul potrivit? O întreagă şcoală economică spune că nu. Şi istoria Marii Depresii americane declanşată în 1929 spune că nu. Trecînd peste rezumatele grăbite ale acestui episod istoric, adevărul e că Statele Unite au avut nevoie de mai mult de 20 de ani pentru a pune capăt crizei iar metoda de resuscitare prin stimuli guvernamentali a avut efecte discutabile şi, în orice caz, deloc hotărîtoare. Tot sceptici sînt şi numeroşi comentatori afiliaţi stîngii sau dreptei economice. Treptat, după experienţa repetată şi eşuată a marilor pachete de stimului trilionari lansate de tandemul Obama-Brown, consesnsul analitic s-a deplasat spre scepticism, apoi spre spaimă.

Analiza economică a acestui blocaj a început să scoată la iveală rădăcinile juridice şi culturale ale impasului. În cele din urmă, tot mai mulţi analişti şi-au pus întrebarea pe care Preşedintele Obama şi primul Ministru Brown au refuzat sau au evitat să şi-o pună: în definitiv, de ce trebuie salvate băncile şi companiile? Cu cîteva precizări esenţiale: bănci private, subvenţii de stat şi, în consecinţă, datorii publice fabuloase. În fond, bilanţul strategiei “săptămîna şi trilionul” e deja vizibil şi nu convinge. Pachetele de stimuli n-au reuşit să limiteze sau să blocheze căderea. În schimb, demonizarea bancherilor şi a capitalismului, care a însoţit lansarea pachetelor financiare pe banii contribuabililor, au reuşit să producă un resentiment gros iar acesta riscă să deraieze în psihologie de gloată. Vechea nevroză anti-capitalistă a lumii “periferice” s-a hrănit direct din declaraţiile “anti-corporaţie” ale Preşedintelui Obama şi a produs enormitatea rostită public de Preşedintele brazilian Lula da Silva:

“This crisis was caused by the irrational behaviour of white people with blue eyes, who before the crisis appeared to know everything and now demonstrate that they know nothing.”

De aici pînă la rasismul funcţional nu mai e nici un pas. “Oamenii albi cu ochi albaştri” învinuiţi de Preşedintele da Silva sînt culeşi din manualul de rasism nazist. Însă, binenînţeles, rasismul anti-occidental nu e sesizat, ba chiar trece drept critică “raţională” a capitalismului. Exact din acest punct lucrurile încep să se complice şi să trimită în zone compexe, obscure sau de-a dreptul secrete.

În principiu, nici o companie nu e mai presus de faliment. Sau, mai exact, de legea falimentului. În realitate, lucrurile stau altfel. Cu timpul, companiile, mai ales companiile de mare succes, au acumulat o anume gravitaţie istorică şi o anume poziţie politică. Amîndouă stau între companii şi aplicarea nemijlocită a legii faliemntului. În acest fel anume devin companiile “prea mari” pentru a fi lăsate să cadă. Însă, această stare de fapt nu spune că falimentul trebuie evitat ci spune, pur şi simplu, că aceste compnaii sînt prea mari. Prea mari, într-un fel, neliniştitor şi neeconomic. Pe de o parte, sectorul financiar e supradimensionat în raport cu restul economiei. În cazul Marii Britanii, această disproporţie e un pericol imediat. George Soros a remarcat rapid şi a formulat clar problema:

“You have a problem that the banking system is bigger than the economy . . . so for Britain to absorb it alone would really pile up the debt”

Cu alte cuvinte, încercînd să susţină şi să menţină întreg sitemul bancar, guvernul britanic amanetează o parte mult prea mare a economiei. Rezltatul e o îndatorare zdrobitoare. Sectorul bancar trebuie lăsat să cadă, înainte de a lua economia cu el. Însă capacitatea de decizie e limitată de “gravitaţia istorică” acumulată de companiile gigant. Cîteva dezvăluiri recente explică raporturile între sfera financiară şi zona politcă executivă. UBS, una din băncile helvete sacre care operează şi în Statele Unite, a încheiat un tîrg cu guvernul federal american: amenzi de 780 de milioane de dolari, în schimbul unei declaraţii prin care banca admite că a ajutat mii de clienţi să evite plata impozitelor. În acelaşi timp, Barclays o mare bancă britanică aflată în dificultate, a acceptat credite private de 7 miliarde, în condiţii de camătă, pentru a evita fondurile de stat şi, odată cu ele, o inspecţie riguroasă a documentelor băncii. Şi UBS şi Barclays au funcţionat - apropae sigur - ca fabrici sofisticate de evaziune fiscală. Două documente redactate de un angajat Barclays şi remise unui parlamentar britanic rezumă foarte bine raportul de forţe între o bancă de dimensiunile Barclays ( aici e vorba de SCM - secţiunea Pieţe de Capital a băncii) şi dotările statului:

“It is a commonly held view that no agency in the US or the UK has the resources or the commitment to challenge SCM. SCM has huge amounts of resources, the best minds rewarded by millions of pounds. Compare this with HMRC [Her Majesty's Revenue & Customs] recently advertising for a tax and accounting expert with the pay at £45,000.”

“Through the use of lawyers and client confidentiality SCM regularly circumvents these rules, just one example of why HMRC will never, in its current state, be up to the job of combating this business.”

Consecinţa acestei stări de fapt e o presiune formidabilă asupra sectorului public şi a contribuabililor: cei ce “trebuie” să susţină “ băncile care nu trebuie să cadă”. Prin urmare, ideea după care căderea băncilor ar fi totuna cu sfîrşitul lumii e o fabircaţie pompată metodic, cu ajutorul mediilor de informare. Avem de-a face, de fapt, cu organisme care contestă de pe o poziţie de mare putere monopolul fiscal al statului şi tind să dicteze politici, substituindu-se astfel funcţiei suverane a statului. În situaţii extreme, ascensiunea extra-legală a sectorului financiar forţează, de-a dreptul, restrîngerea libertăţii politice democratice: Barclays a obţinut o decizie în isntanţă prin care a blocat publicarea documenteleor care ar fi expus operaţiunile şi circuitele dubioase folosite de bancă. În cel mai evident mod cu putinţă, conglomeratul financiar a reuşit blocarea unei decizii care ar fi respectat categoric interesul public.
Diferenţa între ce se poate şi ce nu e permis s-a micşorat vizibil. Protejarea sistemului bancar seamănă din ce în ce mai mult cu imunitatea sistemului bancar la legile pieţei. Nu e clar - aşa cum scre în aricolul citat mai sus W. Buiter - pentru ce anume trebuie Guvernul federal să ajungă la o “înţelegere” cu USB şi pentru ce annume operaţiile Barclays nu se încheie cu penalizarea celor ce operează în interior. E clar însă că politica de susţinere în bloc a sistemelor financiare e coruptă economic şi nu respectă adevărul ultim al legilor, inclusiv al legilor pieţei. Cine trebuie să cadă trebuie să cadă. Nu există alternativă iar insistenţa în variante iluzorii riscă să producă o catastrofă economică generală.

G20 începe prin a nu înţelege Secolul 21.

Euro-realitatea de acasă


A fost încheiată oficial lista de candidaţi PD-L la alegerile din 7 iunie, pentru Parlamentul European. Am fost plasat în poziţia a 4-a, după Theodor Stolojan, Monica Macovei şi Cristian Preda ( care a anunţat deasemenea evenimentul). Atît trioul strălucit care deschide lista cît şi „veteranii” europeni aflaţi în restul listei, mă onorează şi mă obligă la performanţă. Cred că lista PD-L are un element clar de noutate şi poate forţa o ruptură în monotonia electorală şi, mai ales, euro-electorală.

Lăsînd formulele generale la o parte, asta înseamnă cîteva lucruri concrete. În primul rînd, clarificarea şi popularizarea euro-realităţilor electorale. Alegerile pentru Parlamentul European trebuie aduse acasă, în sfera de preocupări şi interese imediate ale cetăţeanului român. Acolo unde şi sînt, fără a fi, însă, remarcate de alegători dezamăgiţi sau iritaţi de spectacolul politic intern. Căci, în mare parte, ce se reface şi desface la Bucureşti, se face, mai întîi, la Bruxelles şi la Strassbourg.
Instituţiile europene lucrează, deja, în România iar românii sînt parte a unui proces legislativ european care nu le e îndeajuns explicat. Prin urmare, asta rămîne de făcut: Europa, importantă dar distantă, trebuie naţionalizată şi explicată, pas cu pas şi om cu om. De ce şi în ce fel poate un Parlamentar European face, taman de la Bruxelles, ceva care se poate folosi la Giurgiu. Asta e miza campaniei şi exact asta trebuie pus în practică, pentru a infirma scepticismul sau dezinteresul public. Mai ales acum, cînd o Românie îngustată de criză, are nevoie de toate deschiderile şi resursele puse la dispoziţie calitatea de stat membru UE.

