Manual de defăimare

(ediție româno - maghiară)

Comisia pentru stabilirea ereziilor s-a pus iar în mișcare. De data, asta pericolul e Viktor Orban, Primul Ministru maghiar. O avalanșă mediatică a îngropat Ungaria în denunțuri și avertismente urgente privitoare la iminenta ruptură de democrație. Imediat după eșecul catastrofal al socialiștilor la alegerile de anul trecut, opinia publică internațională a stabilit că Ungaria e tîrîtă de Orban și de FIDESZ, partidul de dreapta care guvernează cu o majoritate masivă, spre dictaură, fascism, autoritarism, putinism - în funcție de preferința semnatarului. Publicul larg are toate motivele să creadă că Ungaria are o problemă serioasă. Atîtea asigurări alarmate și atîtea nume credibile ale presei internaționale nu pot greși. Așadar care sînt faptele incriminante?

Aici, cititorul va trebui să se mulțumească cu puțin. Mai precis, cu tăcerea. Nimeni nu e în stare să își ajute cititorii cu cîteva cuvinte clare și hotărîtoare. De pildă: cutare afirmație a ziarului sau a prezentatorului TV care anunță că Ungaria se scufundă în extremism e dovedită de următoarele fapte. În cel mai bun caz, articolele și emisiunile care vorbesc de rătăcirea Ungariei menționează legi și decizii ale guvernului maghiar, asigirîndu-și cititorii că e vorba de abuzui inadmisibile. Asta ar trebui să fie deajuns. Dar nu e.

Referințele presei cumsecade și pro-democratice reproduc unul și același catalog de acuzații și, mai mult, folosesc, adesea, aceleași fraze. Rechizitoriul pare, în prea mare măsură, preluat din pachetul pasat de inamicii lui Orban. Lista acuzațiilor începe cu noua Constituție pe care editorialiștii o denunță sub culpa de naționalism-creștin. Nu văd care e problema, cu atît mai mult cu cît lipsesc exemplele incriminante. Cert e că noua Constituție nu interzice și nu condamnă liberalismul sau ateismul. Prin urmare: dacă ești adversar sincer al națiunii, al familiei sau al bisericii, foarte bine. Constituția e neutră, nu condamnă și nu exlcude. În plus, asta nu înseamnă că libertatea rănită de Orban cerea menținerea Constituției comuniste pe care guvernul socialist a vegheat-o fără să se atingă de o virgulă.

Urmează acuzația după care atribuțiile Curții Constituționale au fost restrînse. Au fost. Acuzația nu e, însă, urmată de amănunte: ce atribuții ale Curții au fost eliminate? Răspunsul: Curtea nu mai are dreptul să se pronunțe în chestiuni de natură economică. De pildă, să fixeze impozite și salarii. Cu alte cuvinte, restricția abolește un abuz juridic introdus sau curtat, și în România, de socialiști. A elimina un abuz e o restrîngere dar o restrîngere pozitivă. Dacă asta înseamnă că Guvernul maghiar se apropie de fascism, atunci fasciste sînt demult toate statele membre UE care păzesc principiul separației puterilor în stat.

Altă piesa legislativă atacată încă de la începutul războiului cu Guvernul Orban e legea mediilor de informare care - sîntem avertizați - pune în pericol libetatea presei. Cum? Nimeni nu știe. Unii au spus: prin numirea de directori media apropiați guvernului. Posibil. Dar asta nu înseamnă că legea e un abuz, deși înseamnă că rețeaua de control socialistă asupra mediilor de informare publice a fost demontată. Și mai înseamnă că, atîta vreme cît media a fost în mîna socialiștilor, lucrurile au fost în ordine. Numai controlul dreptei duce la abuz. Controlul stîngii e altcva: o eliberare care n-are cum greși, pe măsură de se întețește.

Lista continuă cu redesenarea colegiilor electorale spre avantajul FIDESZ. Și aici indignații nu știu sau nu vor să spună că desenul electoral al Ungariei fusese creat de socialiști pentru socialiști. Ceea ce, după cum am arătat mai sus, nu poate fi abuz ci un pas înainte. În genere, suita de nelegiuri a Guvernului Orban e de neiertat, exact în măsura în care sistemul de control socialist asupra vieții publice în Ungaria a fost o binecuvîntare.

Comentariile critice impută duetului infernal FIDESZ / Orban că numirea în funcții publice importante a numeroși prieteni, asociați și simpatizanți. Astfel, Președintele, Procurorul General, Directorul Serviciului de Audit, și Președintele Autorității Media sînt cunoscuți pentru legăturile lor cu FIDESZ sau pentru convingerile lor de dreapta. Există, într-adevăr, un caz mai mult discutabil - recuperarea, într-un post minor( director adjunct de teatru) a fostului mare preot al hungarismului, Istvan Csurka. Curios, însă, atîta vreme cît deținătorii acestor funcții erau cunoscuți pentru legăturile lor cu Partidul Socialist sau pentru convingerile lor de stînga, situația era suportabilă sau de-a dreptul lăudabilă. Rezultă de aici că Guvernul Orban nu avea decît să îi mențină în funcții pe socialiști sau să numească socialiști proaspeți în locul celor vechi și totul ar fi fost impecabil.

În lipsa arguemntelor concrete și raționale critica administrației Orban e, pur și simplu, o operațiune masivă de defăimare. Adevărata problemă nu privește comportamentul guvernului maghiar ci obișnuințele și răspunderile celor ce au dezlănțuit sau reprodus acest atac. Guvernul Orban e așezat între monștrii anti-democratici în urma unei decizii, nu la capătul unei analize. Cu alte cuvinte, adversarii lui Orban au hotărît cum arată realitatea. Aceiași critici au stabilit cum arată realitatea și au stabilt că arată bine în 2006, cînd au avut în față cazul ”Gyurcsany contra adevărului și a societății maghiare”. Merită să ne amintim.

În 2006, Primul Ministru Socialist, Ferenc Gyurcsany, a rostit faimosul discurs al minciunii în care recunoștea pe față și de față cu tot activul Socialist că Guvernul lui a mințit în permanență, că nu a luat nici o măsură utilă și că își păcălește continuu populația. Înregistrarea a ajuns în știri dar a fost urmată de o indiferență totală. Vocile care se cutremură astăzi în fața pericolului extremist de dreapta au tăcut în fața dovezii imediate a manipulării anti-democratice a stîngii.

Acest reflex nu e un accident sau o inexactitate rezervată unui guvern majoritar de dreapta, într-o țară mică. Duplicitatea și dezinvoltura acestei operații de falsificare și îndoctrinare au o consecvență și o energie propagandistică de nivel dogmatic. La originile acestei practici vizibile aproape oriunde dreapta guvernează stă o aberație hrănită de dictumul marxist-teologic după care socialismul și numai socialismul e adevărata cale și doctrina revelată. Oricine se plasează în afara acestei sfere mîntuitoare e eretic și oricine cîștigă alegerile împotriva acestui adevăr inatacabil e un reacționar aducător de fasicsm.

Ideea după care socialiștii gîndesc propagandistic e corectă dar insuficientă. Tehnicile de propagandă lucrează pe structuri de fond care țin de gîndirea religioasă sau, mai exact spus, de un fanatism incompatibil cu democrația politică. Astfel, dat fiind că primatul socialist e în același timp indiscutabil, revelat și științific, democrația e un joc burghez îngust, mai ales atunci cînd duce la ictorii ale dreptei, adică ale forțelor eretice. Singura definiție corectă a democrației e, pentru socialiști, o democrație care validează socialismul.

Adevărul trist și banal e că socialiștii maghiari nu pot suporta eșecul zdrobitor de la alegerile de anul trecut. O instanță revelată nu poate fi bătută măr la alegeri, adică nu poate fi respinsă de o majoritate populară și pămînteană, de o turmă de proști neinițiați. De aici, orbirea activă a socialiștilor de pretutindeni care au pretenția ca dezastrele, inclusiv dezastrul economic desăvîrșit de ei în Ungaria, să fie trecute cu vederea în numele Idealului. Un bun socialist își ruinează țara și crede vîrtos că tocmai asta îl îndreptățește să o ia de la cap.

În mod normal, problema socialiștilor scoși din joc în Ungaria ar fi trebuit să rămînă o frustrare de grup. Extensia internațională a acestei frustrări e rezultatul comportamentului naiv sau complice al mediilor de informare. Lipsa de rigoare e un defect profesional dar complicitatea jurnaliștilor stîngiști care pozează în slujitori independenți ai interesului public e un viciu moral grav. Concluzia cea mai amară a acestui spectacol care repetă automat opeații de defăimare a guvernelor dreptei ține de principala maladie a conștiinței contemproane, de autodistrugerea spiritului critic prin mijloacele așa numitei prese libere, transformată în cameră de ecou a mitologiei socialiste. Într-o epocă în care denunțul autorității și al abuzului politic e o temă permanentă, presa are un comportament de arbitrar absolut și răspundere nulă. A patra putere în stat a devenit o putere abuzivă care își arogă dreptul de judecată suprem și nu rabdă nici o fărîmă de răspundere. E cazul clasic al beției de putere, cu o instituție nealeasă care își asumă fără control drepturile unui organ public ales.

Exact ca în cazul refrenului obsesiv care descrie, în România, ”dictatura lui Băsescu”, adevărul răsturnat spune ceva important. Nu despre Băsescu sau Orban ci despre inițiatorii defăimării. Prostia vorbește clar despre cei ce o îndrugă. În esență, mesajul ascuns și ireductibil al acestui tip de aberații rostite apodictic spune: Băsescu și Orban nu ne lasă să punem mîna pe tot. Au fost ei aleși democratic? Nu contează, pentru că mulțimea e oarbă (atunci cînd nu ne alege pe noi). Băsescu și Orban sînt dictatori. Cu ce probe? Nu contează, important e că nu ne convin.

Mai e ceva trist și meschin în campaniile de asfixiere mediatică a regimurilor non- sau anti-socialiste din statele Uniunii Europene. E ușor. E pe gratis. Indignații nu riscă nimic. În schimb, aceiași curajoși tac sau șușotesc inaudibil, atunci cînd e vorba de China, Belarus, Ucraina, sau alte împărății în care nu se știe ce expluzare, ce răpire sau glonte în cap aduce mîine protestul de astăzi. Dacă e vorba de Ungaria sau de România, lucruile se schimbă și realitatea democratică a acestor societăți libere devine rampa de lansare a celui mai respingător atac la libertate.

De la capăt, spre sfîrșit

La Mulți Ani, dintr-un an european care prelungește anul trecut. Ne-am întors în punctul pe care l-am lăsat nerezolvat la sfărșitul lui 2011. După o scurtă pauză de masă și de iluzii, presiunea piețelor s-a reluat. Zona euro e din nou în corzi pentru că n-a ieșit niciodată din corzi. Acordul lansat solemn pe 9 decembrie a intrat, deja, în tiparul inevitabil al ezitărilor și revizuirilor. Ce s-a hotărît a rămas bun nehotărît. Pentru a rezuma o complicație care ascunde un adevăr unic: proiectul de Acord care ar urma să fie aporbat în martie 2012, pe baza deciziilor ferme din decembrie 2011, e o colecție de excepții, portițe, clauze speciale și alte prevederi care dau statelor membre dreptul de a ieși din limitele fixate sau de a nu face nimic. Așadar, încă o dată, liderii politici ai zonei euro se grăbesc să se auto-infirme, în timp ce își confirmă incapacitatea de a lua decizii clare și unanime.

Reacția agențiilor de rating a fost logică și a dus la coborîrea în masă a ratingului de țară în toată zona euro (cu excepția Germaniei). Creditul va deveni mai scump. Încă mai grav, blocajul european e aproape instituționalizat. Nota severă aplcată de agențiile de rating la capătul unei anlize amănunțite nu e o operație izolată. Proiectul de Acord în formula sa actuală a fost respins fără rețineri și de Banca Centrală Europeană care s-a declarat complet nemulțumită de nenumăratele fisuri ala așa numitului ”compact fiscal”. Parlamentul European s-a distanțat, deasemenea, din motive de natură politică, de proiectul de Acord în actuala sa formulă. . ba Așadar, critica deciziilor în zona euro e, acum, adoptată și de o instituție internă a sistemului. A doua concluzie e că prăpastia între retorica euro-summit-urilor e constantă și irecuperabilă. În esență, instanțele politice dominate de un cuplu Merkozy care nici măcar nu-și mai poate etala unitatea suferă de ineficiență masivă și continuă să trăiască într-un regim de compromis și excepții care lasă neatinse problemele structurale ale economiilor europene. Cine dorește o explicație detaliată și tehnică a stării de fapt are la dispoziție studiul pătrunzător al lui Lucian Croitoru.

Cancelarul Merkel, liderul de facto al regiei politice europene, a lansat imediat apelul la mobilzare și aplicare strictă a programului de disciplină fiscală adoptat în decembrie la Bruxelles. Înseamnă asta replierea tîrzie dar salutară a zonei euro? Foarte greu de crezut. Regula internă de funcționare a acestui sistem eterogen și contradictoriu presupune tocmai imposibilitaea alinierii politice. Urmează (încă) un an de contradicții nerezolvate și penalizări în serie. Drama eruo își caută deznodămîntul, înaintînd spre varianta cea mai rea.

Galeriile Schwarzenberg

Cel mai adesea oamenii care scriu, vorbesc și, uneori, gîndesc politică serioasă sînt măcinați fin de propria vocație. Mai toți sînt fragmentați de obligații fără sfîrșit, intoxicați de informație schimbătoare și ruinați de inconsecvența vicleană a omului cu care cred că au ajuns la o înțelegere. Pe scurt, politicienii serioși au mare nevoie de terapie. Înainte de a întinde mîna spre raftul cu sticluțe, tuburi și pastile, marii demolați ai vieții politice ar trebui să îl vadă, măcar 10 minute într-o viață, pe Karel Schwarzenberg. Numele și titulatura complete: Karl Johannes Nepomuk Joseph Norbert Friedrich Antonius Wratislaw Menas, al șaptelea Prinț de Schwarzenberg și Conte de Krummau. Mai aproape de noi: Ministru de Externe al Republicii Cehia. Și mai aproape de noi: partea luminoasă a umanității întrupată într-o persoană, după modelul care pune toată cultura înaltă a unei epoci într-o piesă de mobilier burghez sau într-o colecție de porțelanuri pictate. Scwarzenberg e, la drept vorbind, o relicvă în care supraviețuiește și luminează o fostă mare civilizație mai curînd central europeană decît europeană și mai mult euro-germană decît germană.

L-am întîlnit de cîteva ori și am rămas pe cît de mirat pe atît de vindecat. Karel Schwarzenberg împrăștie ceva rar, în vremurile noastre frenetice, dezordonate, mediocre și, prin urmare, doar nominal ale noastre. În aceste timpuri pline de voci și fără direcție, Schwarzenberg degajă o siguranță străină de certitudinile ideologilor, un soi de calm înrudit cu gustul și înțelepciunea. Schwarzenberg e exact ce putea fi Europa fără secolul XX: echilibru, bună cuvință, umor(foarte ceh), inteligență și splendoare culturală. În consecință, Scharzenberg e monumental și discret în aceași măsură. Schwarzenberg poate fi vizitat, așa cum vizitate poate fi Viena sau Praga și cum nu mai pot fi decența vieții urbane europene sau calitatea cercurilor intelectuale ale anului 1900. Spre deosebire de copiile sale contemporane și nereușite, Schwarzenberg e volubil fără a rosti un cuvînt prea mult, educat pînă în vîrful unghiilor dar indiferent la diplome, multicultural fără etnie și pretenții de victimă rasială, edificat asupra istoriei mari și, din acest motiv, sceptic în fața frazeologiei politice de oriunde și oricum ar veni ea aprobată.

Proba cea mai recentă e un interviu superb, laconic, curajos și lipsit de zgomot. Îl puteți citi aici și cel mai potrivit ar fi să o faceți pe încet, ca la o degustare de vinuri rare.

Schwarzenberg vorbeșe despe Europa într-o manieră critică și în același timp entuziastă, cu un discurs pe care îl pot susține numai europenii structurali, nu și europenii militanți. Interviul nu merită defalcat dar trebuie rezumat la cîteva observații pe care nu le veți mai întîlni mult timp de acum înainte.

- mai întîi despre întinderea reală a Europei, o ndimensiune mereu supusă abuzului și viciată de aroganță:

"It's a good thing that Croatia will soon join the EU. Ukraine should also be a member. I believe that the entire western Balkans should be part of the EU, at least if we want to avoid sitting on a powder keg. And Turkey, if it still wants to be -- provided it undergoes some important reforms."

Așadar, ultra-central-europeanul nu face grațiile obișnuite ale central-europeanului care distinge între o Europă stilată și distilată de la Praga spre Vest și o Europă ratată, needucată și irecuperabilă de la Praga spre Est. Europa lui Scwarzenberg se bazează pe bunul simț și pe valorile fundamentale care ne țin în aceași lume. Eurosnobismul ar fi fost o atitudine scuzabilă și prizabilă pentru un personaj șlefuit între Praga Viena și Munchen. Schwarzenberg refuză tentația și pune în subtext un reproș care ridiculizează fără efort parodia occidentală a dimenisunii europene.

- despre locul și rolul real al Uniunii Europene în istoria contemporană:

" Europe has become very introverted. It looks beyond the edge of the plate, if you will, but not beyond the edge of the table. Europe has lost something of its global perspective."