Lumea, ca plicits românesc



Adrian Năstase face, involuntar, o observaţie importantă. Năsatse crede, după vechiul obicei local-moral al politicienilor români „iniţiaţi”, că scandalul Popoviciu e o fumigenă anti-FMI. Măreţia mediatică a ciculaţiei lui Popoviciu la şi de la DNA e proiectată srpe a camufla inepţia unui guvern care s-a făcut preş de protocol în faţa FMI şi, mai ales, nenorocirile închiriate cu această ocazie, spre cazna poporului român, de Traian Băsescu.

Într-adevăr, episodul Popoviciu a ţinut prima pagină, deşi evenimentul e banal. Nu pentru că n-ar avea potenţial, ci pentru că îi cunoaştem de pe acum destinul: reţinere preventivă - avocat - viciu de procedură - eliberare - audieri seculare - dl. Popoviciu devine bunic - noi termene - dl. Popoviciu devine străbunic - termen final - neprezentare - dl. Popoviciu, procurorii care au deschis ancheta, grefierii şi nici măcar noi înşine nu mai sîntem printre noi.

Însă, în tradiţionala lor subtilitate necurpinsă, remarcile lui Adrian Năstase dezvăluie altceva: o premiză. Mai precis, presupunerea funcţională după care presa este şi trebuie să fie o masă instrumentală, un pluton de execuţie cu arma la ochi şi urechea la dispoziţia comenzii. Culmea, diagnoza formulată implicit de Adrian Năstase e, din nou, verosimilă dar asta într-o distribuţie complet diferită de sugestiile autorului. Manipularea mediatică pro-Guvern-pro-Băsescu a acordului cu FMI e posibilă numai în condiţiile unei majorităţi de presă pro-Guvern şi pro-Băsescu. Din acest punct, n-are rost să merg mai departe cu demonstraţia.

În plus, mediile de informare nici măcar nu încearcă să aşeze aparenţa unui alibi jurnalistic la baza interesului pentru cazul Popoviciu. Ca în atîtea alte cazuri, notorietatea mediatică a acestui episod nu vine din setea profesională de informaţie a presei, ci reflectă, pur şi simplu, poziţia magnatului care conduce trustul de presă faţă de cazul aflat pe rol. Ziarele şi televiziunile nu fac operă de informare publică şi nici nu au cum să facă aşa ceva, de vreme ce sînt parte în fiecare şi în toate conflictele interne ale reţelei oligarhice de putere.

În ce priveşte soarta - sau, mai degrabă, lipsa de soartă mediatică - a Acordului cu FMI, Adrian Năstase e mult prea amabil. Acolo unde Năstase jură pe o conspiraţie politico-mediatică, e vorba de ceva mult mai simplu şi mai dezolant. Acordul cu FMI nu interesează pentru că presa nu se pricepe. Adică e ignorantă dar, fiind şi fudulă, a învăţat să declare „un plictis” orice subiect care cere ceva cap. Nivelul incompetenţei generale al presei e un spectacol palid în comparaţie cu ignoranţa feroce în materie de teorie economică elementară şi de istorie comparată a sistemelor politico-economice.

Oricum, criza financiară globală îşi permite să schimbe istoria, fără să se fi consultat anterior cu ziariştii presei deontologice române şi, în consecinţă, a pierdut partida: întrucît bancherii de pe Wall Steet n-au trecut la defenestrare în stol, ba nici măcar nu s-au apropiat de geam, nu e nimic de prezentat sau de discutat. Aşa e: lumea care taie conturul istoriei e departe de noi şi, la drept vorbind şi pălăvrăgind, nici măcar nu e chiar atît de centrală pe cît se crede. Fără îndoială, aşa cum lesne puteţi afla mînuind de voie telecomanda, Centrul Universului e înfipt regulamentar în România.

Isprăvile minunate ale lui Popoviciu sau Becali, dar şi înţelepciunea vorbită de Ghişe sau Andon, sînt singurul şi adevăratul semn că lumea există şi că istoria se mişcă. Restul e secundar. Să vedem ce a fost secundar în ultimele cîteva zile. Micile evenimente care au zdruncinat din ţîţîni 200 de ani de modernitate occidentală dar n-au reuşit să-i deranjeze pe editorii români sînt catalogate şi comentate mai jos.

Fără America - nici Vest, nici Est


Ce vă spune următorul scenariu: Statele Unite dau faliment? Ipoteza e apocalipitcă şi, în acelaşi timp, verosimilă. Sursele politice şi economice ale impasului american sînt în mişcare şi converg. O cădere de sistem ar fi tot ce poate fi mai cumplit şi mai istoric pentru civlizaţia occidentului. Simpla contemplare a unei asemenea linii de şoc pare de o cutezanţă vecină cu prostia. Însă ceva gravissim se întîmplă şi, deocamdată, e de spus (şi profetizat) doar atît: reţineţi acest moment istoric - februarie-aprilie 2009. Peste cîţiva ani sau poate mai mult, cînd şi dacă vă veţi întreba cum a început lumea nouă şi cum a intrat în declin vechea aşezare a umanităţii, veţi găsi răspunsul în acest interval. Pe scurt, criza care domină Statele Unite - şi, mai departe, sistemul financiar global - aleargă spre masa critică, împinsă de două alte manifestări ale crizei umane americane.

Mai întîi, marea glaciaţiune financiară care distruge, în fiecare secundă valoarea economică pură. În al doilea rînd, paralizia cognitivă a Adminstraţiei Obama care nu înţelge natura crizei şi livrează în mod repetat -disperat remedii istovitoare şi lispite de efect ( am numit a doua manifestare – umană, politică şi culturală - a crizei americane.

Situaţia economiei, mai precis a finanţelor care intoxică şi sfîşie ţesutul economic, a trecut de la stadiul de avarie catastrofală la panică incipientă. E diferenţa între o realitate negativă dar asimilabilă raţional şi o forţă irepresibilă şi iraţională. Antecamera panicii a fost deschisă de inepţia tot mai evidentă a unei Adminsitraţii care se sprijină pe un totem publicitar şi are slabe contacte cu realitatea. Preşedintele Obama e la a treia injecţie „administrată” sistemului. Trei pachete de „stimuli” au pornit spre economie, fără rezultat. Mai întîi, 787 de miliarde, apoi 410 miliarde şi, ultima oară, 1 trilion de dolari. Cu excepţia cîtorva tresăriri de optimsim politicos, pieţele au rămas acolo unde erau: într-o depresie adîncă. Explicaţia brutală e inadecvarea diagnosticului. Sistemul financiar suferă de o boală care cere cu totul alt tratament. Această observaţie a pătruns timid în spaţiile de analiză şi comentariu ale presei americane şi se aude, mai nou, din ce în ce mai agresiv şi îngrijorat.

Paul Kurgman, ideologul economic nr 1 al stîngii americane şi partizanul declarat al candidatului Obama, a rupt rîndurile, îngrozit de ce se vede la capătul politicii financiare a Adminstraţiei. Planurile Administraţiei Obama nu reuşesc să sesiseze o situaţie elemntară: ce e falit e falit. Orice alt punct de plecare e iluzie pură

...the fact is that financial executives literally bet their banks ... that there was no housing bubble, and the related belief that unprecedented levels of household debt were no problem. They lost that bet. And no amount of financial hocus-pocus — for that is what the Geithner plan amounts to — will change that fact.

Există deja un acord îngrijorat al comentatorilor care au înţeles că Preşedintele Obama poate livra retorică, cascade de PR şi zîmbete impecabile dar nu înţelege ce se întîmplă cu economia. Rezumatul e prins într-o frază de comentariu care remarcă, în genere, lipsa de viziune şi capacitatea de auto-iluzionare care aşează Adminstraţia americană în rînd cu Argentina, Rusia şi alţi clasici -autişti ai comerţului cu iluzii:

We delude ourselves that our banks face liquidity problems, rather than deeper solvency problems, and we try to fix it all on the cheap just like any run-of-the-mill emerging market economy would try to do.