Restrîngerea Europei e un fapt și anume o consecință directă a restrîngerii politico-intelectuale a elitelor administrative europene. Scwarzenberg remarcă lipsa sau, mai degrabă, frica de viziune pe care documentele auto-flatante ale UE se chinuie să o nege. Intuil. Lumea e plină de confuzie și cere politicienilor un singur lucru: direcție. Europa e blocată în propriile indecizii și nu are nimic de oferit. Absența și decridibilizarea blocului european trec neobservate doar la Bruxelles.

- despre germanizarea deciziei politice în UE, una din puținele certitudini europene, într-un moment de criză care tinde spre permanentizare și agravare, nu fără legătură cu vocea regăsită Germaniei:

"Sometimes Germans seem to be saying: If all of you could just be as industrious and frugal as we are, you wouldn't be in such a mess. There's even some truth to that. But one shouldn't declare oneself to be a role model. (...) It's like this: The rich uncle who helps you out, but makes a big show of it, gets on your nerves. Small countries, in particular, are sensitive about this. And they don't necessarily like it when Ms. Merkel and Mr. Sarkozy sit down and flesh out the policies, and then notify the others of their decisions. This can only go well for a while."

Pretenția limitată și, în același timp, exorbitantă a Germaniei e binevenită în termenii generali ai manualelor de bună purtare economică. Însă, practic, în lumea reală a societăților și culturilor europene, soluția morală germană e o eroare care irită nervii naționali. Schwarzenberg remarcă deplasarea politicii europene spre tiparul nefericit al puterilor decidente versus state mici. Ca bun coleg de suferință al guvernelor polonez, român și maghiar, Schwarzenberg știe bine ce spune fără să facă, totuși, un spectacol din frustrările pe care lipsa de considerație a Germaneiei și Franței le-a așezat în locul unității europene.

- dar nu e, totuși, de înțeles rigorismul german, de vreme ce Germania e în situația de a plăti boacănele statelor problemă din Sud? Răspunsul lui Schwarzenberg nu e o noutate dar n-a fost niciodată formulat la asemenea nivel și cu atîta claritate:

"Of course I understand it. The only thing is, the German recovery and Germany's export performance are based on the fact that the countries that are now in debt went shopping on credit in Germany. Who benefited the most from all the reckless debt policies? You did! The Germans should keep that in mind."

Adevărul e clar doar în prezența explicită a răului. În rest, adevărul, inclusiv adevărul despre criza europeană, are întotdeauna două fețe. Drama economică europeană nu e o idee greacească sau un artefact italian ci o coproducție. Deficiențele sudului vin din mentalitățile sudului dar falimentul calificat al sistemului euro e rezultatul sistemului euro care a așezat în același cadru monetar economii despărțite de diferențe fatale de productivitate. Euro a devenit astfel conducta care a legat două zone de potențial contrare și, în aceste condiții, conudcta a devenit rapid un distributor de mărfuri la capătul dinspre Germania și un aspirator de fonduri la capătul dinspre sud. O mare parte a banilor cheltuiți de populațiile sudului au fost puși la dispoziție de bănci germane și au cumpărat produse germane. La capătul acestei observații, Germania nu poate pretinde că nu știe cine a avut de cîștigat, cine a avut de pierdut și care au fost efectele perverse ale sistemului.

- despre realitatea unei Europe cu două viteze, adică despre ipoteza care pretinde să țină sema cu realism de declajele istorice care despart Vestul și Estul:

"Incidentally, I am opposed to a two-speed Europe. Anyone who has ever driven on the German autobahn knows that the slow lane leads to the exit. I don't want to diverge from the main European direction."

Problema Uniunii Europene nu e descoperirea ipocrită a unui continent cu două feluri de istorie și două tipuri de națiuni. Dimpotrivă, problema e construcția unei Uniuni coerente care pleacă de la realitatea marelui substrat european comun. Umorul lui Schwarzenberg scoate din circulație făcătura unei Europe cu două viteze, folosind comparația cu banda pentru reduși, începători sau incapabili a unei autostrăzi germane. Iluzia unei Europe cu două viteze poate face carieră, de pildă, la Paris. În rest, aceași idee se numește, la București, Praga sau Varșovia, despărțirea de Europa, la cererea neformulată dar implementată de retorica UE.

- în sfîrșit, miezul problemei: cine ne-a adus aici? Cine e, de fapt, vinovat de prăbușirea formelor prspere de viață pe care europenii le-au crezut definitive? Chestiunea e cu atît mai gravă și mai vie cu cît orice lămurire suplimentară pare inutilă. Problema pare deja soluționată de corul global care învinuiește bancherii, băncile și capitalismul. Numai că acest gen de răspuns face rost de țapi isăpățirori exact în măsura în care pune capăt logicii. Adevărat, criza e în mare parte o criză a băncilor ajunse din urmă de o politică de credit nesăbuită. Rămîne de lămurit încă ceva: cine și de ce a luat împrumutrile?

"The politicians, without a doubt. Budgets that required deficit spending were approved for decades as a matter of course. This couldn't go well indefinitely. Of course, the banks took advantage of this. In the last 30 years, there have been hardly any politicians who have warned against spending even more money."

Răspunsul lui Schwarzenberg merge direct la țintă. Nu e nimic neclar sau complicat. Vinovatul e cunoscut: politicienii. Guvernele au lucrat în utltimii 30-40 de ani cu deficite bugetare, așa cum bea cineva apă. Împrumuturile au fost cerute de guverne care au ceat iluzia electorală a vieții fără constrîngeri financiare și au instalat pretenția absurdă a vieții asistate din leagăn pînă în mormînt. Generalizarea acestei practici a transformat societățile occidentale în bantustane pe credit.

- despre relația euro-Europa-Uniunea Europeană, locul unor confuzii enrome și clișeul sacru care trimite orice observație în rîndul ereziilor:

"Although the euro is an important project, it is only an instrument. The European Union was established as a political project, and it would survive without the euro. We must provide a uniting Europe with democratic legitimacy. The EU is a very complicated structure today. Brussels has taken control of everything it possibly could. As a result, we now have competencies there that would be more effective if assigned to regions or countries. We have to move away from a Europe of small minds."

O avalanșă de-a dreptul propagandistică a îndepărtat euro de realitatea sa ultimă în context european. Euro, e, într-adevăr, doar un instrument care nu poate și nu trebuie confundat cu Europa sau cu Uniunea Europeană, orcît s-ar strădui să ne convingă de contrariu Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel. Schwarzenberg nu se teme să sesiseze această distincție, tocmai pentru că are o definiție clară a Uniunii Europene și pentru că știe în profunzime ce este Europa. Cu sau fără euro, Uniunea Europeană poate supraviețui, de vreme ce Uniunea prespune o asociere politică. Prin urmare, elementul vital pentru supraviețuirea Uniunii nu e uniunea monetară ci legitimitatea democratică. Dispariția euro n-ar fi o bucurie dar Uniunea Europeană îi va putea face față. În schimb, diluarea sau limitarea principiului democratic poate fi fatală Uniunii Europene. Iată de ce discuția despre viitorul Europei trebuie să includă, alături sau chiar înaintea subiectului euro, principiul democratic. Asta cu atît mai mult cu cît tendința de concentrare a deciziei la Bruxelles și practica ucazului Merkozy, lansat periodic la summit-urile UE, împing spre o zonă de rarefiere democratică.

- despre unitatea uitată sau neexercitată a Europei. Schwarzenberg constată din nou o realitate elementară și îndelung ignorată. În plină defilare a temelor de unitate europeană, UE e lipsită de integrare și coordonare în cîmpurile fundamentale care dau densitatea și anvergura globală a proiectului european:

" We need a common foreign policy, a common security policy and a common energy policy. We don't need a common cheese policy. "

Politica externă, politica de securitatre și politica energetică rămîn fie neacoperite, fie neformulate la nivel european. Eșecul așezat în dreptul acestor trei domenii strategice dă măsura ultimă a unității europene. Atîta vreme cît se va reduce la drapele, ceremonii și coorodnări la nivel de brînză, legume, fructe sau mărci poștale, Unitatea Euopeană va fi o forță într-un acvariu.

Interviul lui Scwarzenberg se încheie cu o remarcă de pătrundere și amărăciune cu totul speciale. Aruncată în trecăt, ea poate fi ușor confundată cu un detaliu biografic:

"Now I'm home again. I've survived the 20th century."

Istorie personală? Mai mult. Într-adevăr, aristocratul gonit și jefuit de statul comunist în 1948 a revenit acasă. Asta îl privește pe aristocrat. Însă Scwharzenberg e unul din cei cîțiva învingători ai secolului XX. Un spirit care a supraviețuit ororilor și s-a ridicat, prin cultură, deasupra ideologiilor. Un om liber între atîția oameni de libertate irosită, într-o epocă tot mai puțin capabilă să înțeleagă și să evite istoria secolului XX.

Havel în alte lumi

Dispariția lui Vaclav Havel e o inadvertență. Aflăm, acum, că tînărul Havel avea 75 de ani. Nepotrivirea e revoltătoare. Un spațiu imposibil se deschide între Havel, intelectualul, contestatarul, rock-fan-ul, fixat definitiv, la 30 și ceva de ani, prin pulover, gusturi, educație, și veteranul de 75 de ani care lasă în urmă o Președinție de stat, o carieră de scriitor și o pildă politică nebănuit de complexă.

Descoperirea lui Havel va porni, probabil, abia postum. Confundat adesea cu personajul rebel la modul ceh (inclusiv buna creștere incurabilă a central-europenilor de bună educație austro-ceho-maghiară) Havel a fost un om politic în același timp mare și insesizabil.

Dramaturgul s-a desprins lin de cariera artistică pentru a se dedica vieții publice. Ales Președinte de o națiune care nu s-a împiedicat în lipsa de experiență politică a alesului, Havel a rămas, pentru mulți, o imagine, nu o realitate. Însă Havel a fost mai mult decît suma simbolică a gesturilor sale. Puțină lume a remarcat că Președintele Cehiei a renunțat la vocația literară fără a se desprinde de înțelesul culturii literare. Președintele nu a fost un politician de partid, dar a fost om de stat în adevăratul sens al cuvîntului: un înțelept cumpănit de filozofie și sigur pe durata valorilor. Omul de stat a învățat dintr-o experineță culturală bine ferită de nevroza erudiției să evite erorile politice tipice ale epocii. Cum a făcut Havel așa ceva? Refuzînd orbirea inetelectuală a contemporanilor agreați. Într-adevăr, Havel a reabilitat clasa intelectuală europeană, după o epocă lungă de orori și deraieri scandaloase. Cu Havel, se încheie sau ar trebui să demisioneze, în dizgrație, parada cinică a marilor preoți anti-occidentali și anti-democratici, de la Sartre și Althusser, la Chomsky și Zizek.

Havel a fost un democrat invariabil. Nici o tentație, nici o iluzie, nici un discurs teoretic nu au clintit convingerea democratică inițială și concluziile democratice finale ale lui Havel. A fost Havel un om de dreapta? În aparență, da. Însă, în acest caz, aparențele duc pe o cale greșită. Havel a fost un intelectual public de o decență suverană și perfect neconvenabilă atît dreptei cît și stîngii. În rezumat strict personal, Havel a fost unul din cazurile rarisime în care intelectualii pot trece peste convingerea paranoică a propriei importanțe în raport cu lumea. Într-un fel foarte ceh și foarte impersonal, Havel s-a ridicat peste condiționările culturale ale omului de litere. A devenit, adică, om public după ce a înțeles, neașteptat de repede, care e deosebirea între mulțime ca grup de emuli în cenaclu sau ca vietate dirijată de propagandă și viața publică definită de răspundere și dezbatere. Havel a intrat în politică fidel răspunderii publice pe care a înțeles-o ca dizident și a transformat-o în echilibru ca om de stat. În ciuda mitului, Havel n-a fost niciodată un radical. A pozat nostalgic, dar nu snob, în comapnia lui Zappa și Jagger, l-a citat cu o foarte curioasă filozofie undeground pe Lou Reed (Velvet Underground a botezat Velvet Revolution) dar n-a fost niciodată preluat și condus de filozofia anti-estabishment a revoltei pop occidentale.

A fost un anti-comunist ireductibil dar niciodată un anti-comunist teatral și inutilizabil politic. A renunțat, însă, fără rețineri, la politică înțelegînd esența limitelor în politica democratică. După politică, a rămas un om public redutabil și a desfășurat un sistem de idei lipsite de agresivitate, exact în momentele în care elita intelectuală occidentală a reluat munca la negația bazală a vieții democratice.

Unul din ultimele sale texte substanțiale, rostit la Praga acum un an și ceva, îl definește perfect. Havel e, în acest discurs final, un sceptic necoroziv. Destinul culturii occidentale îl neliniștește, iar ruptura de memorie și istorie îi par cele două scurtături favorite ale lumii noastre spre faliment. Însă Havel rămîne, chiar în acest text de amărăciune subtilă, un optimist sau, mai curînd, un constructiv care descrie lucid bazele culturii europene: capacitatea de a creea unicate, distanța față de înserierea autoamtă a producției industriale, calitatea timpului care nu se reduce la secvențe identice și limitate. Havel recunoaște, pe filiera marii educații germane, Europa calității stabile și respinge varianta birocratică a agregatului unionist care a preluat numele Europei, fără să îl poată readuce la greutatea clasică.

Ca democrat impecabil, Havel n-a fost un regulator rutinat în legislație, ci un instinctiv de orientare perfectă. Fără aura tensionată a Președinților care luptă cu marile mașinării infernale emise de Parlamente și fără nerv economic, Havel a trecut, totuși, două teste enorme.

Prima din probele lui Havel a fost confruntarea in stare de libertate cu comuniștii. Dacă dizidența i-a adus închisoarea, apariția legală și liberă în fața comuniștilor, în ultimele săptămîni ale statului socialist cehoslovac, a fost infinit mai grea. Havel a refuzat, cu un democratism extrem, tentația pozei martirice și a cerut abrupt echipei comuniste să înțeleagă realitatea, să își facă totate calculele politice și să plece. Praga n-a avut parte de farsa sîngeroasă care avea să țină loc de proces politic la București. Dar asta și pentru că tot ce era de luptat fusese deja lupat, în fața tancurilor sovietice, în Praga lui 1968 - adevăratul 68 european, acoperit și astăzi de spectacolele narcisiace montate, simultan, de stînga academică și studențească franco-grmană.

A doua probă a fost naționalismul slovac. Umilit și abia îngăduit, în scurte episoade suprimate rapid, mitul național slovac poate părea multora o caricatură tipic est-europeană, o piesă nedemnă în colcția de naționalisme esteuropene. Havel a acceptat dreptul la expresie națională al slovacilor și, mai mult decît atît, a refuzat să devină Președintele naționalismului ceh. Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost însă un partaj mult mai complex decît ne putem imagina astăzi, cînd episodul e aproape uitat și, fără îndoială, subestimat. Havel a refuzat priza națională acceptînd vocația separată a slovacilor. Exact în aceași măsură dar fără alte comoții, Havel a afirmat un naționalism ceh luminat. Dezmembrarea amicală a Cehoslovaciei a însemnat conservarea și relansarea Cehiei. Din acest punct de vedere, Havel a fost un naționalist nerostit dar asta e mai greu de înțeles atunci cînd conflictele etnice potențiale se încheie fără dramă. Havel a absolvit dilema națională prin mijloace exclusiv democratice, într-o epocă în care etnia și revendicarea resentimentară au revenit la putere spre a distruge Balcanii și spre a bloca mental zone largi ale Estului european.

De ce a reușit Havel în atîtea planuri? Pentru că a știut să renunțe fără să cedeze. Scriitorul a reunțat la egotismul literar și a intrat în politică. Politicianul a renunțat la discursurile și patimile care fac decorul visceral al politicii. Întrebarea următoare e: cum a fost posibil Havel însuși, un personaj de echilibru și luminozitate care exclud lumea comunisă? Explicația e lumea cehă.

Dacă, la începutul anilor 90, multe din statele Estului au intrat în post-comunism, Cehia era, deja, altundeva. Cehia a rămas pe toată durata intervalului comunist o lume (nu un stat) pre-democratic, fără determinările din care avea să se nască regnul ambiguu al post-comunismului. Cehia a rămas pregătită pentru rearticularea burgheză tocmai pentru că a fost cu adevărat burgheză mai înainte. Aici e vie diferența între Cehia și, de pildă, România. Diferența era vizibilă încă din anii 20-30, cu o Cehie industrială bine turată pe care Germania a menținut-o ca motor tehnologic de sprijin și o Românie agrară pe care Germania a considerat-o mereu un depozit de materii prime (în special petrol). Dincolo de reținerile față de un subiect clarificat prin intermediere germană, aici e diferența între dezvoltare și subdezvoltare. Asta explică supraviețuirea substratului burghez care a făcut imposibil triumful intern al comunismului în Cehia. Mai departe, remanența activă a civilizației burgeze explică atît numărul cît și normalitatea dizidenților pe care Havel i-a întrupat aproape profesoral. În fond, excepționalismul lui Havel e greu de verificat.

Un om aparent greoi cu o pauză de replică foarte freceventă în bonomia cehă, Havel n-a avut nimic eroic. Cu toate astea, Havel n-a avut adversar. Regimul comunist pe care Havel l-a măturat fără crispare era falit în fața unei societăți care nu-și pierduse decența umană. Havel a continuat acest fir, rafinîndu-l cu o eleganță spirituală a la Viena 1900. Plus rock’n’roll.