„Delusion”, termenul englez care desmenează capacitatea de a construi o realitate rivală realităţii, e cuvîntul cheie. Esenţa promoţională a Preşedintelui Obama a devenit, surpinzător de rapid, o evidenţă ( s-ar zice o „realitate”) de necontestat. Criza financiară a făcut joncţiunea cu impasul politic (generat de criza de mentalitate concetizată electoral în 2008) şi acest mix sinistru ameninţă, în cel mai bun caz, o parte a viitorului imediat american. Cazul mai rău, abia dacă mai trebuie descris. E de ajuns că ipoteza unei păbuişiri de sitem a apărut, fie şi duvbitativ

Obama şi obamismul au devenit parte a crizei (portretul acestui eşec e deja îndeajuns de clar pentru a permite o analiză amănunţită şi sistematică). Dar Obama şi obamismul, exprimate prin monotonia gigantică a politicii de stimulare fiscală, sînt un sindrom interanţional. În Anglia, singura economie structural compatibilă cu modelul amerian, pachetele de stimuli ale Prim- Ministrului Brown, au dat greş într-o manieră încă mai spectaculoasă. Datoria publică generată de aceste „bombardamente cu cash” ameninţă să oblitereze orice urmă de echilibru în sistemul finanţelor publice ale Angliei: altfel spus, Anglia plăteşte, deja, ce nu poate plăti şi îşi pune în pericol grav nervul economic central. De aici intervenţia fără precedent a Guvernatorului Băncii Angliei, Mervyn King, care i-a cerut public Prim-Ministrului să „lase banii în pace”.

Problema e capacitatea acestui impas conjugat de a se propaga. Dincolo de specificitatea anglo-americană a acestor poveşti cu trilioane, derivative şi Credit Default Swaps (faimoasele instrumente care fac din datorii toxice o valoare de joc) începe drama europeană. Vest şi est-eruopeană. Sistemul vest-european nu putea traversa turbulenţa ameicană fără să reţină, în centru, o infecţie gravă. Însă, paradoxal, nu asta ameninţă, cu adevărat, sistemul politic şi economic european. Problema e reacţia guvernelor naţionale. Atît în ce priveşte filozofia economică propriu zisă, cît şi în ce priveşte capacitatea de a concepe cu adevărat sistemul economic şi financiar ca realitate paneuropeană. Edward Lucas, unul din cei mai lucizi şi mai curajoşi analişti ai lumii est-europene, descrie foarte bine lipsa de percepţie estică a abordării vestice. Pe scurt, vestul nu percepe importanţa economiilor şi a societăilor estice. Asta, după ce, în ultimii 20 de ani:

... the ex-communist countries have played by western rules. They have stabilised, privatised, liberalised, and opened up—the kind of wrenching economic reform that is the stuff of nightmares for the cosseted workers of old Europe. True, the easterners could have gone further (especially in reforming public finances, state bureaucracy and education). With pitifully little debate, they had to swallow a colossal (and largely French-drafted) European rulebook, with an array of stupid and unpleasant rules and penalties for breaking them, on everything from sugar prices to school kitchens.

Absenţa unei politici efective de integrare a estului în strategia economică şi în universul mental al vestului nu a trecut neobservată:

...the easterners’ feel their enthusiasm and cooperativeness have met little gratitude in the west. Their occasional bouts of chippiness and clumsiness are blown out of all proportion. The failure of Romania and Bulgaria to meet anti-corruption targets has tainted the whole region’s image. The Atlanticist loyalties of the new members have been mocked and distrusted.

Referinţa la România şi Bulgaria e meritată şi marchează punctul real de deficienţă strucutrală al acestor state care pretind, adesea, că au probleme de orice altă natură sau că nu mai au în mod serios nimic de reformat. Însă desprinderea vestului de est, sub energia unui val de protecţionism bine camuflat retoric şi legislativ ar fi o eroare cu consecinţe grave pentru amble părţi. În fond, relaţia vest-est e biunivocă. Mult mai biunivocă decît s-ar putea bănui;

...French workers may not realise it, but the ex-communist countries are one of their country’s biggest export markets. Renault, for example, sells more than 1m vehicles in eastern Europe. In 2008, France exported €21 billion ($28.5 billion) to the new member states of the EU (compared with €23 billion to the United States).

Realitatea polului estic al Europei nu se reduce, însă, la braţe de muncă şi consum. Există o replică şi o iritare doctrinară est-europeană faţă de reţeta injecţiilor de stimului la care economiile vestice nu răspund. Primul Minsitru ceh Mirek Topolanek a căzut, dar nu înainte de a avertiza asupra acestei orgii care „ pavează drumul spre iad”, în timp ce deversează mii de miliarde fără efect. E posibil, chiar foarte posibil, ca disonanţa de percepţie să se oprească la timp. Acordurile Euro-FMI cu Ungaria, Ucraina, Letonia şi (într-o variantă incomparabil mai relaxată) cu România sînt primul semn. În fond, economia Româneiei a apărut, la consult, într-o stare net superioară (sau mai puţin toxică) decît ceilalţi clienţi de ultim moment ai FMI.

Adevărat, planurile şi prognozele au darul de a deveni imposibile, de la o săptămîna la alta, în aceste vremuri care par pregătite de răsturnări masive şi neaşteptate. Centrul magnetic al întregului sistem economic mondial se poate deregla brusc, sub presiunea unei deficienţe americane prelungite. În rest, aşa cum o puteţi afla, foarte mijlocit, din mediile de informare, totul depinde de evoluţia „live” a titanilor din talk-shaw-urile de la Bucureşti. Adică de acele cîteva televizini care au avantajul de a funcţiona în Centrul Universului.

Elemente de demonologie sovieto-rusă


Un eseu remarcabil în marginea unei cărţi remarcabile. Jonathan Brent, coordonatorul colecţiei Annals Of Communism, publicată de Yale Universitiy, a petrecut cîţiva ani tulburători, iritanţi şi, în mare parte, intraductibili, la Moscova, printre arhiviştii enigmatici sau pur şi simplu diabolici care aprobă sau refuză accesul la fondurile fabuloase de documente al erei sovietice.

Zecile şi sutele de cercetători care au sosit, după 1991, la Moscova cu speranţa naivă că totul poate fi, acum, studiat, clasat şi publicat, au scris deja istoria propriei dezamăgiri. Supremaţia KGB-FSB e intactă, iar climatul de libertate a cercetării promis de autorităţi e o iluzie. Însă Brent a reuşit să treacă de rezumatul politic previzibil al închiderii şi reînchiderii lumii sovieto-ruse. Inside The Stalin Archives e un jurnal-eseu politologic şi filozofic incomparabil. Brent descrie o experienţă exitenţială de adaptare la misterul şi mizeria mentală sovieto-rusă, aşa cum numai un american o poate trăi. Şocul e urmat de o anxietate care trece în disperarea din care se nasc competenţa şi, în cele din urmă, luciditatea. Brent ”învaţă” codurile de adîncime paleo-sovietice, aşa cum altcineva ar învaţă o limbă moartă, în prezenţa vie a defuncţilor-supravieţuitori.

Cartea lui Brent e, practic, un manual pentru uzul occidentalilor, în special universitari, care doresc, într-adevăr, să stie despre ce şi cum trebuie vorbit atunci cînd te ocupi de Rusia. De aici, numeroase pasaje amare sau furioase, de contestaţie, oarecum neputincioasă, a trend-urilor la modă în istoriografia contemporană pe teme sovieto-ruse. Dar centrul cărţii lui Brent e traducerea, necesitatea pătrunderii de-a dreptul iniţiatice a „culturii” sovieto-ruse. Cercetarea propriu-zisă a fenomenului sovieto-rus poate începe numai cu o anume umilinţă care acceptă că tiparul cultural de mare adîncime persistă, rezistă şi dictează de sub realitatea aparentă. Asta a înţeles perfect Gary Saul Morson, într-un eseu profund, dedicat cărţii şi publicat de The New Criterion (poate cea mai importantă revistă americană de cultură înaltă).

Morson urmăreşte drama cognitivă care îl copleşete pe Brent, în timpul anilor petrecuţi la Moscova, pe măsură ce istoricul înţelege că esenţa lumii sovieto-ruse e intactă şi, practic, incompatibilă cu mentalitatea curentă a liberalismului occidental, cu presupunerea generoasă care pleacă de la ideea că, în definitv, democraţia a devenit noua condiţie a Rusiei, exceptînd episoadele dureroase, dar normale, de creştere. Brent rezumă exasperat tensiunea şi camuflajul care separă realitatea de aparenţă:

„While supposedly living in a market economy, today’s Russians understand making money by stealing, but not by producing. Efficiency remains a foreign concept. One scholar remarked that Russian spirituality allows people to deal with abstractions but leaves them unable to repair an elevator or television. Brent stayed in an apartment where “it seemed as if none of the objects … had ever been new but had come into the world already used and broken.”

Recunoaşteţi tabloul? Nu vă grăbiţi. Rusia e răspunsul corect şi, totodată, insuficent. Asta pentru că răspunsul complet nu identifică o ţară, ci o cultură, o structură ambiguă şi eficientă care defineşte realitatea politică şi mentală a Rusiei, dar şi a României. De aici înainte, cel ce vrea să cunoască nu poate face altceva decît să se îmbăieze în subtilităţile mentale, stilistice şi verbale
ale conglomeratului social rus sau ucrainian, bulgar, român etc. Treptat, ochiul filozofului şi percepţia cunoscătorului de culturi încep să vadă împreună şi să identifice punctele, altfel banale şi invizibile, prin care respiră şi sufocă acel ceva care s-ar putea numi „civilizaţia” comunistă. Brent, explicat de Morson:

„Russia has progressed from totalitarian terror to Mafia-like thuggery, but, except for pockets of obscene wealth, it remains, as Herzen and Dostoevsky had feared, the land of eternal shabbiness.”

Improvizaţia, ponderea fundamentală a lui „merge şi aşa”, absenţa impulsului reparatoriu şi a obligaţiilor igienice ale existenţei, toate acele aproximări acceptate, suportate stoic sau folosite cu o viclenie fără seamăn. Iată de pildă, pasajul în care Morson deduce excelent consecinţele politice ale acestei aplecări perfecte spre ipocrizie, atunci cînd descrie întîlnirea lui Brent cu Alexandr Yakovlev, marele cercetător al esenţei istoriei violenţei sovieto-ruse:

„Brent agrees with Yakovlev that, today, corruption serves the role that terror played for Stalin. It is not, as Westerners presume, a threat to the state but “the very means by which the central government further destroys the rule of law and thereby can gain indisputable power for itself. The rule of law is a much greater enemy than [the oligarchs] Khodorovsky and Berezovsky.”

Aşadar, statul însuşi e adversarul fundamental al justiţiei. Puterea arbitrară şi numai puterea arbitrară au sens în această lume şi din acest motiv crucial, arbitrariul e îngrijit, ocrotit şi perpetuat legal. În lipsa lui, sistemul cade. Ecuaţia e ameţitoare: corupţia e bunul indispensabil al acestui tip de societate, iar această ciudăţenie a forţat, peste tot în Occident, o înţelegere parţială sau greşită. Corupţia nu e o provocare antistatală, ci tocmai soma, suflul intern al statului. Corupţia e practic succesorul terorii şi, la fel ca violenţa ubicuă a comunismului clasic, e agentul de administrare al societăţii. Corupţia nu e o tehnică delincventă ,ci fosta violenţă de stat, pacificată şi transformată în cultură unică. Arheologia infernală a omului şi culturii comuniste nu se opreşte aici.

Brent a înţeles ceva de neînţeles iar eseul lui Morson reuşeşte să reia forte bine demonstraţia: vioelnţa, la fel ca, mai tîrziu, corupţia sînt consecinţa unei apocalipse ideologice rezumată de ideea după care individul, persoana umană autonomă, trebuie anihilate. Înţelesul măcelului comunist şi al violenţei aparent arbitrare a sistemului trece de distrugerea fizică şi urmăreşte des-fiinţarea individuală a omului. Într-o succesiune satanică de eveninmente, Buharin, ideologul condiţionării absolute a omului „prin mediu” şi deci al plasticităţii persoanei umane, a înţeles perfect rolul terorii comuniste. Scriind în arestul NKVD, cu cîteva zile sau ore înainte de a fi executat, Buharin omagia geniul lui Stalin, creatorul terorii care va inculca în societate „neîncrederea eternă” şi va furniza Partidului „ o garanţie deplină”. Cu observaţia că Partidul însuşi a fost înlocuit de statul „democratic” rus, dar această modificare e minoră în faţa remanenţei culturale totale.

Adolescenţi şi veterani înfrăţiţi static



Redescoperirea statului merge înainte, progresînd înapoi. E un paradox, dar nu o noutate. Capacitatea de regresie, nostalgia după paradisuri administrative sau tărîmuri de magie extra-politică sînt două din cele mai frecvente stări psiho-istorice ale grupurilor şi societăţilor. Paradoxală, în această credinţă mereu reînoită, e capacitatea de a confisca şi unifica extremele. Adolescenţii militanţi „anti-globalizare” şi veteranii irecuperabili ai marxismului „umanitar” converg. Diferenţa între sentimentele politice puerile ale rebelilor tineri şi paralizia mentală a profesioniştilor politici maturi e uluitoare. Ce poate face, pînă la urmă, legătura între un surclasat al istoriei ca Mihail Gorvaciov şi noul şic anti-capitalist? Evident, teroia conspiraţiei, acea scurtătură victorioasă care duce în toate direcţiile, lăsînd minţilor debutante impresia criticii penetrante şi minţilor copate impresia Înţelepciunii finale.

Un articol de atitudine, semnat de Mihail Gorbaciov în International Herald Tribune, ajunge în timp record la teroia conspiraţiei. Aşadar, ce se ascunde în spatele criticii capitaliste a etatismului?

“Yet there was something else behind the criticism of government. The hidden agenda reflected the interests of those who, while promising that "the rising tide would lift all boats," were more concerned with giving free rein to big corporations, releasing them from important obligations to society and dismantling the social safety net that protected workers.”

20 de ani de istorie est-europeană non-comunistă au trecut fără să îl atingă pe Gorbaciov. Mai gravă decît incapacitatea lui Gorbaciov de a acorda capitalismului merite e orbirea în faţa eşecului complet al statului rus. Nu e clar cum poate vorbi Gorbaciov de „planul acuns” al criticii capitaliste (de fapt liberale) a statului, fără să ţină cont de experienţa devastatoare a statului construit, tocmai în numele ordinii şi autorităţii naţionale, de Vladimir Putin.

Gorbaciov - încă locuitor al unei capitale obişnuite cu asasinatele de presă şi cetăţean al statului mafiot rus - perseverează incredibil:

„This weakening of the state allowed the wild wave of financial fraud and corruption to rise. It was responsible for the invasion of organized crime into the economies of numerous countries and for the disproportionate influence of corporate lobbies, which have grown into gigantic nongovernmental bureaucracies with enormous funds and political leverage. This has distorted the democratic process and severely damaged the social fabric.”

Corupţie, fraudă, crimă organizată, birocraţie? Toate sînt rezultatul diminuării rolului statului sub presiunea lobby-ului doctrinar pro-capitalist. Iar demonstraţia definitivă a acestei realităţi vine, desigur, din Rusia, unde statul a recucerit poziţiile pierdute şi asigură acum: corectitudinea generală, pacea străzilor şi încrederea în autorităţi.

Bineînţeles, Gorbaciov şi, alături de el, noii adepţi ai etatismului, vor invoca mereu alt stat şi vor desena, în subtext sau explicit, feeria politică a statului ideal. Curios, din acest punct de vedere, statul are dreptul la recurs nelimitat şi idealitate perpetuă. Piaţa liberă: nu. Mîna invizibilă a lui Adam Smith trebuie să sufere de paralizie, în vreme ce himera statului ideal are imunitate istorică totală. Milenii de experienţă statală catastrofică şi milenii de perisitenţă accidentată dar fertilă a pieţei par un amănunt neglijabil. Anistorismul acestei viziuni e revelator. Marii determinişti materialist istorici sînt, în adevărata lor consistenţă politică şi filozofică, tot ce poate fi mai an- şi anti-istoric. Eric Voegelin, unul din cei mai mari şi mai necunoscuţi gînditori ai secolului trecut, avea dreptate: marximul e o formă radicală şi modernă de gnosticism. Un cult para-ştiinţific.

Senectutea deplorabilă a lui Gorbaciov descrie perfect prizonieratul auto-impus al atîtor reformatori comunişti, dogmatismul ireductibil al unor oameni care au observat , cîndva, că regimurile comuniste nu funcţionează, dar nu au înţeles nimic din această demonstraţie istorică. Există un grad de intoxicare mentală, impus, cel mai adesea, cîndva în prima tinereţe, care nu mai poate fi recuperat. Purtătorii acestei modificări cerebrale nu mai pot depăşi iluzia abisală a comunismului. Ion Iliescu e exemplarul naţional român şi asemănările de discurs sînt frapante: aceeaşi insistenţă îmbîcsită în clişeele şcolare ale marxismului, aceeaşi rugină intelectuală şi aceeaşi speranţă în revenirera la certitudinile vieţii statice şi de stat.

Mass media crinolatră



Nu e limpede cum reuşesc societăţile să livreze figuri politice inepte sau periculoase, exact atunci cînd au mai multă nevoie de lideri pragmatici şi puternici.