Cu Havel se încheie sau începe să treacă marea generație est-europeană a anti-comunismului rațional: Saharov, Walesa, Havel însuși. Timpurile lor se încheie exact în clipa în care lumea occidentală întîlnește următoarea fază a propriei crize. Începe o epocă de nesiguranță fundamentală, declin și politică irațională. Poate că plecarea lui Havel e, încă o dată, gestul unui om profund decent, făcut pentru alte lumi.

Revelația continuă

Urmează restul. Germania și Franța au redesenat Uniunea Europeană. E mult și insufficient. Acordul finalizat, joi noaptea, la Bruxelles, e cuprinzător dar problemele de bază rămîn, mai departe, în discuție. Prima întrebare privește chiar noul Acord. Cancelarul Merkel și Președintele Sarkozy vorbesc de un nou Tratat European. Dacă e așa, va funcționa UE cu două Tratate? Sau va opera cu un nou Tratat în interiorul vechiului Tratat? Și cine va aplica, supraveghea și garanta Tratatele? Comisia Europeană e legată de Tratatul de la Lisabona iar noul Acord (și viitor Tratat) nu o poate dezlega de această obligație. Contradicția e deja evidentă. Obișnuitele manevre și interpretări legale vor fi puse la lucru dar nu vor putea elimina această stare potențial schizofrenică.

Singurul lucru clar e că, mai întîi, 23 și, apoi, după răzgîndirea Suediei, Ungariei și Cehiei, 26 de state membre UE au decis să semneze un acord (Tratat) care prevede limite obligatorii de deficit bugetar, propune sancțiuni pentru încălcarea limitelor, grăbește acțiunea ESM (un fond de intervenție) care va intra în funcție în 2012 și fixează suma disponibilă pentru EFSF (actualul fond de intervenție) la 500 de miliarde euro. Regatul Unit a refuzat să semneze înțelegerea. De ce? Pentru că nu poate accepta un impozit pe tranzacțiile financiare și alte măsuri de regularizare care ar lovi City-ul, principalul centru financiar al Europei (un lucru pe care UE nu-l poate ignora, pur și simplu) și principala industrie internă britanică (15% PIB). În plus, cota de divergență sau ostilitate publică față de UE în Marea Britanie stă constant la 70%. Și în Suedia care a acceptat, în cele din urmă să semneze, cota de sprijin pentru euro e infimă (sub 10%) dar costurile economice ale deciziei suedeze sînt neglijabile.

Acordul de la Bruxelles a fost întîmpinat cu prudență de piețe care digeră, încă, datele documentului. Însă reacția nu a fost negativă, ceea ce e un pas înainte. Un pas, totuși, mic, pentru că acordul și, odată cu el, deciziile care decurg din el, nu devin fapt acum ci în martie anul viitor (dacă noul Tratat va fi semnat și ratificat). Euro și zona euro se pot baza, acum, pe un punct de vedere comun franco-german. Ceea ce descrie un nou raport de putere politică în UE, dar nu e totuna cu o soluție economică viguroasă. În consecință, următoarele luni deschid un teren larg de speculație, estimări și repoziționări. Inițiatorii acordului (Germania/Franța) și aderenții (26 de state membre UE din care 9 din afara zonei euro) au făcut tot ce se putea face, date fiind condițiile politice și interesele naționale în joc. Asta e clar. Dar e de ajuns? Nu.

Problema euro a rămas, și după acest acord, la o definiție limitată care include voința politică dar exclude realitatea economică. Acordul e o excelentă declarație de bune intenții pusă sub presiune de un număr prea mare de incertitudini. Astfel:

- noua linie europeană nu spune nimic despre lipsa de competitivitate și costurile exorbitante ale muncii în zona Euro. Și nici nu pune chestiunea creșterii. Absența unei strategii de creștere economică rămîne păcatul fundamental al viziunii europene. Liderii francez și german rămîn la ortodoxia greșită, după care criza e o chestiune de exactitate și bună creștere fiscală. Patologia profundă a muncii, spiritului de competiție, maniei asistențiale și demografiei europene rămîn în afara diagnosticului și a tratamentului.

- măsurile de disciplină și unificare fiscală sînt importante și incerte. Spania, cu un deficit bugetar modest, n-a intrat în criză din pricina indisciplinei fiscale. Însă Acordul de la Bruxelles reproduce, practic, DeutscheMantra: austeritate și iar austeritate. Vor suporta populațiile Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei o asfixiere suplimentară? Și cum vor reacționa guvernele naționale, în fața dificultăților enorme pe care le presupn restrîngerea continuă a prosperității și diminuarea siguranței sociale? De adăugat că, în genere, prevalența austerității prelungește și complică ieșirea economiilor din recesiune.

- aproape totate măsurile adoptate la Bruxelles erau prezente în documentele care au însoțit lansarea euro, acum 12 ani. Nici un stat membru nu le-a respectat, toate le-au încălcat.

- în condițiile de mai sus, cine și cum va impune noile reguli? Va fi suficientă semnarea noului Tratat? Vor fi sancțiunile împotriva delincvenților automate? În teorie, dar numai în teorie, da. Recomandarea de sancționare revine Comisiei Europene care nu procedează, însă, la o simplă operație artimetică (4% e mai mare decît 3%), ci ia în considerare un număr de date care ar putea justifica scutirea (de exemplu recesiunea) înainte de a pune pe cineva în culpă.

- cine își asumă datoriile eurozonei pe care acest Acord urma să le scoată din dezbatere? Nu e clar. Cancelarul Merkel a repetat, la o conferință de presă organizată după finalizarea Acordului, că Banca Centrală Europeană nu va interveni pentru a cumpăra obligațiunile emise de guvernele datoare. Asumarea e inexistentă. Probabil că mai toată lumea ar fi de acord ca răscumpărarea zonei euro să nu țină de o obligație asumată de 27 sau de 26 sau de 17 state. Probabil că mai toată lumea are în minte un stat plătitor și numai unul (Germania). Iar Germania (bîntuită de spaime inflaționiste de la Weimar citire și presată de o populație care crede că a plătit, deja, prea mult) nu vrea să scoată un eurocent în plus.

- ce e Uniunea Europeană? Această întrebare aiuritoare a devenit obligatorie după Acordul de la Bruxelles. Cu 26 de state semnatare (din 27) Acordul ar trebui să descrie o Europă Unită pe care doar Marea Britanie nu e gata să o accepte (deși britanicii sînt convinși că refuzul lor e totuna cu refuzul de a cumpăra un bilet pe Titanic). La o privire mai atentă, aritmetica distributivă a UE se complică. Tratatul pe care îl pregătesc Germania și Franța e un Tratat al Zonei Euro (așa cum a menționat în mod repetat, la conferința de presă, Cancelarul Merkel). Asta înseamnă, totuși, două Europe. Adevărat, statele zonei non-euro au semnat și ele, dar noul Tratat bază vizează zona euro iar statele non-euro nu vor avea drept de vot asupra acestor chesiuni. Se poate vorbi, așadar, de o zonă euro cu 17 state, camuflată de prezența a încă 9 state din zona non-euro. Pe de altă parte, refuzul de la Bruxelles nu scoate Marea Britanie din UE. Însumînd: trei Europe sau trei viteze europene. În formula: 17 Euro + 9 non-Euro + Marea Britanie. Cancelarul Merkel preferă să vorbească, mai nou, de o Uniune de Creștere și Stabilitate, dar acest deziderat legitim descrie un proiect economic și nu are acoperire juridică.

În acest punct, pozița post-Bruxelles a statelor din afara zonei euro e foarte importantă. Și delicată. În primul rînd, reflexul pozitiv al statelor din afara zonei euro e fundamental est-european. 7 din cele 9 state non-euro care au aprobat Acordul sînt estice. Altfel spus, Acordul de la Bruxelles, a avut parte de sprijin politic est-eruopean, într-un moment limită. Între altele, sprijinul estic e un act de apropiere de Germania care a încercat din răsputeri să obțină un Acord pan-european (spre deosebire de Franța care înclina spre o soluție ”de evadare”, cu un acord semnat doar de cele 17 state membre ale zonei euro). Gestul statelor Estului ar trebui apreciat. Asta, cu atît mai mult cu cît statele Estului nu vor avea drept de vot în sfera euro pentru care și-au declarat sprijinul. Interesant, în timpul conferinței de presă de vineri, cancelarul Merkel a vorbit, la un moment dat, comentînd opoziția britanică, despre paralelismul zona Euro-spațiul Schengen. Cancelarul a remarcat că Marea Britanie a decis, perfect legal, să nu adopte moneda euro, așa cum a decis să nu fie parte a Spațiului Schengen. Cancelarul a amintit că există atît dreptul de a nu fi parte a acestor instituții, cît și condiții clare pentru cei ce vor să facă parte din ele. În această privință, România a făcut mai mult decît era de așteptat: a sprijinit Acordul de la Bruxelles și e fidelă viitoarei apartenențe la euro, în condițiile în care e ținută ilegal în afara Spațiului Schengen.