Există însă cîteva indicii şi unul din ele e proeminenţa bruscă a limbajului, a discursului care tinde să ia locul acţiunii politice propriu zise. Un gongorism lozincard trece drept viziune şi promite lucruri vagi, într-o cacofonie ramifcată după puterile vorbitorului. Politicienii încep, dintr-o dată, să sufere, senin, de o limbuţie avîntată în gol. Mediile aşa zis educate încep să creadă, supus şi solemn, cu o admiraţie cucernică, în puterile aproape magice ale marii schimări de limbaj. Retorica devine, atunci, conţinutul politicii goale. Aici şi numai aici e de găsi, într-adevăr, o asemănare între fenomenul Obama şi mica şedinţă de exchibiţionism oratoric a lui Crin Antonescu.

România repetă sau îşi ia elanul necesar pentru e repeta acest soi de eroare indusă prin mass media. Deşi, pentru exactitate politică şi personală, trebuie spus că Dinu Patriciu se pregăteşte iar Crin Antonescu îşi ia elanul verbal necesar.

Nou alesul Preşedinte al PNL nu e mai mult decît un fel de a vorbi. Mediile de informare, şi în special Realitatea TV cu al ei profund şi îndelung meditat ”Crin Antonescu, un Barak Obama al României”, au trecut la treabă: al doilea mandat al lui Băsescu trebuie compromis, toxificat în avans. E o greşeală catastrofală dar mediile de informare sînt, la rîndul lor, informate de interesele domnilor care le-au creat şi le plătesc. Aşa încît interesul public e ultima lor grijă şi temă de lucru.

Crinomania s-a născut din nimic. O adulaţie care duce la comparaţia cu Barak Obama după exact un discurs nu e credibilă. E ridicolă. Sau, mai precis, e, pur şi simplu, reclamă. Nu e nici o desoebire între publicitatea tv care proclamă apariţia detergentului suprem şi campania care anunţă apatiţia detergentului verbal care va curăţa România de Băsescu.

Crinolatrii au un singur argument şi îl repetă la nesfărşit: Crin Antonescu vorbeşte altfel . Într-adevăr, Antonescu vorbeşte diferit dar tocmai asta e problema. Vorbeşte înaripat de prost şi fără să aibă ceva de spus. Noutatea discursului nu este, în cazul lui Antonescu, decît noutatea minoră care vine din curajul foarte aprope de impertinenţă al imitaţiei. Crin Antonescu s-a împăturit în ambalajul oratoric de tip Tony ( Blair) şi Obama (Barak). Ce trebuie, deci, înţeles din capul locului e că „noul” Crin Antonescu nu vorbeşte altfel ci vorbeşte ca altcineva. Ceea ce e cu totul altceva. Nefiind purtătorul propiului mesaj, Antonescu e epuizat de atenţia pe care o datorează propriului discurs. Antonescu e foarte atent la cum vorbeşte dar nu ştie despre ce vorbeşte. „Noul” Crin e „vechiul” demagog. De sub faldurile nesigure ale discursului se aude foarte bine pliscul vechii „dăscălimi” - coloana caragialescă de limbuţi şi demagogi a căror putere nu vine din idei ci din aspiraţia febrilă la zgomot şi parvenire prin zgomot. Asta e tot sau ar trebui să fie tot, dacă apariţia procesată de mass media a noului retor naţional, n-ar fi o pacoste în plus, într-un moment de criză care va lua, foarte probabil, dimenisunile unei epoci de haos economic îndîrjit.

Mobilizarea poltică pe care a fi presupus-o un răspuns responsabil la agresivitatea crizei se reduce la o glumă. Cine sînt contracandidaţii lui Băsescu? Întrebarea trebuie pusă, pentru că, dincolo de opţiunea pro- sau anti-Băsescu, ea ar fi trebuit să măsoare capacitatea sistemului politic de a genera lideri şi soluţii. Iată lista: Geoană, Antonescu, Duda, Năstase. E o glumă, de fapt, o glumă proastă în serie, adică nici măcar o farsă. Iar numele farselor care nu reuşesc să îţi susţină puterea de a glumi e bine cunoscut: eşec.

Apariţia sau semiapariţia acestui gen de contracandidaţi dovedeşte două lucruri: mai întîi, degenerarea continuă a sistemului politic (prin care se înţelege, în acest caz, reluarea în cerc a un necontenit şi foios avort de personal politic), În al doilea rînd, incapacitatea istorică a statului şi a societăţii de a formula răspunsuri de sistem, în momente de criză. Intersant,asta ne apropie de o înţelegere mai exactă a fenomentului Băsescu. Apariţia lui Băsescu e tot un răspuns personal (şi anume răspunsul corect) căci Băsescu nu e produsul unei şcoli politice. Dimpotrivă, e creatorul ei, în măsura în care PD-L şi zona de valori din jurul PD-L vor reuşi să păstreze şi să dezvolte punctele cheie ale viziunii lui Băsescu.

Crin Antonescu şi restul distribuţiei de pe precara listă anti-Băsescu sînt, mai curînd, repetatarea reacţiei politice naţionale clasice, în situaţii de creiză: vîrfuri de egomanie pe post de soluţie raţională.
Şi încă un lucru: sărmanii redactori ai Realităţii TV habar n-au că augusta comparaţie cu Obama e din ce în ce mai puţin augustă. Holywood- haloul Preşedintelui american e testat şi avariat agresiv de un vid de competenţă şi de acţiune din ce în ce mai coroziv. Dar despre asta va fi vorba mult timp de aici înainte. Nu aşteptaţi o discuţie solidă la Realitatea TV. Dînşii sînt în concediu de revelaţie.

Funcţiile Comisiei G.



PSD revine la - de fapt, continuă - jocul absurd şi periculos pe care l-a perfecţionat în timpul guvernării Tăriceanu-Geoană: duplicitatea. Mai clar: între 2007 şi 2009, PSD a jucat, din interiorul opoziţiei, ca partid de guvernare; cu începere din martie 2009, PSD joacă, din interiorul guvernării, ca partid de opoziţie. PSD continuă să deterioreze, astfel, înţelesul minim al jocului politic fundamental, într-un moment în care măcar administrarea economiei trebuie să conteze pe poziţii clare şi asumate politic.

În noua sa calitate de guvern de opoziţie aflat la guvernare, PSD critică Miniştrii (evident PD-L) ai Guvernului şi propune un Consiliu pentru Relansare Economică, alcătuit din „Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, reprezentanţi ai BNR şi alţi factori de decizie”. La ce bun încă un Comitet, Consiliu sau cum va decide Mircea Geoană, prin botez birocratic, să se numească suplimentul de înţelepciune în stat? Încă un brîu de decidenţi va consuma timp şi va produce hîrtii fără valoare, anticipînd prin inflaţie scriptică, inflaţia monetară. Dacă ideea va fi luată în serios, formarea noului organism va lua săptămîni lungi. Apoi, întrunirile dezbaterile şi deciziile noului organism vor mînca alte săptămîni.

Comisia Geoană îl va include, bineînţeles, pe Geoană, şi aici se plasează funcţia privată a proiectului. În rest, Comisia G. va dubla funcţiile Guvernului şi ale Preşedinţiei, relativizînd spaţiul de acţiune al Primului Ministru şi al Preşedintelui. Aici e de găsit singura funcţie publică a proiectului.

Mircea Geoană insistă într-o gimnastică gălăgioasă şi contorsionată, în căutare de audienţă internă (în PSD) şi externă (în electorat). Trapezismul suflecat al lui Geoană vizează direct Preşedinţia şi construieşte, ca de obicei, fără şanse, o campanie electorală sterilă. Sprijinul de partid e mult mai mic şi mai instabil decît îşi iamginează acest şef de partid tolerat şi manevrat de propriul partid. Singura victimă a iluziilor lui Geoană va fi Geoană. Asta, în plan privat. Singura victimă a iluziilor lui Geoană va fi acţiunea guvernamentală, într-un moment hipercritic pentru economie. Asta, în plan public. Aşa arată suma funcţiilor Comisiei G: un zero care bate spre minus.

Din farsă se întrupează anti-politica



Discuţia deschisă, luni, contracurentului, de Davd Aaronovitch în The Times ne priveşte. Editorialul are un titlu provocator: „ Politicians mess everything up - wrong”. Politicienii strică tot! Refrenul are o răspînidre globală iar în România e literă de lege. Esenţa textului e în ultimul paragraf:

„ So how depressing it is that there are Grand Conventions in defence of liberty and none in defence of politics; that we count cameras but won't join parties; that we obsess about biometrics and databases and refuse our support to the democratic politics that is the real safeguard against authoritarianism or chaos.”


Ideea sistemului blestemat, sau mai degrabă resentimentul anti-politic, porneşte de la o neînţelegere profundă şi se zbate cu toate puterile considerabile ale negaţiei să promoveze o aberaţie: viaţa colectivă iraţională, fie că e vorba de escapism, autoritarism sau fantezii periculoase de genul frăţiei generale a umanităţii, naturismului şi ale altor soluţii de viaţă care se încheie, de regulă, în sînge sau în anarhie. Politicienii pot exaspera, într-adevăr , ba chiar dovedesc un talent aparte în ţări ca România, unde condiţiile miminme de aşezare ale unei societăţi nu au fost rezolvate ci înlocuite de o farsă istorică. Însă politica nu are nici o vină. Politica rămîne singura formulă de viaţă colectivă organizată şi singurul mod - mereu defectuos şi mereu perfectibil - de a evita eşecul colectivităţilor. Cazul României e cu atît mai interesant.

În România, politia, mai precis rostul organizării sociale şi al instituţiilor publice, e discreditat sistematic de politicienii înşişi, de justiţie şi de mass media. În felul lor, fiecare atacă frontal temeiurile şi credibiliatea sistemului politic democratic, îl calomniază şi reduc, zilnic, la dimensiunile şi culoarea unui deşeu naţional toxic. Situaţia României nu e curioasă. E doar loigcă dar îşi ia cursivitatea dintr-o enormă pretenţie de autenticitate sprijinită pe un fals grosolan. Revoluţia anti-autoritară şi pasul spre modernizare democratică nu au avut loc, deşi au fost proclamate. Omologate în lipsă, aceste absenţe produc efecte. Ele au umplut scena politică de parlamentari şi demnitari incompetenţi sau, pur şi simplu, neinteresaţi de orice s-ar putea numi bine comun. În absenţa legii efective şi eficiente, ele au creat o structură de putere necontrolabilă. În lipsa cenzurilor şi a limitelor impuse de norme legale comune, puterea discreţionară a creat, în pauzele de bufonerie democratică, totul: Parlamentul, Justiţia şi aşa numita presă independentă.

Evident, acest soi de a genera realitate politică aduce cu sine iradierea detaliată şi neîncetată a cinismului şi a negaţiei. Asta explică postura presei care a reuşit să devină denigratorul numărul 1 al actului politic şi tot asta explică capacitatea de redresare aprope inexistentă a societăţii prin propriile instituţii. Diagnostiul dezvoltat de Aaronovitch e exact. Iar, în România, cu mult mai exact.

Republica instinctelor, cultura nimănui


De unde numele foarte prost al frumosului şi despărţirea de estetica primară a armoniei, proporţiilor şi a echilibrului general? De unde contractul cu violentarea sistematică şi cu vandalismul pueril al instalaţiilor, colajelor dar şi al zaharinei pop sau al atorcităţilor arhitecturii urbane? Roger Scruton găseşte un răspuns convingător în despărţirea de pactul soildar cu natura, oepraţie îndeluing mediată de romantism, prmotorul istoric al geniului personal teribil şi exchibiţionist. Celălalt mare mediator al decuplării de frumosul „natural” e scientizarea, paradigma pozitiv-deterministă care a transformat aproape orice act de percepţie în suspiciune, în băniuala care scontează pe un raport funcţional direct, pe o cauzalitate şi, prin urmare, pe un mecanism, în toate şi în orice.

Însă „nevoia de frumos”, faimosul clişeu sentimental citat adesea cu o bunăvoinţă foarte imprecisă, nu e o chestiune strictă de filozofie înaltă sau de principialitate academică. Nevoia de frumos, dispărută catastrofal din viaţa publică, măsoară, în felul ei umil şi decisiv, impulsul uman spre ordine şi identitate. Nevoia de frumos e nevoia de ordine armonică. Astăzi, acest impuls personal, discret şi bine educat duce o bătălie în retragere şi face faţă tot mai greu asaltului purtat în numele eliberării de constrîngeri. Şi totuşi, scrie Scruton:

„This search for aesthetic order is not just a luxury; it is essential to life in society. It is one way in which we send out signals of humility, and show that we are not just animals foraging for our needs but civilised beings who wish to live at peace with our neighbours. That is why we adopt dress codes; it is why we are guided by taste in our language, in our gestures and in our ways of looking at other people and inviting them into our lives.”


Ce e dureros în această descriere ţine, pentru noi, de imaginea care stabileşte, în România, predominanţa energiei contrare. Oemnii vorbesc îngrozitor de prost şi îşi perfecţionează energic ororile lingvistice, instigaţi de mediile de informare. O oră la televizor şi o pagină de ziar pot ucide o minte şi pierde decenţa mentală a unui adolescent. Abatorul lingvistic naţional nu iartă şi n-are pauze. Vulgaritatea publică a vedetelor dar şi tinerilor aspiranţi la o poziţie socială e, deasemenea, slobodă şi omologată pozitiv. Decivilizarea şi, uneori, dezumanizarea vieţii publice româneşti prin media şi modele a trecut un prag şi domină, prin efecte, viitorul. S-a scris destul pe tema bunului gust asasinat public. Insulele de proprietate culturală sînt rare dar au defectul de a cădea în patrtea politic incorectă, „sectorul interzis” de trusturile media: Pleşu, Liiceanu, Patapievici &co. Într-un fel, nu asta e problema.

Cu adevărat gravă e automutilarea unei societăţi care a renunţat complet la cultură şi la educaţie în termenii cei mai genrali, petnru că a sucombat în faţa instinctelor. Societăţile au obiceiuri bune ( pentru posteritate) numai dacă şi după ce au asimilat valori şi sisteme supra-instinctuale: coduri morale, norme de gust, disciplină, reţinere şi forţă de discernămînt. Fără ele, cîmpul social e adjudecat năpraznic de instinctele pure: foame de parvenire, de notorietate, de actualitate forţată şi necondiţioantă. România a sosit în faţa libertăţii fără asemenea posesii. Instinctele cele mai brutale joacă şi domină fără adversar o arenă goală. Iar asta pune problema suprvieţuirii culturii autentice în cel mai grav mod cu putinţă. Republica instinctelor pregăteşte cultura nimănui.

Iliescu: începerea auto-urmăririi morale


Impertinenţa lui Ion Iliescu n-a fost niciodată jucată. Ea e rezultatul solid şi nemodificabil al unui eşec mizer prin semidoctism şi grandios prin baza de putere politică.

Singura calitate naturală a lui e abilitatea de sultan polivalent al şedinţelor şi ţi culiselor. În rest, Iliescu e un ignorant impertinent. Economia şi, în genere, orice formă de viaţă care pulsează dincolo de sala de şedinţe îi sînt străine.

Recent, Iliescu a ţinut să se manifeste analitic, înfierînd: capitalismul (care, după surse apropiate PSD, se apropie de sfîrşit), acordul cu FMI (inutil şi umilitor), guvernul Boc (o entitate nouă care a pierdut, pierde şi va pierde timp, fără contribuţia PSD). Incompetenţa lui Iliescu poate fi măsurată de cîteva împrejurări concrete şi jenante.

Iiescu analistul (nu comunistul înaripat al anilor ’50 -’70) e copilul neomarxismului sau eurocomunsimului care colora palid Italia şi Franţa, acum 30-40 de ani. Acest curent de gîndire uitat ameninţa, din rapoarte de mult casate, cu extincţia resurselor, sufocarea prin explozie demografică şi alte naivităţi pompoase. Din fericire, nimeni nu îşi mai aduce aminte de foiala teoretică a Clubul de la Roma, cu excepţia micului apostol român, Ion Iliescu. De pe aceste poziţii, orice ar avea de spus Iliescu despre capitalism sau FMI se naşte în poziţia „delete”.

În plus, Iliescu nu are deptul să vorbească despre întîrzierea României, fără să fie însoţit de un hohot de rîs. Din simplul motiv că numitul Ion Iliescu este întîrzierea Româneiei. Iliescu e omul-instituţie care a produs şi impus decalajul istoric drastic al României de astăzi. Ion Iliescu şi nu altcineva a blocat România în visul unui socialsim resuscitabil, la începutul anilor ’90. Ion Iliescu a semnat decret după decret în speranţa că va limita economia privată la „întreprinderi cu 20 de angajaţi” şi tot el a animat campania care a împiedicat „vînzarea” ţării. În acest timp, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia şi Slovacia au mers înainte, fără să se uite înapoi. Între timp, Ungaria a deraiat dar asta nu înseamnă că n-a luat un start lansat.
În sfîrşit, impertinenţa de mahon a lui Iliescu aduce remarca după care Traian Băsescu e un „personaj conflictual”. Cine spune asta? Omul care a adus România în pragul războiului civil, în iunie 90? Iliescu nu vorbeşte în cunoştinţă de cauză ci în necunoştinţă de culpă.