România s-a plasat foarte bine în actuala reorganizare europeană. Președintele Băsescu a susținut sonor nevoia unui Acord, a sugerat soluția Protocolului 12 (care ar fi eliminat complicațiile unui nou Tratat) și s-a alăturat, flexibil, variantei promovată de Germania și acceptată, apoi, de o majoritate. Însă, discuția nu se încheie aici. România își menține opțiunea euro (așa cum a repetat, joi, Primul Ministru Boc, la Congresul PPE de la Marsilia) și e plasată pe un culoar bun, tocmai pentru că ajustarea cerută de euro a fost lansată devreme și decis. Într-un fel, România a devenit membru voluntar al zonei euro, asumîndu-și rigorile și normele legale presupuse de moneda euro. Însă, apartenența efectivă la zona euro complică lucrurile. Decalajul cu care va intra economia românească în zona euro poate genera un șoc (așa cum a făcut-o în cazul, mult mai precar, al Greciei și Italiei). În plus, o Românie gata de euro dar, încă, în afara zonei euro, are la dispoziție rata dobînzii și rata de schimb, pe care le va pierde din momentul admiterii în euro. Deocamdată, însă, România a luat toate deciziile economice și politice necesare. Ne afăm pe o poziție corectă și viabilă care n-ar trebui nesocotită, mai ales după gestul de solidaritate de la Bruxelles.

Cadrul general european e în continuare neclar, după acordul istoric de la Bruxelles. Statele europene au cumpărat timp, de data asta ceva mai convingător. E de bănuit că faza acută a crizei s-a transformat, astfel, în fază cronică. Asta înseamnă un regim cvasi-permanent de compromis, cu supraviețuire generală și creștere economică slabă. Dar situația n-a fost tranșată. Revenirea la realitate continuă și vom vedea dacă va merge pînă la capăt. Vineri, în timpul conferinței de presă, cancelarul Merkel și-a declarat supriza în fața dificultăților multiple de care se lovește euro. Cancelarul a făcut figura unei persoane care se miră că o barcă meșterită fără legătură cu legile fizicii se scufundă. Euro a fost lansat cu o bună pregătire politică și în disprețul total al legilor economice. Bunii părinți ai monedei eruo au hotărît că voința politică și noblețea idealului sînt suficiente și elimină iritantele condiții economice. Nu le elimină. Asta află acum liderii europeni.

În plus, Acordul de la Bruxelles a creat sau nu o Europă cu două Tratate. Însă același Acord a creat, cu siguranță, o Europă cu două crize. Aveam o criză euro. Avem, acum, și o criză a Uniunii Europene. În fond, statele membre ale zonei euro au decis măcar un lucru: să iasă din cadrul legal curent al UE. Simplul fapt că statele euro au luat după ele și statele non-euro nu schimbă cu nimic realitatea. De vineri, putem vorbi de o nouă entitate politică și economică în zona euro. Și tot de vineri seară, interesele UE și intersele zonei euro nu mai sînt aceleași. În curînd, ele s-ar putea ciocni. Acordul de la Bruxelles e, pînă la urmă, rampa de lansare a euro-zonei ca spațiu distinct, cu un grad de unificare politică și economică tot mai avansat. Restul statelor membre vor rămîne afară. E greu de crezut că 1) această nouă zonă de hiperconcentrare va accepta ca, pe mai departe, centrul ei financiar (City) să se afle în afara zonei și 2) ca deciziile în zona euro să țină cont de normele vechii Uniuni Europene. Uniunea Europeană însăși va fi mai mică decît suma membrilor ei. Uniunea Europeană ca reprezentant al celor 27 (și nu doar al celor 17 supermembri ai zonei euro) va trebui să apere interesele europene comune și va intra, astfel, în conflict cu zona euro. Dacă nu o va face, își va pierde complet credibilitatea. Dacă o va face, riscă să grăbească dezmembrarea UE. Revelația continuă.

Euro-rang fără pedigri

Luni seara, imediat după încheierea convorbirilor de urgență Sarkozy-Merkel, la Paris, agenția de rating Standard & Poor a anunțat, într-un comunicat tranșant, că pune în supraveghere de credit negativă ("negative credit watch") toată zona euro.O asemenea decizie premerge, de regulă, coborîrea rating-ului de țară care antrenează, mai departe, coborîrea ratingului băncilor și al altor instituții de credit. Acest gen de depreciere a încrederii se soldează cu scumpirea imediată a banilor. Finanțarea datoriilor în statele zonei euro va deveni mult mai dificilă, poate chiar imposibilă. Riscul unui credit crunch crește cu viteza unui tren care gonește spre victima legată de șine.

Decizia finală a S&P va veni, cu siguranță, după ce rezultatele summit-ului de joi și vineri de la Bruxelles vor fi făcute publice. De altfel, e de crezut că anunțul de punere sub supraveghere negativă a fost conceput ca avertisment: piețele nu vor suporta încă un summit urmat de măsuri neconcludente. Planul anunțat după întîlnirea franco-germană de la Paris e exact asta iar perspectiva ca acest nou compromis vag să fie transferat în documentele finale ale summit-ului de la Bruxelles e o posibilitate logică și neliniștitoare.

Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel au anunțat un plan care prevede, în principal:

- stabilirea unor norme obligatorii de disciplină fiscală, inserarea baremului de 3% deficit bugetar în Constituțiile naționale,

- sancționarea statelor care încalcă acest prag, dacă propunerea de sancțiune e votată de 2/3 din statele membre ale zonei euro,

- modificarea Tratatului European în așa fel încît cele 17 state membre ale zonei euro să se comaseze într-o zonă compatibilă fiscal,

- lansarea unei formule de consultări pentru identificarea mecanismelor de creștere economică.

Însumînd, toate lucrurile previzibile pentru terapia pe termen lung și nici un instrument de intervenție imediată. Cu alte cuvinte, compromisul franco-german e doar compromisul franco-german. Un armistițiu fără urmări, în care problemele de perspectivă generală o iau înaintea situației de facto. Austeritaea dogmatică propovăduită de Germania rămîne singură pe afiș. Germania continuă să susțină că valuri succesive de austeritate vor fi de ajuns pentru a rezolva criza. Lucurile stau cu atît mai rău cu cît, după summit-ul de la Paris, Germania pare să creadă cu adevărat ce spune. Concluzia esențială a momentului Paris și, poate, a episodului viitor de la Bruxelles e că, pur și simplu, elita politică europeană a devenit parte a problemei.

Axa franco-germană și, în genere, sistemul politic unional s-au blocat într-o atitudine comună care generează o lecție unică. După doi ani și 17 summit-uri, propunerea conjugată europeană e una și aceași: legalizarea austerității. Acum, după șocul creat de S&P, s-ar putea să vină și a doua inițiativă: criminalizarea piețelor. E ușor de crezut că reacția S&P și amenințarea cu coborîrea în masă a ratingului eurozonei vor fi privite la Berlin, Paris și Bruxelles ca ultimă confirmare a ostilității piețelor. Războiul deschis al aparatelor de stat europene cu piețele e aproape asigurat. Însă resentimentul e un profestor rău și un sfătuitor financiar și mai rău. Înainte de toate, europenii revoltați și-ar putea aminti că S&P a coborît ratingul Statelor Unite, după ce a avertizat că la asta va duce indecizia asupra plafonului oficial de îndatorare a statului american. Așadar, downgrading-ul nu e o specialitate rezervată Europei ci, în genere, statelor care intră în pană de idei și în blocaj de autoadministrare. Oricît ar fi de greu de admis, reducerea ratingului american și posibila reducere a ratingului european nu sînt, de fapt, sancțiuni și, cu atît mai puțin, sancțiuni nemeritate. Fostele glorii își pierd rangul printr-o operațiune care nu face decît să constate. Decizia de downgrading aduce, în special economiile europene, la dimensiunile reale, fără să mai ia în seamă pedigriul.

Ce a observat, în definitiv, și ce a avut de comunicat S&P statelor zonei euro?

În primul rînd că sînt parte a aceluiași sistem monetar - ceea ce se știa - și, mai precis, că sînt părți coautoare ale unui risc de sistem ajuns la proporții intolerabile. În această situație, era de așteptat ca nucleul franco-german să dovedească realism economic și viziune politică, tratînd energic și precis defecțiunea de sistem. N-a fost cazul. Comunicatul S&P se adresează, printre rînduri, duetului Merkel - Sarkozy: "ne-am săturat să vă vedem la tv, sînteți aceiași, nu aveți putere de inițiativă și ați ajuns un cuplu perfect armonizat la cel mai banal numitor comun". Obsesia austerității nu mai poate masca lipsa de măsuri economice pozitive. Liderii europeni rămîn orbi la problema creșterii, la stimuli și la regenerare.