Iliescu e un caz psihologic şi mental clasic. Opiniile sale inepte în materie de economie, criză, globalizare etc au dimensiune: ele au dat o maculatură vastă, aşezată în volume frecvente şi ilizibile. Această revenire intensă la cîteva teme descrie un mecnaism defenisiv elementar. Ileiscu e în situaţia acelor personaje care îşi caută identitatea şi dau de complexe sau aspiraţii neacoperite. Insistînd tocmai asupra temelor pe care, în mod dureros, nu le cunoaşte, Iliescu se apără, plusînd. Aceaşi situaţie în cazul marii teme favorite a lui Iliescu: consensul, acordul negociat paşnic. Evident, Iliescu, omul violenţei politice afişate şi extreme, caută, şi aici, fără să ştie, o compensaţie, un alibi tematic în stare să îl ferească de adevăr. Şi acest comportament e defenisv. Iliescu e în situaţia personajelor dramatice şi instabile pe care politica le scuipă adesea pe scenă, în romane sau în film. Vorbind, în mod repetat pe teme care nu fac decît să îl readucă la contradicţii şi adevăruri nerezolvate, Iliescu se scuză. Şi se acuză. Protejat şi scutit de urmărire penală, Iliescu semnează, ori de cît ori are prilejul, începerea auto-urmăririi morale.

Succesul tîrziu al naţiunilor îndelung eşuate


Un eseu foarte limpede şi încărcat de sens al istoricului polonez Adam Zamoyski pune, revelator, problema istoriilor naţionale est-europene, raport cu istoria general-europenă. Zamoyski e, alături de alţi ziarişti şi istorici polonezi, un caz excepţional de promovare şi impunere a culturii naţionale prin cercetare directă, spre deosebire de expunerea patrimoniului naţional în diverse vitrine omagiale finanţate şi remorcate de instituâţiile specializate ale statului. Zamoyski & co au „afişat” Polonia în ziarele şi dezbatrerile academice occidentale. Amîndoi i-au făcut, mai întîi, loc, între subiectele legitime de meditaţie istorică majoră şi au „obligat” istoriografia occidentală să includă spaţiul polonez între verigile fără de care istoria Europei e de neconceput. Indiscutabil, succesul acestei insurecţii academice a fost mult uşurat de opera anterioară a unui mare polonist ca Norman Davies. Şi istoriografia românească s-a bucurat de buldozere externe ilustre ( Setton-Watson, Hillgruber, Durandin, Deletant) fără ca autorii români de istorie românască să le urmeze trena şi să „profite” de spaţiul de expresie şi cercetare, astfel creat. E vina exclusivă a istoriografiei şi istoricilor noştri recenţi, încremeniţi şi depăşiţi constant, de patriosime mascate sau de mimetica măruntă a „ contribuţiilor” care parafrazează metode şi unghiuri de cercetare foarte noi, fără a pune şi a-şi pune cu adevărat probleme.

Zamoyski constată în eseul care descrie faza de pregătire a unei noi ediţii a excelentei sale cărţi din 1983 , existenţa unuii fals paradox istoric european susţinut de cîteva clişee persistente: Polonia împărţită periodic, desfinţată statal în mod repetat şi dezordonată din interior de propria nechibzuinţă:


“In contrast to most of the states deemed worth studying at the time, Poland, though a nation-based polity, had throughout the middle ages and early modern period shown a remarkably casual attitude to the possession of its historic lands and the harnessing of its resources, human or material. It had not built up institutions of central government, created organs of control, invested in infrastructure, armed itself or taxed its citizens to any significant degree. When describing the Polish state in the 18th century, foreign observers would use the word "anarchy", in its original sense of absence of government.The Poles themselves were proud of this state of affairs. Polska nierz dem stoi (Poland's strength lies in the absence of government) was a rallying-cry of the political majority.”



În ciuda acestei slăbiciuni istorice primordiale - observă Zamoyski, - Polonia a supravieţuit şi a consolidat un stat coerent care contrazice în cel mai concret mod cu putinţă antecedentele istroice ale naţiunii politice poloneze. Iar acest paradox e cu putinţă doar pentru că observatorii au văzut (sau, mai degrabă, auzit) în sonoritatea anarhică a experienţei poloneze singurul element de expresie naţională a polonezilor,. Ce n-au văzut sau au omis, din motive mai mult sau mai puţin suspecte, istoricii?


“History throws up more questions than answers. But one lesson to be learnt from the past couple of centuries is surely that European Christian humanist civilisation, with its fruits of democracy, civil liberty and all the rest, is in itself a very powerful weapon. Whether one agrees with the late Samuel Huntington's vision of a clash of civilisations or not, it cannot be denied that what preserved the Poles in the face of immeasurably superior odds and unspeakably ghastly ordeals were those very values. And sometimes it is necessary to lose a battle or two in order to win a war.”


Adevărul, nu întotdeauna enunţat, e că marele succes al istoriei eruopene post-comuniste e Polonia: un stat stabil, bine restructruat economic şi, ca urmare, mai puţin atins de criza ecoomică şi financiară care a găsit complet epuizate sau nepregătite majoritatea statelor est-europene (cu excpţia suplimentară a Cehiei şi Sloveniei).
Zamoyski observă că două din naţiunile cele mai defăimate de percepţia istoriografică şi populară curentă sînt, de fapt, state de succes, mai precis state îndelung şi aparent eşuate care „reapar” în istorie ca poveşti de mare succes:


„When I was writing my book in the 1980s, the states deemed successful were those, such as Russia and Prussia, that had shown themselves capable of mobilising their resources into building up a developed and powerful state and playing a significant role on the international scene. Yet (…) the story of Prussia is that of an ambitious dynasty caught in a 300-year-long struggle for survival through dominion that came to grief in 1918, leaving a toxic legacy that would poison the world for much of the 20th century. Russia's history is hardly less unhappy - it is a story of largely pointless expansion unattended by any contingent benefit, which fell apart in the most humiliating manner in 1989. Both ventures inflicted human suffering on an unprecedented scale, on their own people as well as on their neighbours. It is now clear that in the long term those countries, such as Italy and Poland, traditionally dismissed as basket-cases, have been far more successful than either.”

Observaţiile lui Zamoyski fac o corecţie importantă: istoria nu e dată de suma faptelor atestate( anarhia poloneză a avut loc, într-adevăr) ci de convergenţa culturală şi etică pe care aceste fapte o ascund (anarhismul polonez a distrus şansele istorice ale colectivismului). Polonia nu şi-a scris istoria atît prin evenimentele istorice care i-ar fi făcut, dealtfel, cadou un dezastru insurmontabil ci printr-o constantă culturală şi religioasă care a deziminţit toate catastrofele înregistrae în tratate de istorie şi în gropi comune.
Dizidenţii şi rebelii „absurzi” ai Europei au cîştigat pariul istoric, în baza unui dogmatism vital şi pozitiv.

Clientelism, globalism, fatalism?


Poate face faţă administraţia americană turbulenţei economice globale pe care, în parte, a declanşat-o? Nu economia, nu bursele ci băncile ci administraţia, structura birocratică federală. Răspunsul e mult-mult mai important decît s-ar putea crede şi calcula în termeni economici. În primul rînd, tocmai pentru că reacţia pe care America o va articula sau nu, succesul sau eşecul, rezistenţa la presiunile anti-market sau alianţa cu ideologia economică etatistă vor dicta, în mare parte, cursul istoriei viitoare. Finalizarea testului ameican are o putere simbolică practic nelimitată şi e aşteptată, în toată lumea, cu o anticipaţie psihologică pe care o solictă, probabil, doar marile revelaţii religioase. Cu alte cuvinte, redresarea sau griparea economiei americane va exporta, automat, redresarea sau griparea tuturor economiilor.

Mega deversările de cash dinspre Trezoreria ameriană spre sistemul bancar nu au dat, pînă acum, rezultate. S-ar putea să fi asistat la primul pas spre o eroare de proporţii istorice sau s-ar putea, la fel de bine, să asistăm la o reîntoarcere lentă, ca orice manevră de dinozaur, în direcţia bună. Nu ştim. Un singur lucru e limpede, reţeta Keynes e pusă din nou la lucru. Adminstraţia Obama a adoptat soluţia duşului de cash şi a podului de investiţii la scară mare, exact aşa cum a fost ea proiectată de Keynes şi apliată de New Deal-ul lui Roosevelt, în tetnativa de a stăvilii Marea Criză declanşată în 1929. Şi, cu asta, am intrat în uriaşa dezbatere economică alimentată de apariţia actualei crize. Istoricii - cei cîţiva care au curajul să o facă - spun că New Deal-ul coordonat de Roosevelt pe baza sugestiilor lui Keynes nu a avut succes. Însă nimeni nu cunoaşte altă reţetă şi, de la Berlin, la Paris, Washington şi (mai ales) Londra, toată lumea imaginează şi pompează pachete financiare incandescente, după care aşteaptă dezgheţarera circuitelor. La un nivel evident mai mic, Guvernul şi Preşedintele României au procedat la fel.

Ştim puţin şi, în comensaţie, ne imaginăm sau sperăm mult. Însă cîteva lucruri vor condiţiona, în mod vizibil şi direct, prestaţia autorităţilor federale americane. Mai întîi, capacitatea administrativă. Capacitatea „cleircală” a noii adminsitraţei Obama e, deocamdată, mediocră.
Noua Admisnitraţie a început ezitant şi a trebuit să revină asupra cîteva numiri importante. Mult mai gravă şi mai puţin cunoscută e o altă problmeă, mai puţin comentată şi complet lipsită de panaş mediatic. O problemă pe care, în sfîrşit!, o împărţim cu sistemul politic american: patronajul sau, cu o vrobă mai cunsocută la noi, cleinetlismul. O spune foarte direct şi clar, într-o intervenţie pe blogul din Financial Times, Willem Buiter, fost memebru al Comisiei de Politică Monetară a Băncii Angliei. Buiter porneşte de la decalraţiile exasperate ale părţii britanice, după cîteva tentative de a stabili , alături de noua administraţie americană, un circuit clar de coordonare anti-criză:


„Since the Obama administration took over on January 20, the US Treasury has effectively been out to lunch. As widely reported (see e.g. this account in the Financial Times), Sir Gus O’Donnell (as cabinet secretary the top UK civil servant) has attacked the “absolute madness’ of the US spoils system, where a new Federal administration replaces the entire top stratum of the civil service with new officials possessing the right political connections and leanings. Quite a few of these top officials need to be confirmed before they can start working. This can take months. Many of the new officials have no political, government or administrative experience and spend most of their first months in office trying to figure out where the washroom is instead of designing and implementing policy.”


La capătul acestor observaţii care l-ar zgudui pe Tocqueville, cred că toate clintelismele politice au fost şi sînt greşit înţelese. Presa vede în ele, adesea, o formă sistematizată de corupţie. Evident că e aşa şi evident că nu e numai atît. E mult mai grav şi mai complicat. Orice clientelism reflectă un tribalism politic ireversibil. Administraţiile se schimbă şi îşi dau birocraţia în arendă de clan, nu numai pentru că nepoţii trebuie hrăniţi şi finanţatorii răsplătiţi ci şi pentru că neîncrederea în “ ceilalţi” e totală. Clientelismul e reflectarea administrativă a unui tribalism care refelctă, la rîndul lui,o diviziune ideologică şi socială completă şi cumplită. Cum se spune, “naţiunea e ruptă în două”. Aşa cum sugerează şi Buiter, asemenea rupturi sînt legate de un eveniment traumatic, de un punct istoric de sciziune. În cazul Statelor Unite, anii ’60 şi războiul din Vietnam au sfîşiat consensul şi au desăvîrşit polarizarea. Fractura internă americană are atît dimenisuni “elitare”, cît şi o largă bază “populară”( aşa cum s-a văzut clar, în ultimele 3 campanii electorale prezidenţiale). Aceast din urmă divorţ timite la rădăcinile adînci ale sciziunii. Separaţia e aproape automată şi întrucîtva “inconştientă”( în sensual de: neprogramată). Ea fortifică două opâiuni care descriu două prize de viaţă distincte. O fractură gravă care rezultă, practic, într-o singură federaţie şi două culturi.
În România, polarizarea a fost, de fapt, prima realitate a lumii post comunistă. În fond, istoria anilor de după 1989 e istoria poziţiei restului lumii (politice) româneşti faţă de grupul Iliescu. Însă ,în cazul României, moravurile corupte au însoţit şi dezvoltat filonul politic al clientelsimului. De unde vine această trăsătură de caracter incoulată în practica politică? Cine vreă să găsească explicaţia într-un punct al istoriei româneşti va observa că punctul se retrage tot mai adînc. Înaintînd în căutarea lui, vom găsi mentalităţi şi practici care ne spun că problema e veche şi încă mai veche. Pînă unde putem înainta? Greu de ştiut. Zorii feudalismului? N-are rost. Mai important e altceva. Toate societăţile au traversat, într-un fel sau altul, asemenea crize în care binele politic comun a fost condiţionat şi redus de clientelism ( evergetismul roman teoretizat de Paul Veyne nu e altceva).Însă, la un momet dat, societăţi stimulate revoluţionar şi etico-religios au pus capăt acestor practici de diviziune. Se modernizează. Devin post-tradiţionale şi supra-tribale. Cu adevărat naţionale. Ori, asta e problema istorică de bază a României. Formulată sumar, ea spune că modernizarea României nu s-a încheiat. Ceea ce înseamnă, mai departe, un impas continuu. Căci modernizarea parţială sau nînchieată nu e o fracţiune sau o promisiune de împlinire ci absenţa de facto a modernizării. Asta decuplează România (şi alte state est-europene de mare densitate tradiţională) şi o aşază în limitele unui proiect care nu mai încetează să se proiecteze şi reproiecteze cu fiecare ciclu politic şi adminsitrativ.
Pînă aici despre clientelism, originile şi funcţiile lui comparate. Al doilea factor care condiţionează cheia americană a crizei globale e încrederea celor ce finanţează şi ar putea finanţa, mai departe, deficitele trilionare americane ale următooirlor ani. Cu alte cuvinte, vor persista, în primul rînd, China şi, apoi, state ca Arabia Saudită? Vor cumpăra ele, mai departe, bonuri de trezorerie americane, finanţînd, în acest fel, deficitul şi programele de redresare aemricane? Sau vor decide că pragul a fost trecut şi piaţa americană nu mai prezintă încredere?

Comentatorii au pariat, pînă acum cîteva săptămîni, pe logica imabtabilă a puterii finale şi a stabilităţii fiscale americane. Altfel spus, Statele Unite sînt cea mai mare putere a lumii iar promisiunea reziduală pe care o conţine această realitatea economică şi extra-economică va atrage, în continuare, banii guvernelor chinez sau saudit. În al doilea rînd, sistemul fiscal american era, în continuare, conisderat „cel mai sigur cash flow cunoscut în istorie” şi această constantă era un atu suplimentar în optica externă pozitivă asupra achiziţiei de bonuri amicane.
Ceva s-a clătinat în această percepţie. Primul Ministru chinez s-a declarat „îngrijorat” de perspectivele financiare ameicane. Nu e, încă, un refuz de finanţare dar e, în orice caz, un dubiu complet articulat şi neaşteptat. Însă situaţia e exttrem de complxă. Căci semnalul chinez nu e, pur şi simplu, o reţienere care poate complica, pe gratis, problemele americane, în vreme ce aduce avantaje sistemului politic şi economiei chineze. Reţinerea chineză e sau poate deveni o dramă. China şi ceilalţi mari cumpărători de datorii americane ştiu că nu există şi nu pot exista zone de plasament mai bune decît pieţele americane. Propriile pieţe nu pot sau nu au calităiţe de bonitate necesare pentru a înghiţi asmenea sume. Un tsunami de cash aşteaptă să fie canalizat iar dacă scurgerea e blocată, excesul de lichidităţi riscă să înece pieţele şi economiile loclae. Imapsul american, urmat de un refuz de finanţare chinez, se va întoarce rapid asupra Chinei, declanşînd o criză internă de mari porporţii. Anunţul Primului Minsitru chinez nu e un avertimsent iritat şi nici o formă de sfidare. E, mai degrabă, un strigăt care camuflează o stare încă nedeclarată de teroare psiho-politică. Nu e greu de bănuit că statul chinez ştie foarte bine ce urmează. Un refuz de achiziţie a datoriei americane poate fi urmat, fulgerător, de închiderea pieţelor americane iar asta ar aduce colosalul agregat chinez la un pas de colaps. Războiaele protecţioniste deschid de regulă războaie de altă natură. Încet- încet, temerile abia schiţate de comentatori care au evocat premizele economice ale conflictelor miliare nu mai par pură fantezie.
Revenind la anliza detaliată a lui Willem Buiten, un expert carre nu obiţşnuieşte să se piardă în retorisme:


„These are not tales to frighten the children. I am deeply concerned that, when the US Federal government starts to run Federal budget deficits of 14 percent of GDP or over, the markets will get spooked and will simply refuse to fund the US authorities at any interest rate. Summers’ naive proposal for expansion now, virtue later, is simply not credible given the political economy of the US budget, now and in the foreseeable future.