Europa are nevoie de un impuls generator iar această rupere de conformismul negativ al austerității nu poate veni decît din dezrobirea sistemului economic privat, unica rezervă potențială de energie, într-o lume amorțită de colectivism, subvenții și regularizare. Asta ar însemna un regim fiscal încurajator pentru economia privată, restrîngerea cheltuielilor și a aparatului de stat, reducerea sau eliminarea reglementărilor și a birocrației. În fond, Europa nu mai poate înainta pe drumul care a dus-o la marginea abisului. Industriile protejate, piața muncii sindicalizată, sistemul de asistență socială ramificat fără limită, au lucrat îndeajuns și și-au prezentat bilanțul. Europa nu poate reveni la o formă istorică dinamică decît ca urmare a unui șoc eliberator care pune în mișcare interesul și activitatea privată a europenilor. E exact ce lipsește, ce nu se vede și nu se va vedea în măsurile intonate periodic de liderii europeni.

Programul anunțat la Paris va fi, probabil, îmbogățit sau, mai degrabă, ornat, joi și vineri, la Bruxelles. Însă atît cît e, acest program e, oricum, lipsit de credibilitate. Tot ce ține de experiența UE trimite la întrebarea: cine va impune cu adevărat disciplina fiscală în 17? Propunerea inițială germană care favoriza hotărîri al Curții Europene de Justiție a fost, deja, substituită la insistența Franței, cu un mecansim de vot (2/3 din statele membre ale zonei euro). Jocul complex de alianțe ad-hoc va face pulbere orice pretenție de seriozitate. În plus, e greu de crezut că aceast nou Pact poate fi păzit de Franța și Germania, primele două țări care au încălcat vechiul Pact de Stablitate al zonei euro.

Propunerea de schimbare a Tratatului, susținută ferm de Germania, a supraviețuit negocierilor cu Franța dar complică încă mai mult situația. În teorie, Tratatul, în noua sa formulă, va rămîne deschis tutror celor 27 de state membre dar - aici vine partea esențială - pînă una alta, cele 17 state membre ale zonei euro decolează. Nu e clar spre ce dar asta înseamnă, oricum, că statele din afara zonei euro rămîn și mai în afară, libere să fie atinse de decizii ale zonei euro pe care nu le pot influența.

Iluziile au doar viitor

- bilet business pe Titanic -

Joi, Banca Angliei a făcut publice planurile de urgență, în eventualitatea tot mai probabilă a prăbișirii zonei euro. După amiază, Mario Draghi, Președintele Băcnii Centrale Europene, a respins, în fața unui unui grupuscul de parlamentari europeni, intervenția BCE în sprijinul statelor blocate financiar dar a lansat, oarecum contradictoriu, ideea unui ”compact financiar”, lăsînd astfel impresia că BCE se apropie, , anevois dar inevitabil, de o intervențioe indirectă sau camuflată (audiența redusă a fost e rezultatul unei erori de programare parlamentară care a garantat o sală goală). Seara, Președintele Sarkozy a susținut un discurs de direcție la Toulon, adică tot acolo unde a întîmpinat și căderea Lehman Brothers, în 2008. Sarkozy a recurs la echivalența Euro/Europa și a cerut, cu un elan retoric pe deplin galic, un efort amplu de reconstrucție europeană. În paralel, Banca Centrală a Spaniei emitea o declarație care avertiza asupra ”agravării crizei” și deplîngea ”lipsa unui plan clar de salvare”. În sfîrșit, vineri, într-un discurs sobru, Cancelarul Merkel a refuzat încă o dată, aventurismul frivol al intervenției ”in cash” și a așezat Germania în spatele unei propuneri de schimbare a Tratatului European care vizează o Uniune Fiscală de facto și sancțiuni împotriva statelor ies din baremurile bugeetare comune. Detaliile vor fi preznetate luni, după o întîlnire cu Președintele Sarkozi. Mini-summit-ul franco-german va pregăti o poziție comună. Vineri 9 decembrie, aceast acord va deveni poziția oficială a Uniunii Europene la reuniunea Consiliului European, întrunirea de la care totată lumea așteaptă clarificarea finală: abandonul confuz sau angajamentul concret.

Piețele s-au grupat pozitiv, ca de obicei înaintea summit-urilor, și anticipează depășirea impasului. Unde sîntem și ce putem spera, în fața acestor intervenții și contraintervenții pe care le-am mai văzut, le-am mai supraevaluat și le-am uitat de cîteva ori pînă acum, sub presiunea următoarei și următoarei serii de summit-uri salvatoare?

E de crezut că de data asta, zona euro se va agăța de plută pe termen (ceva mai) lung. E de pe acum clar că, pe 9 decembrie, liderii politici vor proclama triumful cooperării europene iar piețele vor confirma. Un timp. Căci succesul nu vine e indus din afară. Zona euro va supraviețui dar asta nu pentru că spasmul religios care face din Germania un bun profesor de etică economică și un lider european absent ar fi reușit să deblocheze situația. Relansarea credinței în euro seamănă mai degrabă cu intervenția unor vecini de sistem exasperați, conduși de Federal Reserve - Banca Centrală a Statelor Unite. Operațiunea celor 6 mari Bănci Centrale în frunte cu Federal Reserve nu e o dezvoltare tehnică internă europeană, are un caracter temporar și asigură supraviețuirea creditului bancar european. Restul rămîne de făcut. Iar enormitatea acestui rest pe care Europa a reușit să îl calculeze fără să îl anuleze e a doua sursă ce spune mai clar unde sîntem: într-o fază definită de incapacitatea de răspuns a unei Europe care își stabilește astfel caracterul marginal. Criza, sau, mai degrabă acest episod al crizei, nu se încheie cu o prăbușire asurzitoare dar lasă în urmă imaginea certă a unei Europe diminuate de confuzia proiectului unionist.

Devalorizarea în bloc a Europei poate fi reperată, simbolic și practic, într-un moment anume. În ziua de 23 noiembrie 2011, ziua în care Germania nu a putut vinde decît jumătate din obligațiunile puse pe piață. A fost ziua în care mitul german protector al Europei a căzut, ziua în care piețele au conchis că Germania nu e excepția perfect credibilă într-o Europă necredibilă ci doar cea mai credibilă din participantele la declinul general. Altfel spus, un pasager cu bilet la clasa business pe Titanic. În aceași zi, Jose Manuel Barroso, Președintele Comisiei Europene, se pronunța fără rezerve, în fața Paralemtnului European, pentru lansarea eurobondului, pe care Barroso l-a prezentat, din motive de etichetă politică, sub numele de ” bond de stabilitate”. După cîteva ore, Cancelarul Merkel a calificat ideea drept ”extraodinar de nepotrivită” și ”neliniștitoare”. A fost, deci, ziua în care Germania s-a ridicat împotriva Comisiei Europene, reamintind cine face legea în Europa și cerînd, practic, puteri depline pentru a asigura inacțiunea comună. Pe parcurs, iluzia solidarității europene era aruncată între deșeurile retorice. În aceași zi, Austria era vizitată fără menajamente de piețe și de realitatea negativă a propriului sistem bancar. Reacția austriacă a dus la ordinul de limitare a creditului către Est, zona istorică și naturală de operațiuni bancare a Austriei, zona de profit solid garantat de condițiile puse în capul acordului de admitere a statelor Estului în UE. Decuplarea austriacă de Est nu e, încă, un fapt consumat dar vocația sciziunii europene vest-est e reafirmată. Estul rămîne acea parte neintegrabilă a spațiului european pe care vestul o tolerează în rol de pasager atîta vreme cît e pasager plătitor și o lasă în larg de îndată ce solidaritatea presupune cheltuieli.

Lăsată să comneteze lucruri serioase, ironia spune că singura reușită deplină a construcției europene e Eurovision. Posibil dar agonia proiectului european nu lasă loc de ironie. În schimb, e loc destul pentru tragedia unei lumi care a căutat să se salveze de propriul trecut prin mjloacele care duc direct spre propriul trecut. În discursul de la Toulon, Președintele Sarkozy a invocat criza economică a anilor ’30 care a deschis calea spre violența național-ideologică a secolului XX. Referința folosită de Președintele Sarkozy nu e izolată. Ministrul de Finanțe și Ministrul de Externe polonez, Cancelarul german și alți lideri europeni neliniștiți au recurs la aceași analogie. Cercul e suspect și alarmist. Căci

Marea Criză Europeană pe care o parcurgem are toate datele pentru reaprinderea incendiului clasic, mai puțin combustibilul. Inflamația naționalistă e deja vizibilă dar națiunile europene nu mai au vitalismul necesar pentru o nouă scufundare în abis. Războialele europene se duc în presă, fie că e vorba de mini-business-naționalismul britanic vizibil în campaniile presei conservatoare și eurosceptice a la The Sun (În pregătire: Statele Unite ale Franței și Germaniei), fie că e vorba de uber-tîmpenia arogantă de tip la Bild (Toată lumea vrea să ne ia banii!). În ambele cazuri, naționalismul de care se teme elita europeană e un provincialism impotent, nu un uragan revoluționar.Europa nu își mai poate permte masacrele pe care le pregătește. Criza va provoca doar războiae între caricaturiști calificați sau camuflați în editorialiști. Singurul lucru cert și incontestabil e marea declarație de incapacitate a Europei. Europa n-a reușit să ridice o generație de lieri și un programul politic ferite de comoditatea utopiei. O generație și un program în stare să reziste la iluzie, să înțeleagă realitatea și să lucreze în limitele ei.

A fost, iar nevoie, de o intervenție din afară, într-un șir de impulsuri care redresează derivele continentale ale secolului XX, începînd cu exepdițiile militare anglo-americane și Planul Marshall. Sîntem unde am mai fost. America salvează Europa de ea însăși. Neputința repetată a politicii europene a Europei e exasperantă iar Germania rămîne o problemă și la bine și la rău. Rămîne așa, în ciuda comportamentului exemplar al unei națiuni care s-a înrolat onest și energic în proiectul european. Enervarea anti-germană și noua defăimare care permite cele mai scabroase aluzii la nazismul renăscut al Germaniei sînt complet nemeritate. Germania nu e un agresor potențial și nici un aspirator de economii naționale. Dimpotrivă, statul german reunificat plătește acum pentru propria generozitate politică și, mai ales, pentru neghiobia liderilor politici europeni, în momentul reunificării. Condiționînd, atunci, reunificarea, de acceptarea monedei unice europene, liderii generației Mitterand au luat Germaniei dreptul la comportament istoric matur. Cu alte cuvinte, politicienii elitei europene au insistat să ia Germania ostatec pentru bunul mers al Europei și au declarat nul, cu această ocazie, tot procesul democrativc postbelic. Căci, a nu lăsa Germania să crască istoric în condiții normale e totuna cu a spune că am rămas în 1945, cu o Germanie irecuperabilă și incurabilă. Asta a dus direct la situația de astăzi, în care Germania e silită să fie, din nou, forța absolută a Europei, cu precizarea că acum se poate bucura de privilegiul de a plăti tot și de a încasa injuriile de rigoare. În plus, oricine are dreptul de a-l declara pe Wolfgang Shauble, Ministrul de Finanțe german, cel mai periculos om din lume.

După aproape 60 de ani de insistență, un proiect generos e transformat într-o întreprindere fără raționalitate economică. Rezultatul e criza internă europeană și concluzia istorică după care tentația utopică e incurabilă în Europa. Cu deosebirea că, acum, spre desoebire de anii ’30, situația bate bine spre ridicol: Europa e sub supraveghere germană iar Germania e sub supraveghere internațională. Nu e cel mai rău aranjament dar Germania, complet cucerită de un puseu predicator, cere Europei să se alinieze în spatele unei noi euroinițiative, imediat după ce euro-inițiativa anterioară a eșuat. Profesorii sînt aceiași, moneda și zona de salvat sînt aceleași, doar consimțămîntul trebuie să fie nou. De data asta, Germania crede într-o Uniune fiscală. Poate va fi așa. Iar dacă va fi așa, noua strucutră presupune un nou Tratat European. Cancelarul Merkel a lansat, deja, ideea. Dar cum va fi aporbat noul tratat? Prin ratificare în Parlamentele Naționale și fără consultare populară (referendum)? Tehnic, e mai simplu și chiar de dorit, însă politic, o asmenea mișcare ar duce proiectul european mult prea departe în afara legitimității democratice. Ce se va întmpla, după construcția Uniunii Fiscale, cu cele 10 state din afara zonei euro? Vom avea două Europe? E realist? Duce această dinamică în direcția bună? Sau rezultatul final va pune pe hartă o Europă fiscală unită și o sub-Europă?

Așa cum era de așteptat, supraviețuirea euro nu e poosibilă fără o formă sau alta de Uniune Fiscală. Problema e că Uniunea Fisală care va salva euro nu va fi răspunzătoare în fața unui stat european propriu zis iar această situație va face și mai evidentă atît inexistența cît și imposibilitatea unei națiuni europene democratice. Asta, în cazul în care cineva mai are timp și chef de asemenea mărunțișuri. Mai degrabă nu. Prinicipiul democratic e destul de alergat zilele acestea, cînd liderii german și francez vorbesc mult despre importanța Europei și despre caracterul esențial al euro dar nu mai ajung la sau nu mai au loc în discursuri pentru democrația europeană. Chiar unul din Părinții proiectului euro, unul din așa numițiii euromandarini, extras din elita rafinată a socialismului intelectual francez, vorbește atît de puțin despre principiul democratic încît e de crezul că viitorul european ne rezervă ceva oarecum birocratic, oarecum, franco-german și oarecum fără grija votului popular.

Un interviu insolent, plasat perfid în The Daily Telegraph, de Jaques Delors, tatăl monedei euro și Președintele Comisiei Europene între 1985 și 1995, perioada demiurgică a statului european unificat, vrea să îl decupleze pe autorul cacofoniei de rezultatele ei. Delors se distanțează de euro, în care nu recunoaște capodopera pe care o plănuise dar recunoaște greșelile altora. Cîteva din remarcile lui Delors spun tot despre mentalitatea și viziunea elitei care a asigurat dezastrul european de astăzi. Astfel, Delors admite că anglo-saxonii aveau dreptatea lor în clipa în care au argumentat că nu poți avea o Bancă Centrală Europeană fără să ai un stat european propriu zis. Însă, declară Delors, există o modalitate ”de a ocoli” această dificultate. E vorba de politici economice comune ”bazate pe cooperarea statelor membre”. Delors e, la 86 de ani, consecvent deluzional. Nu e nimic suprinzător în această miopie și cine va citi mai departe va afla și de ce. Astfel, Delors, care, ca bun socialist, se declară ,în treacăt, cucerit de un citat din Gramsci, ajunge la concluzii extrem de interesante în momentul în care înearcă un diagnostic istoric. E cazul să ne îndoim de viabilitatea Europei? Delors:

“You hear it every day. You hear it in the markets. This is reinforced by populism in certain countries. Whether we like it or not, we are part of the West, and the West could possibly lose its leadership, and it is important that we preserve the values that matter not only to Europe, but to Britain and the United States — the values that are Judeo-Christian in origin — Greek philosophy and Greek democracy and Roman law, and the Age of Enlightenment and the French Revolution.”

Da, exact, valorile iudeo-creștine dar ce caută în lista lui Delors Revoluția Franceză și chiar iluminismul (inamici militanți ai valorilor iudeo-creștine). Nu au ajuns lecțiile mustind de sînge ale revoluțiilor moderne la buna cunoaștere a lui Delors? Această aglutinare largă în care Delors așază laolaltă clasicismul și anticlasicismul, libertatea și ideea socialistă, e tipică pentru intelectul programatic european. Ea poate trece drept toleranță dar nu e decît o enormă imprecizie, o contradicție care pune bazele impasului irezolvabil de mai tîrziu. Adică, de astăzi.

Acum 20 de ani, Francis Fukuyama lansa o teză nesăbuită: sfîrșitul istoriei. Lista pronosticurilor pripite a crescut și include, după cum înțelegem acum, și presupunerea lui Francois Furet, un spirit mult superior lui Fukuyama dar și un om grăbit. Într-o carte celebră, Furet conjuga spre neființă boala europeană a utopiilor. Furet survola istoria utopiilor euopene și tot ce găsea, după dispariția oficială a comunismului, era ”Trecutul unei iluzii”. Ideile lui Furet sînt o eroare. Tocmai eroarea pe care au comis-o, generos, atîtea popoare eliberate de comunism doar pentru a intra în istoria strîmtă a post-comunismului. E greu de admis dar comunismul nu a căzut pentru că popoarele Răsritului au declarat perimată ideologia socialistă. Pentru așa ceva, era nevoie de un șir nou de revoluții burgheze. Cu excepția Poloniei, nici o națiune est-europeană nu avea cum să pună în mișcare ideile și masele care fac o revoluție. În lipsa revoluțiilor, comunismul a căzut victimă expermentului Gorbaciov și reorientării elitelor de partid, scuturate de un eșec economic, nu ideologic. Știm acum că aceași eroare e de găsit și în societățile vestului care au girat fără intervenții critice utopia europenismului pe pilot automat. Lecția secolului XX s-a consumat fără urmări. În ciuda bănuielilor lui Furet, iluziile nu au trecut. Au doar viitor.